Atenție! Jurnalul de față descrie parcurgerea unui traseu de iarnă cu segmente alpine care presupun atât folosirea în mod corect a echipamentului specific de iarnă – colțari, piolet, cască, ham, coardă – cât și cunoașterea unor noțiuni elementare despre tipurile de zăpadă și avalanșă. Modul în care au procedat protagoniștii jurnalului în condițiile date nu este exemplar și îi absolvă de orice vină în cazul în care cititorii se vor inspira din acest material.

***

Fără doar și poate, drumețiile de iarnă au un farmec aparte. Amintirea lor e prețioasă, ca orice lucru obținut cu multă trudă. Senzația de a fi pe un vârf golaș e greu de egalat, pentru că rareori purtăm în suflet deopotrivă înălțarea, depărtarea, suferința și izbânda. Munții înalți au atras și vor atrage întotdeauna drumeții în orice anotimp. Pentru emulație, pentru perspectivă, pentru că sunt acolo. Dar pentru a urca iarna munții înalți, pe lângă asumarea riscului, e necesară ceva (mai multă) experiență, fiindcă imperiul lor rece e guvernat de legi proprii ce depășesc adesea puterea noastră de înțelegere. La întâlnirea cu imprevizibilul apar deciziile nesăbuite, iar pe munte nesăbuința se plătește. Experiența – cu doza ei de înțelepciune dobândită – vine să o pondereze și invită la prudență. 

 

Prudența nu poate fi altceva decât înțelepciunea aflată în starea cea mai crudă cu putință, instinctuală chiar, dar la care nu apelăm decât după ce dobândim experiență. Când spun experiență mă refer la mai toată agoniseala noastră, de la lucruri mărunte învățate activ, cu responsabilitate, până la însușirea experiențelor altora (coate roase asupra cărților de profil, răspunsuri primite de la Dalai Lama etc.). Includ aici și exercițiile de imaginație, ce presupun conștientizarea cât mai multor situații cu potențial periculos pentru prevenirea lor (sau rezolvarea în cazul nefericit în care s-au produs); reacția la acțiunea produsă; intuiția, această inteligență instinctuală a trupului ce simte ceea ce mintea nu observă: condiția fizică sau psihică la parametri reduși; cumpătarea – un dram nu numai că nu strică, dar salvează viața celui capabil de acest exercițiu. Să știi când să renunți nu-i lucru rușinos, e un dar!

 

Nu sunt un susținător al somnului de bârlog până la dezgheț, vreau doar să trag un semnal de alarmă. Muntele se urcă iarna cu prudență, atenție și după o informare temeinică. Detest să citesc știri tragice, iar ieșirea în traseu fără o informare prealabilă presupune testarea norocului, lucru la care nu ar trebui să se rezume nicio ascensiune montană.

***

Urcasem împreună cu Lucian în Rarău cu o zi înainte și, în mod neașteptat, zăpada ne pusese probleme serioase la mers, chiar și cu rachete. Oboseala resimțită la sfârșitul zilei pălea pe lângă ideea ce ne însuflețea, aceea de a urca Pietrosul! Aveam la noi doar strictul necesar din echipamentul complex de iarnă, pentru a fi mai sprinteni – rachetele, colțarii și pioletul, insă la susținere venea o imensă dorință de reușită. În seara precedentă urcării discutasem pe îndelete cu meteorologul de la stația Rețițiș despre zăpadă, vreme, risc de avalanșă. În creastă ne aștepta zăpadă perfectă pentru colțari, dar piatra de moară o reprezenta depășirea zonei subalpine, unde fusese depozitată zăpada suflată din creastă. La baza muntelui, loc măturat frecvent de scurgeri de mai sus, stratul măsura izolat chiar și 2-3 m și instabilitatea era în continuare crescută! Vestea bună venea din partea prognozei: vremea se menținuse rece câteva zile după încetarea ninsorii, iar văile și versanții încărcați se scuturaseră deja. Cu precauție, am stabilit împreună o rută ce ținea muchia și timpii de parcurs: plecare la 8 din Gura Haitii, nu mai târziu de ora 12 trebuia să fim sub creastă și, în funcție de condițiile întâlnite, să anunțăm dacă facem cale întoarsă ori dacă putem continua spre Coada Pietrosului pe o rută sigură. La ora 14 vârful și la căderea serii cabana. Calcule, termene, posibilități. E bine să ai repere, chiar dacă aventura cade în plan secund. Dacă sunt stabilite în mod realist, poți să te bucuri de munte în siguranță. Nu în deplină siguranță, fiindcă tot se poate întâmpla ceva neprevăzut, dar cei care iubesc muntele privesc uneori dincolo de pericol, unde răsar oportunitățile.

 

Dimineața pornim pe la 6:30 spre hotelul Carol pentru a prinde autobuzul de 7 spre Gura Haitii. O încurcătură avea să ne dea puțin planurile peste cap. Din lipsă de ocupație intrăm în vorbă cu un paznic al hotelului care ne informează că autogara Șincarom de pe cheiul Dornei nu mai operează și ne îndrumă spre autogara mare de lângă piață, de unde pleacă toate cursele. O luăm așadar în pas disperat într-acolo și pe drum numai ce vedem cu coada ochiului cum trece val-vârtej pe lângă noi un microbuz, oprește un moment pe chei – cât să ne dregem vocea pentru a striga – și dispare. Păi ce-ai făcut, mânca-ci-as? Microbuzul de 7 pleacă la fără 10 și nimeni din oraș nu știe exact de unde?! Ne însușim morala – dacă nu ești sigur de ceva, nu întreba! – și ne combinăm la un taxi care mai avea deja două cliente (nu întrebați!) și numai ce nu ne-a făcut turul Bucovinei până să le lase pe doamne acasă pe dealurile din vecinătatea orașului. Aventura noastră începuse pe nesimțite. Șoferul i-a dat apoi talpă și la ora 8 eram în fața primei gropi din forestierul de pe valea Haitii, mai ușori cu 50 de lei. Dacă nu ar fi fost gropanul ăla imens sau dacă ar fi avut o mașină mai răsărită, pentru banii ăia i-am fi dat bice până la cantonul forestier aflat la vreo 4-5 km mai încolo. El avea însă un junghi de Logan. Iar după primul derapaj pe gheață găsește că-i momentul potrivit să ne destăinuie că nu are decât 3 cauciucuri de iarnă. Valea!

 

Luăm valea la picior spre Poiana Izvoarelor pe marcaj cruce roșie, traseu pe care îl cunosc bine fiindcă l-am parcurs și vara. Nu mai stăruiesc asupra lui, puteți citi jurnalul acesta pentru detalii: http://www.drumetiicarpati.ro/blog/pe-muchia-dintre-munte-si-suflet-partea-iii-calimani/

 

Forestierul e anost, dar când ești într-o companie plăcută timpul zboară. E rost de glume, povești, încurajări. 

Stratul de zăpadă crește văzând cu ochii și după câțiva km de mers pe zăpada înghețată încălțăm rachetele. Nu e chiar de rachete, până la primul canton mergem pe urme de utilaj, dar ne mai ușurăm bagajul cu două kg. De aici zăpada e neatinsă și ne bazăm pe forțele proprii. Intrarea în parcul național e marcată de o iurtă care mi-a atras atenția și vara trecută. Pare desprinsă din cântecul lui Baniciu: Locuința mea de vară, e la munte, acolo aș vrea să mor… Pe măsură ce înaintăm, versanții împăduriți respiră un aer din ce în ce mai sălbatic. Apar și primele urme de animale, lucru care ne bucură pentru că amândoi sperăm la o întâlnire inedită. 

În culoarul dintre versanții împăduriți, forestierul a fost ferit de viscol, dar în zonele deschise – cum e de pildă poiana de unde se vede vârful Haitii – mersul e greoi fiindcă piciorul se afundă mai adânc în zăpadă. Aici soarele palid de martie a pătruns nestingherit și a cam înmuiat zăpada. Pe sub coroanele de molid e gheață de la scurgerile de pe ramuri care te ține la suprafață, dar doi pași mai încolo înoți din nou cu ochii ațintiți spre țărm. Din loc în loc ne împiedicăm în crengi rupte, ascunse cu dibăcie sub omăt, semn că în zonă s-a exploatat pădurea. Plăcerea de a merge pe munte se transformă curând în anduranță. Deschidem poteca prin rotație și când îmi vine rândul să bat urme mi se taie suflul după numai un minut, dar mă încăpățânez și-mi duc sarcina la bun sfârșit.

După al doilea canton traversăm râul pe un podeț de lemn și urmăm poteca îngustă ce suie în adâncul pădurii. Dacă până aici ne-am distrat pe curba de nivel, de acum începe urcarea serioasă. Din cauza temperaturilor pozitive, zăpada e diferită de cea din Rarău, mai apoasă și cu cât crește soarele pe cer cu atât se înmoaie mai tare, se prinde pe talpa rachetelor și ne îngreunează pașii. O scuturăm cu bețele, până când Lucian suferă o daună totală la unul dintre ele! Într-un mod nerostit, muntele ne transmite că nu-și dorește să fim acolo, ne supune obstacolelor cu fiecare pas. Când ești pe rachete, bețele de trekking nu sunt un moft, ci un echilibru în mers. În condițiile în care urcarea abia începe, efortul de a compensa lipsa unui băț va fi considerabil. 

 

Luăm în piept urcușul prin pădure și o jumătate de oră mai târziu ieșim într-o poieniță cu zăpadă mare din care se vede printre cețuri coada masivă a Pietrosului. 

Până în Poiana Izvoarelor mai avem un ultim hop: o întindere de alb imaculat, istovitoare chiar și pentru ochi. Ei da, s-a dovedit a fi cel mai dificil segment, dar gândul că avem creasta la doi pași – unde efortul e insignifiant pe lângă plăcerea resimțită – ne-a făcut să strângem din dinți și să păstrăm un ritm bun până în camping. 

Odată cu câștigarea altitudinii, zăpada are altă consistență, iar norii care aleargă pe boltă sunt de bun augur, împiedică soarele să înmoaie zăpada. Din șaua de deasupra Poienii Izvoarelor, Coada Pietrosului atrage privirile ca un magnet. 

Poteca de vară spre creastă urcă printr-un vâlcel încărcat cu zăpadă, ceea ce o face inabordabilă. Intenționam să facem un ocol până în șaua Gruiului, să prindem muchia. Aveam oarece emoții fiindcă poteca taie versantul o bună bucată de drum. Șansa face însă ca după numai câțiva pași să ni se deschidă o rută inedită peste jnepenii înzăpeziți, pe unde vara nu ai cum să treci. Înclinația pantei e mică, zăpada întărită e ținută pe loc de vegetație și puțin mai sus ieșim în muchie. 

Vântul în rafale aduce cu el fenomenul white-out. Stăm unul lângă celălalt și abia ne vedem. Auzul e defect, dar nu-i nevoie să ne vorbim. Știm amândoi ce avem de făcut, ce ne dorim. Mergem pe munte în această formulă de câțiva ani, timp suficient pentru a construi automatisme, încredere reciprocă și a închega o echipă. Fixăm colțarii. Plec primul și încerc să-mi amintesc configurația terenului. Poteca de vară ține o brână aflată în stânga muchiei, greu de intuit acum sub imensa cornișă agățată deasupra hăului. 

Înaintăm prin ceață până când, ca prin farmec, o lumină orbitoare ne învăluie și în câteva clipe soarele străpunge norii. Chiuim de bucurie ca orbul ce și-a recăpătat vederea! 

Pașii ne poartă pe creasta îngustă spre peretele înclinat de sub Coada Pietrosului. Avem de escaladat o porțiune cu lespezi instabile. Urc primul pe o rută centrală, bogată în prize. Lucian începe ascensiunea pe urmele mele doar după ce ajung sus, pentru a nu-i trânti în cap un bolovan.

Cu permisiunea norilor, cocoașa vârfului ni se arată pentru prima oară, neașteptat de îndepărtată! 

La picioare e o întindere de frunzulițe și floricele de gheață, sculptate cu mult har de vânt.

Vremea perfectă e aceea de care ai nevoie. În cazul nostru, nu-i de plâns după cerul sticlă, prea mult soare ar înmuia zăpada și ar crește riscul producerii unei avalanșe. 

Pe urcarea finală, fiecare pas este trudă, fiecare pas e biruință! Vârful ni se înfățișează ca un altar din cer…

Lucian îl atinge primul. Dacă planul prevedea să fim pe vârf la ora 14, constat cu mâhnire că am întârziat 3 minute! 

Sunt 3 minute în plus în care m-am bucurat de această urcare fantastică. Și iată-ne acum, simțim că plutim pe cel mai înalt vârf de origine vulcanică din România, la 2.100 m!

Vântul e însă turbat de zici că-i ziua lui Chuck Norris și afurisitul s-a apucat să sufle în lumânări! Răbdăm pentru ședința foto și ne vedem de drum. Vom desface șampania la cabană, până acolo trebuie să rămânem vigilenți. Prima încercare e coborârea în platou. Pietrosul e practic o aglomerare de rocă ce se ridică precum un mușuroi deasupra liniei domoale a crestei. Pășim cu grijă să nu ne rupem picioarele între lespezi, bătând strașnic în călcâie la fiecare pas.

 

Prinși în febra evenimentelor, am uitat să sunăm cabanierul. Muntele ne-a captat întreaga atenție, ne revenim din euforie doar când ne învăluie un alt nor. Îi scriu cabanierului să ne aștepte, am acălimanizat în siguranță. O mare parte a crestei ne ținem după GPS pentru că efectiv tot ce se vede e un alb orbitor și nu vrem să deranjăm vreo cornișă pe margine. E la fel ca la metrou, parcă aud mesajul: urmează stația Negoiu Unguresc cu muntele pe partea dreaptă. Mind the gap!

 

În a doua parte a crestei avem noroc de mai multă vizibilitate. Dincolo de calderă este creasta cu vârfurile Călimanul Cerbului – lângă Lucian – și Iezerul Călimanilor în dreapta.

Lucian face și muncă de voluntar, dezgropând bornele cu marcaj pentru a le face vizibile celor ce ar putea veni pe urmele noastre.

Iată cornișele de pe marginea crestei, se evidențiază prin culoarea diferită, albul lor e mai alb. Și zici că natura nu te avertizează prin culori… În partea superioară seamănă puțin cu seracurile caracteristice munților ce găzduiesc ghețari permanenți.

Pe vârful Rețițiș se vede încă de aici stația meteo ca un puncticel negru. Ne apropiem de al doilea vârf important: Negoiu Unguresc. De acolo vom avea o vizibilitate mai bună!

Spre vest încă sunt norișori, dar ne permit să vedem culmile apropiate, cum e cea a vârfului Ciungetu – acela cu aspectul unei dorsale de rechin – și stâncile lui Ilieș de pe culmea Gruiu – Tihu.

Înspre Rețițiș, stația se vede acum mai bine pe vârful înghițit de umbră. E vizibilă și continuarea traseului nostru până la cabană, pe la baza culmii Pietricelului.

Pe Negoiul Unguresc urcarea dinspre platou e lină. Coborârea, în schimb, e foarte dificilă înspre șaua Negoiului, după cum știam din vară. Muchia e foarte abruptă, nu ne permite să coborâm cu fața la vale, poza e înșelătoare! Iar alternativele presupun coborârea prin zone cu zăpadă instabilă, deci nu sunt de luat în calcul. 

Descățărăm la liber, deși aici ar trebui coborât cu asigurare în coardă (dar cine sunt eu să judec alpiniștii la liber?). În mod normal se ancorează sus un piolet, coboară primul o lungime de coardă și ancorează, apoi coboară al doilea și tot așa până jos. În cazul nostru, abordând la liber, singura speranță în caz de alunecare era să ne oprim în piolet. Dar, parafrazându-l pe Niculae Baticu, noi eram acolo pentru a coborî, nu pentru a cădea și ne-am concentrat pe prize. 

Am plecat primul. Aveam responsabilitatea de a găsi cea mai bună rută. În urma mea, Lucian avea poate o răspundere mai mare – să nu cadă, altfel mă lua şi pe mine grămadă. Din cauza bolovanilor ascunși sub zăpadă, pioletul nu se înfige prea mult și cea mai bună ancoră e într-o poziție improvizată de sprijin. N-o fi corectă, dar e practică. Suntem atenți la fiecare pas, batem bine cu vârful bocancului și căutăm să ne stabilizăm în zăpadă cu colții frontali înainte să căutăm următoarea priză. Ora nu e deloc potrivită pentru manevrele noastre, soarele primăvăratic se răsfrânge peste muchie şi înmoaie zăpada. Tot timpul îmi răsună în cap vorba clasică a alpiniștilor: deciziile bune vin din experiență, iar experiența vine din decizii proaste – și sper ca astăzi să fi luat cele mai bune decizii.

Mai jos, panta se înmoaie și putem coborî normal. Dacă îmi amintesc bine, poteca de vară iese la un moment dat pe fața sudică. De astă dată ținem muchia până jos. 

Până la cabană ar trebui să nu mai întâmpinăm probleme tehnice, de aceea ne permitem un răgaz pentru masă. Ăă, Lucian, răgaz pentru mâncat pe masă, nu pentru lungit pe ea! Bine, fie, păstrează-mi un loc!

Ne este foame încă de pe urcarea spre Pietros, dar nu era tocmai potrivit să oprim în vânt. Constatăm că, tot ciugulind pe la scurtele popasuri câte ceva din traistă, mai avem doar mâncare ce trebuie gătită. La o scotocire mai atentă a rucsacului, găsesc niște biscuiți uitați de luni bune acolo și ne păcălim stomacul. E bine să mai uiți câte ceva prin rucsac, sentimentul e la fel de plăcut ca atunci când găsești bani în buzunarul gecii la schimbarea anotimpului! 

 

Urcăm din nou pe rachete și mergem o vreme pe curba de nivel. Acoperit cu prelata de omăt, Negoiul Românesc parcă arată mai bine.

Prim-plan cu vf. Pietricelul

De ceva mai sus vedem conturul pașilor noștri în zăpadă. În dreapta, vârful Haitii privit dinspre șaua Negoiului Unguresc.

Sălbatica vale a pârâului Negoiu, pe care merge un traseu din șa către Lunca Bradului.

Și înapoia noastră, soarele cald peste minunata creastă pe care am parcurs-o.

Indicatorul traseului via Maria Tereza a devenit fără voie o baliză de măsurat grosimea stratului de zăpadă. În zare, vârful care se profilează trebuie să fie Nicovala (alt. 1.934 m), deși nu sunt foarte sigur de asta…

În potecă apar niște urme ciudate, ca de rozetă. Sunt răzlețe, câte una-două aici, altele mult mai departe, fără continuitate. Seamănă cumva cu picioarele de pasăre așezate unul lângă celălalt, doar că vârfurile degetelor sunt unite de un cerc. Hmm, așa se nasc oare legendele cu OZN-uri?

 

Cotim la stânga spre șaua Nicovalei, urcând ogașul dintre vârfurile Pietricel și Nicovala. Creasta Pietrosului se întunecă în urma noastră.

În șa ne urcăm pe o moviliță și așteptăm răbdători să apară soarele în fanta dintre nor și pământ.

Înserarea a încărcat cerul cu nori groși, iar imaginea dinspre apus amintește de scene din filme în care suntem asediați de… Ce vă spuneam?! Crestele care se conturează în fundal sunt probabil din munții Apuseni.

Ultimele raze sunt reci și vântul tăios ce se întețește ne pune din nou pe drum.

Din șa, poteca este evidențiată cu stâlpi, iar la ora 7 zărim cabana. În ușa stației meteo ne așteaptă cabanierul să ne felicite pentru traseu. Înăuntru soba e încălzită și lângă ea e o oală imensă cu ceai fierbinte, numai bun pentru ciocnit în cinstea acestei zile.

După atât amar de privit la orizontul alb, ca la un ecran gol într-o sală de cinema, pe la 9 seara suntem amândoi zombilică. E timpul să punem geană peste geană. Să-nceapă filmul!

***

Dimineață ies la răsărit. Se anunță a fi cea mai caldă zi a anului de până acum, cu cer senin. Discutabilă deocamdată partea cu cea mai caldă zi, vântul rece care adie mă înlăcrimează instantaneu.

Am să încerc să fiu o gazdă bună și să vă prezint zările. Chiar dacă soarele nu a apărut la orizont, cerul oglindit în zăpadă creează foarte multă lumină. E o lumină plăcută, nuanțele calde ale cerului contrastând cu răceala zăpezii.

Prin faldurile de cearșaf lăsate de viscol, versantul pare o mare înspumată.

Dincolo de cabană și de stația meteo cerul este indigo.

Singurii norișori stau grămadă peste satele bucovinene, dincolo de Călimanul Cerbului. Îmi doream nori pe cer, dar aceștia sunt la limita dintre zi și noapte și nu se colorează suficient cât să-mi fie pe plac.

De pe vârful Rețițiș se vede cel mai bine dezastrul care s-a abătut peste Negoiul Românesc. Treptele săpate se pot număra cu ochiul liber, precum coastele unui rahitic, iar ceea ce a rămas din munte aduce aminte de primele piramide încercate de egipteni. Diferența e că egiptenii au construit, ai noștri au dărâmat. Cineva care a lucrat la mină îmi spunea că ar fi fost tăiate vreo 20 de trepte, iar muntele ar fi avut înainte de a fi exploatat cam 2.000 m altitudine.

Cât mă plimb în zona vârfului în căutarea unghiului perfect pentru primele raze, deasupra liniei orizontului se ridică un fascicul de lumină rezultat parcă în urma unei explozii cosmice. Nu am mai surprins niciodată fenomenul. Sub el este silueta Ceahlăului, greu de sesizat din cauza fundalului încărcat. Alte culmi fantomatice din stânga, tot sub linia orizontului, aparțin munților Bistriței.

Valea Mureșului doarme sub o plapumă de nori pufoși, iar deasupra ei veghează luna. Într-acolo vom porni și noi într-o oră. În fundal se văd culmi din munții Gurghiului, poate că în spate de tot chiar și din munții Harghitei, care sunt mai înalți.

Primele raze aruncă nuanțele nepământești peste versant. Paleta de culori se schimbă și către cabană.

Creasta Pietrosului arată magnific în lumina rozalie a dimineții. De fapt sunt mai multe creste ale Călimanilor suprapuse în peisaj. Prima este cea a Pietricelului, secunda este Negoiu Unguresc – Pietrosul, terța e Gruiu – Tihu, iar în spate de tot (stânga) e creasta Bistricior – Străcior. Îmi e milă să mâzgălesc poza, munții sunt atât de frumoși chiar și nenumiți!

Iată și un prim-plan cu Pietrosul. La un zoom pe fotografie jur că pot vedea urma pașilor noștri pe muchia Negoiului. Mă trec fiori văzând cât de abruptă e în partea superioară!

Mă rup cu greu de spectacolul răsăritului, nu înainte de a-i permite exploziei de lumină să mai invadeze o dată senzorul aparatului. Magic!

La micul dejun avem resturi, dar ne peticim stomacul. E prima dată când ne-a ieșit la fix calculul meselor… Pentru drum încălzim bine ceaiul, turnăm în el câteva picături din esența de făt-frumos și umplem termosul. Îi mulțumim cabanierului pentru ospitalitate și înainte de a pleca ne mai sfătuim cu el despre coborârea spre Toplița. Traseul marcat cu bandă galbenă e ușor de urmat în zona cu pădure, până acolo marcajele sunt pe pietre… În partea superioară ne sugerează să ocolim întreaga zonă de jnepeni fiindcă prin mijlocul lor putem avea dificultăți de orientare. 

Zăpada e înghețată la ora 8 și ne deplasăm cu ușurință cu rachetele pe scoarța ei tare. Cabana rămâne în urma noastră ca un reper. Abia acum sesizez cât de frumos e așezată, cu aplecare peste versantul sudic, veghind ca un far întinderea de munte până în valea Mureșului! Am auzit că în zilele cu vizibilitatea bună, de la geam se vede Făgărașul. Și cred că în miezul iernii, soarele scăldă la răsărit întregul versant în lumina dimineții.

Ocolim întinderea de jnepeni prin dreapta şi ieşim cam pe unde se desprinde poteca spre valea Lomașului pe triunghi albastru. E frumoasă şi această potecă şi trece chiar pe la o cascadă (Lomășița), dar merge mult prin pădure, iar forestierul de pe valea Lomașului este interminabil. 

Poteca noastră merge pe culme. Lăsăm așadar pădurea în stânga și înaintăm spre un pâlc de brazi. N-am văzut marcajul nicăieri, mergem cap compas. Dincolo de hotarul unui deal coboară o poiană întinsă. 

În stânga este o stână, dar nu mai pierdem vremea să o inspectăm ci urmăm îndeaproape nişte urme de snowmobil. Cu un astfel de vehicul nu poți merge pe văi, de aceea ne gândim că sigur a ținut culmea și în lipsa marcajului urmele sunt un reper bun.

În dreapta răsare o altă stână ce pare mai nouă. Dacă există marcaj în perimetrul poienii, tind să cred că este aplicat pe la marginea pădurii din spatele acestei stâne, pe unde e și granița între județele Mureș și Harghita. 

Traversăm poiana prin mijloc la inspiraţie, căutând să nu coborâm mai mult decât ne permitem să urcăm înapoi în caz de greșeală. În capătul poienii sunt urme proaspete de urs. Ah, ia stai puțin, astea sunt urmele ursului sau ale lui Lucian?!

Mergem o bucată de drum în direcţia din care vin urmele cu bănuiala că pe acolo e poteca. Nu trebuie să vă mire foarte tare faptul că urșii folosesc drumurile pe care mergem noi! Gândiți-vă că sunt mai practicabile decât bălăriile din pădure. Relieful ne conduce însă la vale pe un drum cu marcaje forestiere și deviem din traseu în valea Lomașului. Mai greșesc și urșii traseul că, de, sunt și ei oameni! Necazul e că am coborât cam 100 m sub nivelul culmii și acum trebuie să găsim o modalitate de a urca înapoi fără să ne întoarcem. Traversăm pârâul printr-un loc permis şi ne croim potecă direct prin pădure.

 

Se pare că nu suntem singurii care s-au rătăcit pe aici. Urmele de lup sunt ceva mai vechi.

De pe culme zărim din nou stația meteo, rămasă mult în urmă, dar și culmile altor munți. 

În combinație cu zăpada, lumina soarelui este orbitoare și nu e foarte bună nici pentru fotografii, nici pentru a scruta cu ochiul liber zările. Totuși, vedem vag deasupra pădurii culmi din munții Bistriței. Cu câteva luni în urmă, prin decembrie, priveam dintr-acolo spre Călimani. Undeva în mijloc, masivul alb este vârful cel mai înalt, Budacu.

Ajungem deasupra poienii Zebrac, de care ne desparte o vale împădurită. Snowmobilul a coborât în vale pe un drum forestier, dar noi ținem culmea ușor prin dreapta. În zare se vede Ceahlăul. Ce-i drept, conturul muntelui e slab, dar forma sa ne este familiară.

Pădurea e mixtă la acest nivel şi prin coroanele golaşe ale foioaselor soarele a topit zăpada pe alocuri. Cât ne chinuim ca peştii pe uscat să ajungem din nou cu rachetele în zăpadă, din valea aflată în dreapta noastră se aude o împușcătură. Sunetul s-a auzit de departe, nu ne îngrijorăm că am putea fi considerați vânat, mai ales că suntem colorați. Mă refer la haine. Când poteca intră în pădure, senzația că am pătruns în lumea ursului ne cuprinde pe amândoi. De fapt, ni se înfiripă gândul că, dacă tot am văzut urmele cumătrului, frumos ar fi să-l vedem și pe el! Mergem în liniște, cât de în liniște putem târî pe zăpada îngheţată rachetele… Evident că nu întâlnim nici picior de animal şi ieșim în luminiș sub un vârf de deal. Peste umărul lui… surpriză: un ursan traversează culoarul!

Amândoi, în sincron, scoatem camerele și le punem la treabă. Animalul se duce glonț spre pădure. Îl strig, sperând că-l voi îndupleca să mai stea la ședința foto, ceea ce-i smulge o privire de lehamite înainte să-și vadă mai departe de drumul său.

Doamne, ce moment! E primul urs pe care-l văd în natură! Coborâm plini de entuziasm să cercetăm urmele. Sunt adânci, animalul era măricel, deși de sus nu părea. Noroiul de pe labe indică faptul că a urcat până aici de mai jos, de unde nu mai e zăpadă, probabil speriat de împușcătura auzită mai devreme.

Mai zăbovim un sfert de oră ceva mai departe lângă pădure, sperând că va mai apărea un animal – urs, cerb, mistreț, orice, dar n-am mai avut bafta asta. Oricum, vântul bătea acum din spatele nostru către poiană, ducând într-acolo mirosul. Am avut noroc să vedem ursul doar pentru că veneam din spatele muchiei, de unde zgomotul şi mirosul nostru nu au răzbătut până la el.

 

După 5 minute de mers prin pădure renunțăm la rachete. Zăpada mai e prezentă doar în petice. Urmează o coborâre accentuată, pe alocuri întortocheată prin făget des, dar aici avem marcaj și găsim și un indicator. În capătul poienii în care ieșim este un mic observator de vânătoare. Prin pădure mai găsim apoi încă vreo trei. 

În peticele de zăpadă sunt imprimate alte urme de urs, dar din pricina soarele care a înmuiat zăpada nu mai putem spune cât de recente sunt. Totuși, mă simt neputincios știind că ar putea fi vânați de ticăloșii ce-i așteaptă în observatoare. Data viitoare îi voi face loc în rucsac unui bidonaș de jumătate de litru cu motorină. Nu pentru a incendia, ci pentru a mânji lemnul. Animalele simt mirosul și vor păstra distanța.

Urcările și coborârile se succed în potecă și recunosc, eu fac puțin tărăboi, deranjat de dificultatea coborârii. Nu mai avem nimic de mâncare și de câteva ore torn în mine ceai de foame. Pe nări scot flăcări, iar pe gură nervi. Pentru ziua asta aș putea scrie un veritabil jurnal al foamei pe munte!

 

Dăm într-o zonă împânzită de drumulețe adiacente ale pădurarilor şi e nevoie de atenţie şi fler pentru a nimeri firul bun. Să fi tot mers cam o oră prin noroiul frământat de urmele utilajelor ce ucid pădurea când ne iese în întâmpinare primăvara. 

Poposim în poienița verde într-o oază de liniște. O liniște ce aduce totodată zbucium în suflet. Depărtarea e ca vântul: stinge focurile mici și le întețește pe cele mari. Cât de adevărat! Atât pentru munte, cât și pentru ființa iubită. Când le ai pe amândouă aproape, altfel privești depărtările.

Pe versanți sunt cocoțate sălașe, iar la drum găsim multe stâne. Dacă te prinde noaptea pe aici, nu ai decât să-ți alegi cel mai bun adăpost! Puțin mai jos este și un izvor cu debit bun.

Drumul se lungește mai mult decât ne-am fi așteptat și începem să resimțim oboseala, mai ales că avem în picioare bocancii de iarnă, cu talpă rigidă, care nu sunt potriviți pentru mersul pe pământ. În cele din urmă ieșim deasupra caselor din Călimănel. Încă trag nădejde că vom mai întâlni sălbăticiuni. Poate coana vulpe, care păzește cotețele din gospodării sau vreun urs ieșit după un gheșeft la orele amiezii. 

Un căruțaș care urcă dinspre sat ne indică două rute spre Toplița: prin vatra satului, pe drumul drept care ne scoate la un restaurant din apropiere. A spus cineva restaurant? Pfoai, credeam că-l devastăm când ajungem! A, da, să menționez și a doua rută, deși mintea mi s-a blocat pe prima. Ar mai fi o potecă la dreapta spre o carieră încă exploatată. Marcajul nostru apare destul de rar, suficient cât să te menții însă pe el la răspântii. Cum n-am dibuit drumul drept spre sat, ne-am pricopsit cu… praful de pe carieră! Pe la primele case ne surâde în sfârșit norocul și luăm un taxi pierdut în pustiu care ne duce până în gară, unde aflăm cu stupoare că e grevă spontană la CFR și nu circulă niciun tren. Nu-mi mai ardea nici să spurc, cum îi șade bine unui om năpăstuit…

Și uite așa se pierde o zi, căutând un mijloc de transport spre București, apelând la prieteni, vizitând de nevoie Târgu Mureș (mai exact obiectivele turistice din parcarea unui hipermarket) și înhămându-ne la drum de noapte spre casă într-un microbuz în care confortul se reducea la un loc pe scaun. Unul cu genunchii în barbă. Dar în loc să dorm am rememorat întreaga tură în minte. Trebuia să scriu jurnalul. L-am început atunci și l-am terminat acum, la peste 8 luni distanță.

Între timp am uitat oboseala prin care am trecut și am rămas cu amintirile. Călimanii sunt superbi iarna, nu-i ocoliți! O singură zi senină în creastă salvează un sezon searbăd!

 

 

Cristi Iliescu
decembrie 2017