Încă de când am descoperit farmecul aparte al Builei-Vânturariţa, am rămas cu gândul la o revenire în acest minunat masiv.

Cine a ajuns vreodată în Cozia știe că Buila este un munte greu de trecut cu vederea, chiar dacă nu asociază imaginea cu denumirea sa. Dincolo de valea Oltului se înalţă semeţ un munte cum nu mai e altul la orizont, exercitând asupra călătorului o atracţie irezistibilă, ca o frumoasă domniţă ce atrage imediat privirile trecătorilor. Asta mi s-a întâmplat şi mie când îmbrăţişam miresmele Coziei, privirea iscodind cu dorinţă neîmplinită către Buila.

Am avut norocul, dacă pot spune astfel, de a cunoaşte potecile de altitudine ale acestui munte şi când erau altfel decât acum, adică mult mai sălbatice. Chiar dacă pe alocuri lăsau impresia de paragină, îţi dădeau bucuria de a descoperi singur traseul corect, marcajul fiind extrem de rar şi natura neatinsă, nealterată.

Revenind pe potecile sale, recunosc că am fost încercat de un sentiment de nostalgie după acea paragină instituită de natură, după vorba aia: … și cu sufletu-n rai! Așa, așa, văd că o știți!

Nu ştiu cum a fost pentru cei care m-au însoțit în tura ce urmează a fi povestită aici, dar eu nu am mai simţit acel fior de bucurie.După o încercare de a relua contactul cu acest munte, avută în februarie, când am parcurs alături de Lucian un (scurt)circuit prin Pătrunsa – Curmătura Builei – Muntele Piatra – Muntele Cacova, de data aceasta am vrut să revăd în tihnă întregul masiv. Şi să-l arăt şi celor care vor să-l vadă.

Astfel a luat naştere tura postată aici: http://www.carpati.org/planificator_ture/buila-v%C3%A2nturarita_%C3%AEn_tihn%C4%83/4476/

Vineri dimineaţă i-am săltat pe toţi cu duba de la locul de întâlnire. Şofer şi prim-procuror a fost Liviu, eu – procuror şef, iar în spate – suspecţii (cu numele de interlopi în paranteză): Alina (alina.burlacu), Ionuţ Vrăji (vrăjitoru.23), Andrei (andreirozz), Dan (agrippa) și Relu (încă neidentificat, cercetat în libertate).

Cu Relu sunt verișor, dar în ultima vreme ne vedem din ce în ce mai rar, el preferând marea munților mei. Ajuns la locul de întâlnire, m-a măsurat tacticos din cap până în picioare și privirea i s-a oprit asupra moțului din capul meu. Știu, toți fotbaliștii mi-au copiat freza, îi spun.Mai degrabă semeni cu un luptător de sumo care a slăbit foarte mult, zice. La insistențele lui Liviu, renunț la ideea de a-l arunca peste bord pe câmp.

Pe drum, deținuții au beneficiat de program de voie până la destinaţie, scăpând de chestionările care se impun în astfel de situații. De regulă, cine merge cu mine știe că induc un regim de teroare încă de pe drum și toată lumea stă smirnă pe scaune, ca la ora de mate când știi că nu ți-ai făcut tema. Nu urechez pe nimeni, dar dacă nu răspunzi corect la întrebări precum Ce munţi răsar în zare de pe Dealul Negru?, ne vedem la toamnă!

După cum am spus, i-am lăsat în pace și rău am făcut! Şi-au dat în petic, dormind fiecare după posibilităţi. I-a trezit Liviu cu muzică săltăreaţă când am intrat pe forestierul spre Pahomie: Ce făceţi, Trandafire, Patrauleo, doarmeți, mă?

La Pahomie, după câteva cuvinte despre tură în care participanții constată cu regret tardiv că sufletele lor îmi sunt încredințate pentru următoarele 3 zile, le ofer ocazia de a se spovedi la micuța biserică a mănăstirii, de care nu profită decât Alina și Dan (cred că doar ei aveau păcate de mărturisit). Ceilalți rămân sub atenta supraveghere a lui Liviu.

Izvorul frumos din vecinătatea mănăstirii.

Vorbind la modul cel mai serios, nu e ușor să organizezi o tură și să le asiguri tuturor bună dispoziție. Nu mă refer doar la tura asta, ci la toate cele ținute de mine pe portalul carpați. În primul rând pentru că nu toată lumea rezonează la aceleași principii, fiecare are o altă educație și alte așteptări. Nu este suficient să glumești, din motivele expuse anterior: o glumă bună pentru cineva poate fi josnică pentru altcineva. Așadar, ca lider de tură, e important să înțelegi pe fiecare și să discuți cu fiecare, schimbând abordarea în funcție de persoana care îți stă înainte. Eu găsesc o provocare și o satisfacție în asta.

Înainte de a pleca la drum, fac o poză selfie de la locul faptei: plecat-am 7, vedea-vom câți ne vom întoarce.

Drumul este expus prin soare în prima parte, iar temperatura este curios de ridicată pentru a doua jumătate a lunii septembrie. Cum în prima parte a traseului panta nu e mare, putem purta discuții în voie. Relu mi se destăinuie îngrijorat pentru porțiunea de creastă care zace sub soarele afurisit, dar eu îl știu împăcat la gândul că bronzul ăsta bun de toamnă o să-i dea o înfățișare de 2Pac de invidiat.

Imediat după ce trecem de serele de deasupra mănăstirii, auzim zgomot prin iarba înaltă și zărim urcând înspre pădure coarne mari de cerb. Apar glume că am aranjat cu un localnic să fluture peste cap un trofeu de cerb, doar ca să fie mai interesantă tura.

În vreme ce Andrei și Dan schimbă impresii despre turele pe care le-au avut recent în munții Bulgariei, noi rămânem pe plaiurile mioritice, iar eu le mai ofer câteva informații despre traseul primei zile. Vorbim despre schituri (fiecare vine cu o presupoziție despre toponimia Pătrunsei), punctez ceea ce vom vedea în urcarea spre Cumătura Builei, aducem în discuție fructele de pădure… iar privirile cercetătoare se îndreaptă repede spre tufele de mure, ori spre pomișorii ce ne ies în cale, căutând alune, coarne, castane…

În tot cazul, mă relaxez când aflu că pentru toți este prima incursiune în masiv, ceea ce înseamnă că pot să îi trombonesc oferindu-le informații fabuloase (și, desigur, false), că pentru ei e totuna.

Luăm prima pauză în poiana cu troiță aflată la un sfert de ceas distanță de Pătrunsa. Profit de ocazie pentru a cerceta o potecă ce urcă pe un mic brâu spre un punct de belvedere spre Cozia. Găsesc că duce spre o fostă construcție, acum dărâmată complet, a unei troițe probabil, pentru ca apoi să meargă prin pădure spre o chilie ascunsă privirilor.

În urcarea care ne-a scos la Pătrunsa, bine întreținută de călugări cu trepte bătute în pământ, am supus discuției proverbul (tibetan, după câte am înțeles de la Dan) potrivit căruia calea cea mai grea este întotdeauna cea bună de urmat. Eu nu am găsit o explicație a proverbului decât prin prisma faptului că, plecând pe un drum dificil, te pregătești mai bine decât dacă ai porni pe unul ușor. Pe un drum cunoscut, posibila neatenție te poate costa, pe când pe un drum despre care știi că e dificil, îți păstrezi atenția la fiecare pas.

La Pătrunsa era puțină activitate, mai mulți erau muncitorii care trebăluiau cu o căruță, cărând lemne. Trecem repede prin incinta arsă de soarele amiezii și ne oprim la umbră, pe coasta de deasupra stâlpului indicator, lângă o chilie.

Mărturisesc că eu mă așteptam să fim invitați la masa de prânz, dar cum acest lucru nu s-a întâmplat, nici nu mi-am permis să dau buzna în sala de mese și să întreb ce avem azi la oală. Cu timpul de partea noastră, am pus noi un picnic la iarbă verde. Am fost urmăriți îndeaproape de un redutabil prădător, care a tulit-o în boscheți cu câteva felii de salam (pe care ni le-am rupt de la gură) de parcă el ni le șterpelise 🙂

Tolănit la umbră era și un vițel; nu știu ce iarbă mâncase, dar balele îi curgeau fluviu. Privindu-l cum rumegă nestingherit, am ajuns să cred că o reclamă cu un vițel care mestecă Orbit după fiecare masă e mai savuroasă decât una cu Antonio Banderas.

Vedere spre vârful Țucla, de la hotarul unei chilii

Când ne-am urnit, pentru mobilizare a fost nevoie să îndrug minciuni sfruntate, cum că vom mai merge pe la umbră și că va fi plăcut traseul, înțesat cu puncte de belvedere. De fapt, nu sunt minciuni, ci doar o variantă a adevărului.

Ne-am mai distras atenția de la căldură când am deviat din traseu pentru a vedea Casa de Piatră și grota din imediata vecinătate.

Din cauza vegetației abundente în această perioadă și a lipsei indicatoarelor, cele două obiective nu sunt sesizate de turistul de rând care ajunge aici.

Alina, simțind din plin încărcătura spirituală a zilei, spune bancuri cu tematică. Î: Unde se duc cocalarii după ce mor? R: Pe lumea cealantă.

Odată ieșiți din pădure în golul alpin, avem vederi din ce în ce mai frumoase peste valea Otăsăului. Totodată, bagajele se ușurează simțitor pe măsură ce rezervele de apă se împuținează. Îmi amintesc de recomandările idioate de la televizor, în care afli că e sănătos să consumi cel puțin 2 litri de lichide pe zi. Serios, lichide?? Adică, după mintea lor, îți poți face liniștit un cocktail de spirt, vopsea, ulei de motor și niște păcură. Sau dacă nu ai la îndemână ulei de motor, poți folosi zeamă de varză, că în combinație nu se va simți diferența. Ca să nu mai spun că bețivii găsesc un argument solid (sau lichid) în afirmația asta pentru a se da în stambă.

În urcarea pe muchia Albului, le las cale liberă să meargă înainte fără indicații, pentru a le testa abilitățile de orientare, deși marcajul punct galben din teren este încă vizibil pe pietre. Pe seamă că a fost refăcut de puțină vreme.

Preiau din nou inițiativa când mă aflu în pragul unei răzmerițe: văzând crucea de pe Albu, toată lumea vrea să meargă într-acolo (să pupe crucea?) și să continue pe platoul înclinat spre curmătură. Utilizez dreptul de veto, argumentând că traseul plănuit inițial ne va conduce către sursa de apă. N-a mai crâcnit nimeni, așa încât nu a fost necesar să apelez la cătușe și lanțuri.

Știind că ne apropiem de punctul final al zilei, cum era încă devreme, ne-am oprit la umbra neașteptat de răcoroasă a unor molizi. Uzi până la temelie de transpirație, facem un exercițiu de imaginație despre cum s-o prezenta acum litoralul. Avem însă și noi marea cu noi: marea dragoste de munte!

Pe porțiunea ce a urmat, ne-am târât ca râmele până la izvorul captat. Am avut grijă să le prezint tuturor ceea ce se observă în toate zările, pentru a ne bronza uniform.

Când am ajuns la izvor – trai pe vătrai, nenică! Ne-am umplut cocoașele cu apă, după care eu am făcut și concurs de tricou ud (n-a mai participat nimeni, așa că am câștigat!). Înainte de a urca la refugiu, am cercetat împrejurimile de tâlhari, asigurându-ne că nu e niciun pericol iminent, și am lăsat două doze de bere le rece în jgheab.

Cum era încă destul de devreme, am decretat program de voie pentru câteva ore, spre bucuria lui Vrăji, care nu dormise nici două ore cu o noapte înainte.

Refugiul se prezenta în condiții bune, atâta tot că nu am mai găsit caietul de impresii în care am scris câteva cuvinte iarna trecută. Nu vreau să mă gândesc ce s-a ales de el, pentru că prima presupunere e că s-a perindat pe la capătul inferior al aparatului digestiv al ciobanilor. Adică și l-au așezat sub dos ca să nu stea pe rece, doar nu îi credeați în stare de altceva!

La vremea când oile se întorceau la stână, coborând din platoul Pietrei prin Hududăul Mare, mânate de chiotele unui cioban îmbrăcat trendy(adică în pas cu moda, dar de ce să folosim atâtea cuvinte când englejii ne propun unul singur?) și de colții unor șarle zgomotoase și lățoase, camarazii mei deja descoperiseră împrejurimile și se retrăseseră la moțăit pe priciuri. Cum fierbea carnea pe mine și n-aveam stare, am coborât până la frigiderul improvizat întru recuperarea celor două doze de bere.

Revenit în tabără, am făcut împărțeala cantității de bere în mod egal, să sature pe toată lumea: am desfăcut cheița de la prima doză, turnând lichidul în recipientele însetaților (afară de un păhărel, pe care… l-am – așa este! – băut). Șot ata… șot ata, chm!… tot așa, am desfăcut cheița de la a doua doză, turnând… juuup… afară de un păhărel, pe care… ați ghicit: l-am băut! Am desfăcut cheița de la următoarea doză… a!, erau doar două. Cam puțin!! Bineee, mă duc să mă culc!

Pe la ora 5, 6 din 7 am urcat prin Hududăul Mare pe platoul Pietrei, în așteptarea apusului. Ionuț Vrăji a rămas santinelă la refugiu, invocând oboseala: ne-ar obosi dacă am merge cu el.

Am luat astfel contact cu un relief pe care aveam să îl întâlnim și în prima parte a zilei următoare: platou înclinat, înierbat și înțesat de lapiezuri ce aduc aminte de bombonelele picurate pe torturi.

Pașii ni s-au îndreptat spre troița ridicată în apropierea abruptului estic, unde am poposit vreme de aproape o oră privind Țucla, Valea Otăsăului, dar și muntele Cacova care dă înspre satul Pietreni.

Apropiindu-mă de marginea platoului în căutare de floricici pentru a face câteva fotografii macro, am observat șira foarte frumoasă care coboară dinspre vârful Țucla, ce are parcă forma unui dinozaur sauropod împietrit în timp 🙂

La întoarcere, am trecut și pe lângă lacul din platou care nu seacă niciodată, având suficientă albie pentru a reține apa rezultată din zăpada topită după iarnă, și am urcat pe vârful Piatra – cel mai înalt din partea aceasta a masivului (1.643 m).

Sub noi se întinde Valea Costești, scăldată în lumina apusului, iar în zare orizontul se termină în culmea principală a munților Căpățânii. Soarele și-a pus deja pijamalele, evidențiind cu ultimele raze conturul Parângului Mare.

Pentru că ajunge prima la marginea abruptului vestic, Alina sperie o vulpe care își făcuse treabă la baza stâncilor. Să fie oare aceeași vulpe care dă târcoale refugiului când e goală stâna?

Cum avem vedere spre curmătură, observăm de sus că a mai sosit un grup de călători la refugiu. Liviu și Relu coboară pentru a profita de ultimele crâmpeie de lumină și instalează corturile. Noi 4 mai rămânem pentru a urmări asfințitul, apoi coborâm prin hornul mic.

Grupul celorlalți este format din 3 băieți, cărora le lăsăm camera din dreapta, mai mică, iar noi ne mutăm lucrurile în cea din stânga, mai încăpătoare.

Știindu-se gălăgios la ceas de noapte, Relu are bunul simț de a-și instala cortul la o distanță apreciabilă față de refugiu. Toate bune și frumoase, dar când s-a înnoptat de-a binelea ciobanii i-au spus așa, peste umăr, să nu se teamă, dar că pe la ora 4 dimineața trece ursul în pelerinaj dinspre pădure spre hornul mare. Carevasăzică, prin fața cortului său!

Viteaz din fire și dibaci, Relu nu a zăbovit mult și a venit cu soluția, proptindu-și ghetele aromate în tinda cortului, după vorba: descalță Relu ghetele împuțite/fuge ursul să vomite!

După ce am preparat ceva de mâncare la primus, am mai ars gazul pe afară pentru fotografii de noapte. Vrăji – cu experiența sa foto și video – s-a ocupat de încadrare, câtă vreme eu am asigurat lumina, plimbând frontala peste refugiu și culmile din spate, ca să se vadă mai bine în imagine 🙂

Nu știu dacă ați avut ocazia să puneți frontala pe turma de oi noaptea, dar mie mi s-a părut senzațional. Zeci de ochi te semnalizează curioși înapoi. 🙂

Fiind băiat de comitet, Vrăji și-a îndreptat spinarea pe traseu cărând un pomelo pe care l-a desfăcut tacticos după cină, împărțindu-l între camarazi. Din punctul ăsta de vedere, a fost o plăcere să îi ușurăm rucsacul 🙂

În mod inevitabil, ne-am băgat în sacii de dormit. Mai mult din dorința de a sta pe ceva mai moale decât scândura priciului, pentru că oricum am lăsat fermoarele sacilor deschise. Pufăiam de căldură! M-am gândit să fac bivuac pe prispă, dar cum stelele începuseră să fie acoperite de nori, am renunțat, mintea de pe urmă spunându-mi că e mai bine să fiu în formă a doua zi decât să merg îndoit de șale ca o babă.

Peste noapte m-am tot trezit pentru a mai închide câte puțin fermoarul, iar dimineața la răsărit eram încheiat până la gât. Când a sunat ceasul, a fost inutil faptul că m-am trezit repede și am oprit alarma, care oricum abia se aude… zic inutil pentru că în timp ce mă îmbrăcam a sunat alarma telefonului lui Andrei, cu sonor generos, dând deșteptarea pe toată întinderea văii Otăsăului.

Pentru răsărit am urcat din nou pe malul abrupt al Pietrei, prin horn, fiind urmat de… hmm, se pare că nu l-am întrebat cum îl cheamă – un domn din Ploiești, din celălalt grup. Ne-am ținut companie vreo 3 sferturi de ceas, care au trecut repede câtă vreme noi am tot declanșat.

 

Am vorbit despre traseul de creastă, pe care și ei voiau să îl parcurgă, și i-am propus să mergem împreună.

Coborând în tabără, constat cu mânie o amorțeală generală! Sar cu gura pe somnoroși, rugându-i să își strângă bagajul și să îmbrace șubele pentru a ieși la înviorare. Până și cățelul m-a luat în serios și a trecut la executat flotări.

Cum pe creastă nu există surse de apă, măgăreața a căzut pe mine să cobor la izvor pentru a reface rezervele pentru întreaga zi. M-a însoțit Liviu, ce caracter!

Când am revenit, toată lumea era gata de plecare… cu excepția lui Vrăji, care ducea o cruciadă prin Hududăul Mare, în căutarea nu știu cărei comori! Se pare că internauții, pentru a avea motiv să lase laptopul din brațe, fac quest-uri prin te miri ce zone, îngropând cufere și bifând locul pe o hartă. Ăsta, entuziast din fire, umbla bezmetic pe marginea prăpastiei. Și în cele din urmă a găsit comoara, numai că în locul prețioaselor giuvaere era un pistol cu capse.

Grijuliu cum sunt cu ceilalți turiști de pe munte, am luat în calcul că ar putea înnopta la refugiu și alte persoane după ce plecăm noi, așa încât am adunat prin izmene toți puricii din incintă (cărora le-am și oferit o masă caldă, după cum aveam să constat spre seară).

Am plecat la ora 9, cam târziu, judecând după faptul că ne doream să evităm arșița prânzului pe traseu. Odată ieșiți în platou, a reînceput lecția de geografie. Cozia și vârfulețele Olăneștilor scoteau capul din ceață.

Relu are darul de a interpreta fiecare loc sau întâmplare în mod original, preluându-le și relificându-le – am mai dat exemple, în funcție de situație: abramburelu, cățărelu, zâmbărelu (în urma acestui jurnal probabil și supărelu), așa că nu ratează momentul când acesta se ivește. Î: Spre ce vârf ne îndreptăm, Relu? R: Ruila… Și pentru a duce argumentația la final, crăiasa acestui munte se numește, desigur… Cruila.

Ajunși la marginea platoului, am putut privi spre abrupturile prăvălite în poienile din dosul Builei: Poiana de Piatră și Poiana Fața Piscului. Cred că dacă am fi ținut tura cu două-trei săptămâni mai târziu, am fi avut parte de un spectacol coloristic deosebit, întrucât aici coniferele se întrepătrund cu foioasele într-un mod foarte interesant. Unde mai pui că dimineața, pe văi s-ar putea strânge ceață…

După o pauză scurtă dar binemeritată pe vârful Buila, coborâm în Șaua Ștevioara, povestind despre toponimia acestor locuri. Oare pe Vânturarița vom fi vântuiți?

A doua pauză, de data asta mai serioasă, e luată pe vârful Vânturarița, cel mai mare din masiv. Dacă până acum fiecare a potecărit pe unde și-a dorit, de acum înainte institui legea marțială și le impun să meargă cu mai multă grijă, în grup compact. Ia naștere porecla Kim Jong-Iliescu…

Facem și poza de grup la vârf.

Îmi păstrez suspiciunea că Andrei este urmărit prin Interpol, pentru că s-a pitit după stâlpul indicator. Dacă este așa, am să-l dau în vileag imediat după ce stabilim recompensa.

Din Vânturarița coborâm puțin înainte de a ne înscrie la stânga, ne strecurăm printr-un mic horn, apoi exersăm mersul piticului pe o brână, pe sub jepi. Continuăm fără marcaj și întâlnim un stei înjnepenit, pe care îl abordăm prin stânga, pe fața mai prietenoasă. Odată ajunși sus, stârnim o mică turmă de capre negre pe una dintre muchiile Vioreanului.

Urmează o coborâre la dreapta ceva mai abruptă, apoi ținem curba de nivel și, după ce trecem peste o muchie, în apropierea urcării pe Vioreanu găsim marcajul BR.

După o urcare 4×4, suntem pe Vioreanu, poreclit Vânturarița 2 de un pictor care s-a rătăcit pe aici cu o pensulă și o căldare de vopsea. Orizontul ne dezvăluie mai clar Narățul, Cozia, o parte din Făgăraș și alta din Lotru, ascunsă după creasta principală a Căpățânii. Tot spre nord, dar în plan apropiat, stâncile care ies în relief sunt vârfurile Stogu și Stogșoare, sub care bănuim mica poieniță a cabanei Cheia.

De aici se schimbă total traseul față de cum mi-l aminteam eu. Anul trecut am mers prin tuneluri de jneapăn, ori efectiv peste crengi la 2 metri desupra pământului. În alte zone am abordat alte rute față de marcajul de acum. Cert e că atunci am ajuns acasă uns cu rășină și cu o bogată colecție de ace de jneapăn, care cădeau de pe mine inclusiv după ce am intrat la duș.

Acum – boierie curată! Poteca e foarte bine conturată, marcajul e aplicat des și la vedere, încât nici noaptea nu te poți rătăci. Jneapănul ar fi putut fi legat dacă mă întrebați pe mine, și s-ar fi respectat și legea care îl protejează de la tăiere. Acum însă poteca nu va avea nevoie de întreținere foarte des.

Ne deșirăm la coborârea abruptă de pe Vioreanu, pentru că trebuie să ne ținem cu atenție de rădăcinile de jepi. Ne reunim în fereastra Vioreanului, de unde observ că pornește noul traseu CA spre poiana din dosul Builei. Capre negre ne urmăresc mișcările de pe muchiile ascuțite de deasupra. Urmează o porțiune spectaculoasă de creastă, cu bolovani masivi peste/pe sub care ne cățăram ori strecurăm pentru a înainta.

Și pentru mine este nouă această porțiune a traseului, întrucât anul trecut am parcurs-o la frontală, apusul prinzându-mă pe Vioreanu :)) Cu toate acestea, îmi dau seama că traseul BR nu urmează fidel fostul PR, mergând puțin pe deasupra fostului marcaj. Am certitudinea acestui fapt când ajungem la un punct de intersecție cu PR, acum șters din teren cu vopsea albă pentru a nu deruta turiștii.

Porțiunea care urmează, pe la marginea pădurii, îi lasă călătorului senzația că traseul de creastă s-a încheiat și urmează o potecă prin pădure, în coborâre. M-a luat gura pe dinainte și i-am atenționat pe ceilalți că vom mai urca în creastă; chiar și așa, pentru a le testa simțul de observație, nu le-am indicat continuarea traseului acolo unde se impune – adică în urcare pe un țanc – amuzându-mă văzându-i cum bâjbâie spre pădure.

Îmi amintesc că eu anul trecut am căutat la frontală aproape o oră continuarea traseului, cercetând spre pădure după punctul roșu sau banda KTM. Într-un final mi-am dat seama că mai e o variantă pe care nu am luat-o în calcul: în sus 🙂

O zonă ce amintește de creasta Craiului

Pentru că Relu a rămas în urmă cu doi dintre băieții care dormiseră seara cu noi la refugiu, m-am oprit să îi aștept într-un punct unde direcția nu era foarte evidentă. Când i-am ajuns pe ceilalți din urmă, în apropiere de curmătura Oale, am fost plăcut surprins să îi găsesc la șuetă cu nimeni altul decât domnul Ratză, pentru care am o simpatie aparte. Uuu, emoția plutește în aer 🙂 Și ce faci când întâlnești întâmplător o persoană cu care ai vrea să schimbi un munte de impresii?! Păi, bâigui două vorbe de complezență, dacă ești la fel de puțin spontan ca mine! Bine că am făcut o poză împreună, să am și eu ce le arăta nepoților la bătrânețe: amintiri cu un umorist munțoman de la începutul secolului (plănuiesc să trăiesc foarte mult).

Și el era însoțit de 3 prieteni, dar traseul lor era în sens invers, bunăoară ne-am urat drum bun și în 10 minute poposeam în Oale, la ieșirea din creastă. Aici aveam să ne despărțim de grupul de 3 băieți, care urma să coboare spre Pahomie, unde lăsaseră mașina.

Am observat că stâlpii indicatori au fost refăcuți din metal, pe cel din curmătura Oale chiar apare marcajul BR spre vârful Vânturarița. Vechiul indicator, din lemn, zăcea lângă un molid, doborât de vremuri.

Anul trecut când am ajuns aici era deja ora 10, abia la miezul nopții am ajuns la Cheia. Țin minte că am stins lanterna și am stat astfel 5 minute, privind cerul îngust de deasupra și ascultând vântul. Nu îmi vedeam nici palmele în fața ochilor de întuneric! Acum totul e diferit, povestim și râdem împreună de răsună pădurea. Mă bucur și eu de reușită, partea mai solicitantă a traseului a trecut. Sub auspiciul cerului senin, am putut să le arăt cu bine creasta Builei Vânturarița 🙂

Informându-i despre următoarele porțiuni din traseu, cu schimbarea marcajului din Curmătura Comarnice, am rupt rândurile și fiecare și-a văzut de plăcerea de a descoperi pădurea, ori de a discuta cu un camarad. Deviind din potecă, eu am adunat câteva ciuperci și chiar am gustat dintr-una. Era bună, după semne nu părea otrăvitoare, așa că l-am convins și pe Relu să o încerce. Cum încă sunt aici să povestesc, se pare că era comestibilă. Nu delirul ciupercilor, ci buna dispoziție ne-a făcut să ne comportăm astfel (dănțăuși și horiști):

Ajunși la cabană, suntem luați în primire de Ion, cabanierul, care debordează de vorbe de duh răspândite către toate grupurile care împânzesc poiana. Adoptăm câte o bere pentru a sărbători (aproape) finalul turei, câtă vreme Domn Profesor ne prezintă impunătoarele formațiuni stâncoase vizibile de la cabană: Claia Strâmbă, Stogu și Stogșoarele. Zona chiar este pitorească, merită venit aici pentru cadrul natural!

Odată instalați pe locurile din cameră, ușurăm în câteva clipe o oală de fasole cu ceapă, că ne fâlfâiau urechile de foame. Niciodată nu am mâncat cu mai multă poftă fasole pe munte. După masă, pentru a face un bine umanității, am mers la râu pentru o scaldă. Oricum, din mulțimea pestriță strânsă la cabană, noi eram cei mai murdărei. Dar majoritatea venise cu mașina; erau bărbieriți, parfumați, cu pantofiorii curați. Se vedea că erau de-ai casei, invitați permanenți 🙂 Grija cabanierului pentru cei sosiți pedestru este însă evidentă.

După liniștea de care am avut parte în cele două zile, atmosfera gălăgioasă de la cabană ne-a prins bine. Spre seară mi-am pus în valoare și vocea minunată, binecuvântând audiența cu cântări a capella.

A treia zi a început brusc pentru mine. Când se crăpa de ziuă, am simțit ceva crăpând și în măruntaiele mele. Mi-a fost greu să mă ridic din pat, dar chemarea pădurii se simțea din ce în ce mai acut. Până m-am întremat eu, pe ușă intră Andrei, care venea din schimbul unu. Aha, așadar sunt mai mulți cei care au resimțit farmecele din oala de fasole. N-am mai stat pe gânduri și am luat-o repejor spre pântecul pădurii cu ghiulelele în burtă. Iată motivul pentru care nu mă omor cu fasolea pe munte!

Reîntors, aflu la cafea că și Relu s-a târât azi-noapte prin beznă cu aceeași jenă; Liviu îmi spune cu un glas stins că se simte ușurat după o noapte grea. Vorbim, prin urmare, despre o epidemie! Ne dregem mațele cu câte un ceai de mentă.

Claia Strâmbă văzută de la cabana Cheia

Când pansamentul gastric își face efectul, pornim la drum spre mașini. Destinație intermediară: brâna caprelor. Nu știu cum facem, dar pentru că eu plec ca un berbece înainte cu șirul după mine, îl pierdem pe Dan. Vă spun drept: puține lucruri mă mai pot lua prin surprindere, dar iată că acest lucru se întâmplă. Mă așteptam mai curând să îmi sune telefonul pe un ritm de manele decât să pierd un participant la tură!

Ne oprim în pădure, dar nu știe nimeni unde a dispărut. Mă întorc la cabană, îl strig, și aflu că ar fi fost văzut luând-o spre Curmătura Comarnice. Ei, comedie! Am mers vreo 10 minute în acea direcție până aproape de serpentine, strigându-l. Fiind convins că m-ar fi auzit dacă ar fi fost în zonă, m-am întors. Liviu îmi spune că l-ar fi văzut mergând spre chei. Turbez de nervi și încep să dau ordine. Pornim și noi spre chei și mă liniștesc doar la gândul că îl vom întâlni în curând, știe marcajul și nu are altă cale decât cea pe care urmează să mergem și noi.

Fain prin chei, cine vine la cabană ar trebui să nu rateze traseul.

Ne oprim scurt pentru câteva poze, iar când le arătam celorlalți urcarea spre brâna caprelor, îl zăresc și pe Dan, care cobora dintr-acolo. Îi fac semn să ne aștepte și în curând urcăm toți spre brână, pe o porțiune de grohotiș instabil.

Nu știu cum ar trebui să relatez despre episodul ăsta… La plecarea de la cabană, Dan a rămas puțin în urmă și a pornit pe un drum spre chei pe unde a presupus că am mers și noi, fără să ne întâlnim. A continuat până la intrarea pe brână, unde a aflat de la alți turiști că noi nu am luat-o pe acolo și a decis să se întoarcă.

Facem o pauză la intrarea pe brână, cât le țin celorlalți o foarte serioasă ședință despre zona pe care urmează să o parcurgem. Cum stăteam pe buza hăului și puteau privi spre prăpastia ce se cască la câțiva pași, i-am cam speriat, așteptându-se la un pasaj mult mai dificil decât este în realitate brâna. Drept urmare, au fost dezamăgiți când s-a terminat. Ce-i drept, traseul nu este greu pe vreme bună. Deși înălțimea față de chei este de vreo sută de metri, pe partea cu prăpastia sunt brăduți și mesteceni de care poți să te ții din loc în loc.

O singură trecere este mai expusă, dar dacă terenul este uscat, nu pune probleme.

Apoi, spre final, mai este o urcare ceva mai friabilă, care trebuie abordată cu grijă, și o cățărare pe rădăcinile unui copac. Am văzut și vreo două pitoane bătute, dar nu a fost cazul să ne asigurăm.

Odată trecută și această porțiune, toată lumea s-a relaxat. Am ieșit într-o zonă cu vederi spre munți mai pitici și împăduriți.

Aici este un pasaj cu grohotiș mărunt foarte păcătos. E binevenită mai multă atenție în acest loc, pentru că poteca ține curba de nivel, nu coboară pe unde aleargă spre vale pietrișul instabil!

Ultima parte a potecii trece printr-un aluniș des. Pentru a fi vizibil, marcajul este aplicat de jur-împrejurul trunchiului puieților de fag.

Cantonul silvic Codric era închis și, deși ni se făcuse foame și puteam să mâncăm în foișorul din incintă, am preferat să terminăm traseul și să luăm masa în Călimănești.

Pe forestier, Liviu, Alina și Vrăji au rupt ritmul și au plecat înainte după mașină. Noi am mers în ritm de sărbătoare, dar am avut timp să adun câteva impresii despre tură de la participanți.

La final, câteva cuvinte pentru cititori: am preferat o povestire șugubeață unei relatări la obiect a celor întâlnite în traseu, și mărturisesc că acest lucru se datorează și participanților, cu care am fost pe aceeași lungime de undă, și care au făcut ca atmosfera să fie destinsă.

Și pentru camarazii mei: fain să pleci la drum cu necunoscuți și să te întorci cu prieteni!

Dacă am mai înflorit povestirea pe ici-colo, aștept comentariile voastre pentru comparație 🙂

Cum traseul parcurs de noi este unul deosebit și cum toamna începe să-și facă de cap cu nuanțe nebune, nu-mi rămâne decât să vă fac invitația: Carpatiști, năvăliți în Buila!

 

 

Cristi Iliescu

Octombrie 2015