Iarna e un sezon în care pentru mulți muntele semnifică sporturi precum schiul, snowboardingul sau săniușul. Se numără destui și în rândul prietenilor mei cei care își planifică timpul liber din sezonul rece pentru ieșiri pe pârtie. Pe mine însă nu m-a atins această pasiune. Mie îmi place mai mult să stau și să contemplu și prefer activități în cadențe mai molcome, rămânând cu picioarele (fixe) pe pământ.

Și, cu toate că am enunțat cu fiecare ocazie că eu nu schiez – iar când spun asta nu las să se înțeleagă doar că nu știu încă să schiez, ci că nu e o activitate care să-mi stârnească vreodată interesul – sunt în continuare chemat la turele de schi ale prietenilor. Urmează să-mi imprim un tricou cu mesajul NU alunec!, care sper că va rezolva confuzia. Țin prea mult la genunchii mei (intrați deja în faza de degradare) – care sper să mă ajute să urc pe munte până în ultimele zile ale vieții – ca să mi-i rup în câteva minute pe derdeluș.

Acestea fiind spuse, la mijlocul lunii ianuarie aflu că grupul își face planuri să meargă în Latoriței. Mi se aprinde un bec în cap. Știam că pe acolo ei au fost și cu bicicleta în toamnă, fiind unul dintre cele mai pitorești trasee pentru mountainbike. Pun repede mâna pe o hartă, găsesc câteva trasee posibile, citesc recenzii cu imagini și decretez: merg și eu!

Accesul la domeniul schiabil se face pe drumul ce leagă Brezoi de Petroșani, trecând pe lângă câteva frumoase lacuri de baraj. Din cauza aglomerației de pe drumurile patriei, vineri seară ajungem la o oră care are mai multe în comun cu sâmbătă. Ne cazăm la vreo 5 km de pârtie, într-o căbănuță recent deschisă, la locul marcat pe hartă Lunca cu Funiile.

Noaptea stăm la povești cu un tânăr care veghează construcția, care ne pune în temă cu defrișările din zonă, ne vorbește despre pârtia prea puțin cunoscută, dar și despre numărul mare de lupi din aceste păduri. Aflu – și nu mică îmi e mirarea – că s-au împuținat câinii vagabonzi aici din cauza lupilor. Acum, nu știu dacă să cred sau nu povestea, tipul păstra un aer arogant și oferea detalii piperate, ca să pară interesant.

Noaptea am dormit doar 4 ore, dar nici Eliade nu dormea mai mult, așa că sunt mulțumit. Forfotă mare dimineața, fiecare se echipează ori își pregătește echipamentul. Îmi pun și eu coperțile de munte și ies să iau o gură de aer.

Exact pentru aceeași zi fusese înscrisă pe carpați o tură în Latoriței, dar nu m-am alăturat grupului pentru că ei urcau în partea estică a masivului, spre vârful Frătoșteanu, în timp ce eu eram cazat în cealaltă parte și chiar voiam să parcurg un traseu aici, spre vârful cel mai mare și în apropierea pârtiei. În plus, nu-mi pot refuza plăcerea de a merge singur pe munte. Mă destinde. Sunt mai liniștit, am ritmul meu de mers, pot devia și staționa cât poftesc fără să ragă cineva la mine 🙂

E frumos și cu grupul, dar în ultima vreme stimabilii se plângeau și se văicăreau ca niște domnișoare tot drumul, din te miri ce motive. Se plângeau de mine, bineînțeles: ba că vorbesc prea mult, ba că merg prea încet, ba că sunt cel mai iscusit din grup! Cel puțin eu așa îmi amintesc…

Traseul pe care l-am desenat eu este unul perfect realizabil într-o zi de vară, dar foarte optimist pentru ceea ce aveam să găsesc în teren.Colegul de la cabană, cu care vorbisem de cu seară, mi-a recomandat să nu urc pe munte, pentru că singurul lucru cu care mă voi alege va fi oboseala. Nu-i nimic de văzut acolo sus, vei găsi multă zăpadă, vânt și frig, mi-a spus. Eh, ce știe el?!? Eu sunt microbist! Ador să urc pe munte pentru vântul, frigul și zăpada de acolo, sunt diferite de cele de la șosea 🙂

Intenționam să merg pe punct albastru spre stâna de pe piciorul Miru, către vf. Ștefanu și apoi să țin culmea spre est până în șaua Pietrile, urmând să cobor pe valea Pietrile până la coada lacului. Pe hartă am schițat traseul cu albastru și (din culme) cu roșu cum planificasem să continuu.

Pronunția cuvântului Latoriței poate să vă sune ciudat. Având multe vocale, accentul poate cădea teoretic pe fiecare dintre ele, schimbând radical rezultatul. Mie mi se părea natural accentul pe o. Ei bine, Latoríței se pronunță precum mioríței – cu accent pe i, toponimul venind de la Latorița (sau Latrița), afluentul principal al Lotrului și soția acestuia în folclor, după cum aflu consultând monografiile locale.

Afară e un ger de mi se lipesc nările! Fac câțiva pași pâna la malul râului, îngrijindu-mă să nu scap în apa rece.

Fac puțină mișcare, să-mi dau seama dacă m-am îmbrăcat corect. Nu vreau să-mi fie frig, dar vreau să am cât mai puține țoale pe mine, să nu transpir și să mă pot mișca ușor. Când revin în cabană, lumea e pe picior de plecare. Nu șovăi nici eu și-mi iau tălpășița (către Latorița) 🙂

Șoseaua trece pe un pod peste Lotru și la câteva zeci de metri spre pârtie este un panou cu informații despre zonă. Nu găsesc însă nicio informație despre trasee marcate pentru drumeție, nici vreun punct marcat pe hartă care să-mi indice locația. Sunt însă la coada vestică a lacului Vidra și știu că de aici ar trebui să încep urcarea spre sud.

Fix lângă panou sunt niște unii care încarcă de zor cadavre de copaci într-o remorcă, dar nu-i întreb dacă mă aflu unde trebuie. Nu vreau să știe unde merg, poate îmi mai frig și vreo amendă că intru pe cine știe ce teritoriu! I-aș întreba eu ce-i cu buștenii ăia pe care îi cocoață în remorcă, dar mă tem să nu mă lege gibilanii și să hrănească gaterul cu mine. Așa că plec liniștit.

Pe aici ar trebui să fie valea Pârâului de la Stână, doar că firicelul de apă este acoperit de zăpadă și nu-mi dau seama dacă merg exact pe vale. După ce fac câțiva pași, găsesc un marcaj PA pe un arbore. Iu-huu, sunt salvat! Chmm… să ne calmăm, zic!

Nu departe de șosea dau de un set de urme de lup care coborau curioase către civilizație și decid să aflu de unde vin, mai ales că marcajul nu se mai vede. Nu mă pot baza pe marcaj într-o zonă defrișată masiv, va trebui să mă descurc singur folosindu-mă de busolă, altimetru și bucata de hartă listată. Sunt băiat mare, n-am ce să pățesc!

În urcare, urmele mă conduc spre stânga, prin pădure. De unde vii, cumetre? Mi-ar plăcea să întâlnesc un lup și mi-ar plăcea ca întâlnirea să decurgă ca în filmul ăla cu Costner, să ajung să mă împrietenesc cu el și să-mi halească din palmă. Pot totuși să disting realitatea de ficțiune, așa că realizez că voi vedea un lup taman când voi vrea să nu-l fi văzut. Sunt animale sfioase și oportuniste. Dacă știu că te pot doborî, văzându-te slăbit, le vei simți prezența. Altfel, aleluia!

Valea continuă ușor la dreapta, dar pentru că muchiile văii se ridicau prea mult și nu mi se părea că pot merge nici pe vale prin zăpada mare, nici pe deasupra pe unde viscolise, decid să urc prin pădure. Pe aici zăpada este mai mică, deși fiecare pas îmi înfundă piciorul până la gleznă. Urc pieptiș scuipând flăcări într-un ritm pe care știu că nu-l pot menține prea mult. Lupul ăsta a umblat bezmetic pe aici, așa că îmi pierd interesul de a afla unde-i este vizuina.

Colegul de la cabană îmi spusese că, din cauza defrișărilor, golul alpin începe aproape de la șosea. Eu nu văd însă niciun gol alpin deși am urcat ceva, la o privire înapoi prin rariștea văii pot să observ firul subțire de fum ce se ridică deasupra cabanei. Urcarea e grea pentru că zăpada este mare. Prevăzând asta, am lăsat rucsacul foarte ușor, aproape gol: am doar ceva de ronțăit, apă, un tricou de schimb și două pernuțe de încălzit buzunarele (astea sunt vedete iarna, nu renunț la ele).

Tot mergând, dau într-un drum forestier transversal nu foarte evidențiat, îngropat în zăpadă, pe care decid să îl urmez la stânga, închipuindu-mi că voi găsi un marcaj la un moment dat, dar îl abandonez după câțiva pași din cauza stratului mare de zăpadă care făcea imposibilă înaintarea. Continuu așadar urcarea și mă pomenesc din nou pe drumul înfundat mai sus, săpat cu furie de TAF-uri. Țin pe deasupra unuia dintre maluri, pentru că prin el efectiv îmi e imposibil să merg. Ies cu bine într-o rariște, unde fur primele raze de soare. Zăpada sclipea ca o prismă în toate culorile curcubeului. Când fac prima oprire, găsesc spre est vârfurile din partea cealaltă a lacului: probabil culmea Frătoșteanu – Pietrile.

Traversez poienița și găsesc urme de animale ca la balamuc! Încerc să deslușesc scena, pentru că erau mai multe tipuri de urme, dar toate se întâlneau într-o groapă, ca un cerc de ring pentru sumo fighters, semn că acolo avusese loc o tăvăleală. Prima dată am crezut că lupii au repezit vreun cerb sau mistreț, dar nu erau urme de sânge care să susțină ipoteza. Așa că mi-am imaginat o familie de animale care a ieșit la plimbare în zăpadă și au avut aici chef de trântă :-))

Tot aici am găsit însă și urme mici și rotunjoare, care mi-au părut a fi de râs inițial din cauza mărimii (ceea ce m-a făcut să zâmbesc prelung la ideea că mai avem încă acest minunat animal în sălbăticie), dar acum, uitându-mă din nou la poză, iau în calcul și posibilitatea să fi fost un bursuc, pui de urs sau Yeti desculț cu pedichiura făcută 🙂

Spre nord încep să se vadă culmile munților Lotrului, împoienite cu securea, semn că românul e frate cu codrul precum Cain cu Abel.

Găsesc un ciot pe care îl folosesc drept trepied și regizez o poză în urcare. Am telefon nou, primit cadou de Crăciun, și îi testez capacitățile fotografice 🙂 se va vedea ulterior că fără talent.

Ținând mai departe sudul, ies într-un alt drum transversal care merge pe curba de nivel. Întâlnesc aici primele semne lăsate de om: urmele unui snowmobil în zăpadă. Urcarea a fost până aici destul de dificilă, pentru că zăpada este foarte mare, așa că aș da orice să nu mă mai afund la fiecare pas. Iar drumul ăsta pare prea frumos ca să nu-l urmez, mai ales că nu am marcaj! Așa că las culmea și țin drumul spre dreapta. Realizez că eu sunt mult mai greu decât snowmobilul care a trecut înaintea mea, pentru că mă scufund constant până la genunchi, deși mă chinui să merg pe urmele șinei :)) Am ținut drumul aproape jumătate de oră, mergând (cu remușcări că mă îndepărtez de traseu) când spre sud, când spre vest, până când mi-am dat seama că trebuie să încep din nou urcarea spre sud imediat cum se ivește posibilitatea.

Stele pe podele.

Spre norocul meu, urmele șinelor cotesc la stânga în urcare printr-o pajiște cu puiet de brazi. Tremur de bucurie că nu sunt obligat să merg iar prin pădure și sunt convins că pe aici e calea cea bună. Înaintez din ce în ce mai greu, scufundându-mă într-o veselie la fiecare pas până sub genunchi. Din când în când mai găsesc o placă de zăpadă mai înghețată, unde mi se permit vreo 3-4 pași la suprafață, dar după care urmează surpriza unde calci, acolo crapă.

Descopăr că frumusețea de puiet de brazi din pajiște nu e chiar puiet, iar pajiștea nu e chiar pajiște: brăduții pe care îi văd eu sunt doar vârfuri de brazi și populează întreaga poiană ce se reface după defrișare, dar eu sunt deasupra lor. Intru în jocul de minesweeper, râzând ca proasta-n bâlci la fiecare trântă pe care o iau.

Nu găsesc bucurie mai mare decât să te trezești înfipt în zăpadă până la brâu. Îmi amintesc însă povestea colegului de cu seară, când explica motivul pentru care iarna cu multă zăpadă e raiul lupilor: cerbii, animale copitate, nu pot alerga prin zăpada mare pentru că picioarele li se înfig la fiecare salt; lupii, având labele mai moi și mai late, nu se scufundă și pot alerga mult mai rapid decât cerbul, ambuscându-l în zăpadă. Ar fi păcat să fiu confundat cu un cerb într-o zi atât de frumoasă, așa că decid să păstrez o ținută decentă 🙂

Aici încercam să surprind o ipostază în care am găsit o groapă.

Când apare la orizont lacul Vidra, fac o pauză mai lungă. Mă zbat să mănânc o ciocolată (întărită ca piatra), care parcă mușcă din dinții mei, când realizez că până aici am făcut două ore și mă văd nevoit să scurtez traseul cât mai mult posibil.

Reluând urcarea, ajung la liziera pădurii, unde observ cu stupoare că urmele de snowmobil desenează o frumusețe de curbă și se întorc la vale. Nuuuu, veniți înapoi! Eu merg în continuare spre vârf, nu mă lăsați singuuur!

Clar, drumul forestier urmat mai devreme m-a deraiat mai la vest de firul traseului. Mă cert de unul singur la marginea pădurii, mai abitir decât Simona Halep când ratează o minge importantă, dar acum trebuie să decid ce voi face în continuare. Fiind la 1.800 m, refuz să mai cobor vreun pas pentru a ocoli pădurea și a ieși pe firul văii.

Singura variantă care îmi rămâne este să merg lateral spre est prin pădure. Ceea ce fac, prin zăpada până la brâu! Unde mai devreme eram tare bucuros să merg prin zăpadă, acum cântam leșinat: Fost-am omu’ pădurii, păi fost-am omu’ pădurii/ Până m-or mâncat lupii, măi,până m-or mâncat lupii. Hai țurai și țurai, hai țurai și țurai… până când ies din nou în luminiș. Casc ochii în zare și zarea se cască spre mine. Sunt în poiana stânei 🙂

Vâslesc în zăpadă și mă înființez în fața stânei. Sar pârleazul, de fapt pășesc peste el. Intru. Nu găsesc întrerupătorul și mă împiedic de niște resturi neidentificabile. Încăperi mari. Frig. Stâna e construită din brâne serioase, respectând regulile de prevenire a dezastrelor cauzate de cutremur, dar nu e izolată, vântul trece prin pereți ca în fizica cuantică.

Ies, e mai bine la soare. Trândăvind, mă ia o lene de-mi vine să cobor. Calculez cam cât mi-ar mai lua până la vârf și apoi până la pârtie, având doar 5 ore de lumină în față. Concluzionez că mă pot încadra în timp. Dar pentru asta ar trebui să plec în fix 7 minute și 48 de secunde (nu întrebați cum am dedus timpii… așa sunt eu, un om mai socotit).

Meșteresc din bețele de trekking un suport care să țină telefonul în chingi, cât să îmi fac o poză. Din prima încercare nu iese. Nici din a doua. Încep să mârâi. Nici a treia nu iese, că s-a aburit ceva și nu se mai vede clar. Lasă, asta merge așa cum e!

Fur startul, plecând mai devreme, dar pierd avansul în mormanul de omăt. Cum arată și pe hartă, trebuie să țin curba de nivel spre est și să ocolesc un pâlc împădurit, după care să fac dreapta în urcare. Puzderie de urme de șine și pe aici, dar acum n-am treabă, merg după hartă! Cam într-o oră de smuceală ajung în culme, fiind întâmpinat prietenește de un vânt tăios. Vârful Miru Mare este aproape, în dreapta. Spre stânga se vede instalația pe cablu de la pârtie și disting chiar și schiorii care coboară. Îmi trag gluga și închid prăvălia, e ger de-a binelea. În glugă vântul răsună ca lătratul de câine. Când o dau jos, nu se mai aude nimic, semn că dulăii mă urmăresc de undeva și își sincronizează lătratul cu gluga mea ridicată. Eh, nu tu câine să te muște, nu tu un om cu care să schimbi o vorbă… Deșert.

Deși mă apropii din ce în ce mai mult de soare, se face mai frig, de-mi revine în minte bancul ăla cu Ceaușescu, care s-a gândit că trimite misiunea spațială spre soare… noaptea. 😀

Trec de Miru Mare și ajung la poalele vârfului Ștefanu, chemat parcă de creasta impunătoare a Parângului care mi se desfășura dinainte. Între Ștefanu și Bora (cel mai înalt vârf din masiv) se cască o vale abruptă, nu-mi fac iluzii că voi trece pe acolo. Pentru a urca pe Bora ar trebui să merg prin șaua Ștefanu, pentru a nu pierde prea mult în altitudine.

Pe acolo am venit eu, de undeva din stânga. Imaginea este destul de neclară, dar eram orbit de soare și nu vedeam nimic în LCD.

Pe Ștefanu urcarea e dificilă pentru că pe aici cred că e plin de jnepeni, efectiv înot în zăpadă până la brâu, consumându-mi rapid energia. Foarte greu mi s-a părut să ajung sus, dar am reușit. Sunt la 2.051 m, cu doar 4 metri mai jos decât pe Bora. Acolo nu voi mai urca! Nu acum. Cobor câțiva pași pe versantul vestic, unde nu mai bate nebunia asta de vânt. Se vede întreaga creastă a Parângului, iar înspre vest am impresia că este o parte a Retezatului.

Nu stau prea mult la vârf, nu-mi place să mă lungesc (cum face Bănică jr. la concertele de Crăciun), cu atât mai mult cu cât îmi crapă pielea de la frig. Cobor înspre șa la pas repejor, când îmi aleargă prin minte ideea că aș putea da de un aven acoperit de zăpadă… Dacă îmi rup gâtul pe aici? Nu e nimeni să mă scoată, iar Liviu și Lucian ar putea să urce pe urmele mele abia mâine. Bunăoară, e cazul să pășesc tiptil.

Probabil nu sunt cel mai în măsură să fac astfel de recomandări, dar cred că schiul de tură este extraordinar aici. Privind înapoi spre vârf, am parte de un peisaj selenar 🙂

Ajung în șa, merg până la muchia culmii, de unde se poate zări drumul Strategic în vale. E acoperit de zăpadă, însă intuiesc pe unde trece. Nu cobor până acolo, ci merg pe la baza vârfului Bora, găsind câte un smoc de iarbă uscată care îmi dă certitudinea că acolo vântul a spulberat zăpada și pot călca pe pământ. Brr, ce bine e să mergi din nou la 1 G!

Înălțimea medie a crestei pe care merg e de 1.800 m, e normal ca stratul de zăpadă să fie mare aici. După ce trec de Bora, când piciorul vârfului se domolește urc până în culme. Înspre valea Lotrului e o prăpastie destul de mare. Iar lacul se vede extraordinar de frumos de aici!

La adăpostul unei tufe mari de jneapăn, fac o pauză, în care îmi sun un prieten cu care mergeam acum mulți ani împreună pe munte. E bucuros să mă audă. Îl sun mai mereu când merg singur pe undeva, să îl duc și pe el pe acolo pentru câteva momente.

Soarele mai e de o suliță peste coama Parângului, după care va apune. E timpul să reiau mersul.

Lacul de acumulare pare un crater de meteorit.

Urâtă a mai fost ultima parte a drumului, deși am avut aici o porțiune unde zăpada a fost destul de blândă cu mine, stratul fiind mic. După lacul de acumulare al pârtiei mi s-a făcut lehamite. Când am ajuns efectiv în zona pârtiei am zis bogdaproste că s-a terminat. Așa să fie?

Mă furișez în mulțime, trag cu coada ochiului o privire către gondola care cobora turiștii lin. Neh, eu cobor pe marcaj, e triunghi roșu pe aici, numai puțin să-l găsesc…

Și uite-așa, hopa-hopa în galop la vale, împiedicându-mă des în munții de omăt depuși pe marginea pârtiei, îmi dau seama că mai bine coboram cu trăsura cea de pe funie. Asta e, dacă am fost chirnog și n-am scos 20 de lei din buzunar, cât face o cursă, suport consecințele. Aveam să aflu mai târziu că la coborârea cu gondola nu plătești niciun franc, doar urcarea fiind contra cost. Bine că n-am aflat asta cât munceam la coborâre pe lângă pârtie, că îmi făceam seppuku.

Zona e lipsită de marcaj. Probabil când s-a lărgit pârtia s-au tăiat arborii marcați. Ori poate nu am mers eu pe unde trebuie. Am traversat și pârtia la un moment dat, când mi-a permis traficul. La alt moment dat am încercat să mă afund mai mult în pădure, la dreapta pârtiei, ca să scap de agitație și de mersul greoi. Ți-ai găsit! Am ieșit într-o altă pârtie, neoficială, pe care alunecau niște plăcari. Am alunecat și eu de câteva ori, ca să fiu în trend.

Dar cel mai fain a fost când coboram de-a lungul unei muchii înalte de zăpadă și mi s-a afundat piciorul de sprijin până la șold, aplecându-mă serios înainte. Nu-i nimic, mi-am spus în cădere, pun bățul de trekking și mă sprijin până mă opresc. Aha! Bățul a intrat ca în mămăligă, cu tot cu mâna mea până la umăr. Am reușit să mă opresc în frunte. Schemă!

Până să ajung eu jos, gondola s-a oprit și schiorii treceau din ce în ce mai rar, astfel încât am putut să cobor pe pârtie. Înspre lac, apusul colorase cerul în nuanțe roșiatice.

Abia când am ajuns la șosea s-a înserat și mi-am pus frontala. Dar bucuria de a merge la lumina lanternei mi-a fost curmată brusc de Liviu, care a venit să mă culeagă cu mașina pentru a merge la masă împreună.

A doua zi am stat liniștit la apres-ski, tremurând ca varga de frig în timp ce priveam la oamenii care-și puneau în picioare scânduri de diferite mărimi și forme, și se duceau în vale pe ele. Sport inventat probabil în era glaciară. Acum, cu încălzirea globală, s-ar putea să dispară. Așa că eu exersez sporturile viitorului, cum ar fi coborârea cu gondola. Necesită o tehnică specială: pregătirea psihică inițială, urmată de un efort fizic intens, manifestat prin mers până la cabină, și cu un salt executat perfect se pășește înăuntru; pauză de refacere, pentru că urmează un alt moment dificil; la coborâre, când se deschid ușile e nevoie de multă atenție, voință și putere – se pășește cu mare grijă afară și se merge până la mașină, unde ia sfârșit epuizanta probă.

Ce mi-a plăcut în Latoriței: muntele are o poziție excelentă, peisajul din creastă vara cred că e fantastic! Merită parcursă creasta într-un weekend cu o seară la cort, ori într-o zi pe bicicletă. Mi-a mai plăcut că sunt animale care încă se bucură de sălbăticia locurilor. Laud și pârtia, am înțeles că merită.

Ce nu mi-a plăcut: defrișările, în cea mai mare măsură. Mi-a părut rău că nu am avut rachete de zăpadă, era un loc și un moment ideal să le testez și să-mi ușureze drumeția.

Cu bine!