Cel mai frumos munte este cel de pe care tocmai m-am întors.

Probabil că mulți dintre voi simt același lucru odată întorși din drumeție, tresărind în miez de zi din frumoase reverii. Eu mă trezesc activând frenetic discuții în care evoc măreția muntelui ce mi-a rămas în minte și în suflet, trecând ca în pantele-i abrupte de la fascinație la patimă.

Cu un mic exercițiu de imaginație, extrapolând afirmația, ne punem dinainte fresca încărcată cu frumusețile țării. Teorie care este susținută în orice condiții prin practică 🙂

Îmi amintesc o întâmplare de anul trecut, când la mijlocul unei săptămâni ce a urmat unei ture în Iezer am primit inopinat un email de la un prieten care mă însoțise pe munte. Scria scurt: Încă mai am munții în minte și mintea în munți! Mi-a plăcut jocul de cuvinte ce invită la visare, dincolo de care mi s-a deschis un întreg jurnal imaginat, dar nespus de către expeditor.

__________________________________________________________________________________________________________________

Căutând printre hărți să văd ce potrivesc cel mai bine unui sfârșit de mai, găsesc un dor incredibil de Crai! Trâmbițez poporului destinația de vis, dar se pare că a început sezonul plajelor și piscinelor (care îmi fac serioasă concurență), așa că mă pricopsesc cu un singur mușteriu, bașca și cel mai cicălitor: Cristi al lu’ Iliescu, băiet sufletist el, dar care la altitudine/efort depus mare se transformă în Gogu. Acum, vorba aia, pot refuza pe oricine, dar pe mine nu!

Singurel-cuc, având de ales între a ieși în natură indiferent de ceea ce îmi rezervă vremea și de a încerca să mă conving că va ploua (meteorologii de la știri nu mai sunt de mult timp convingători), am mers pe varianta care-mi oferea confortul psihic de a face tot ce depinde de mine pentru un weekend reușit.

Sâmbătă dimineață răstorn cel mai mare rucsac în vagonul montaniarzilor din personalul de la prima oră și trag cu urechea în stânga și-n dreapta, doar-doar voi mai auzi și eu vreo bârfă… montană. Spre mirarea mea, vagonul e mai degrabă plin de navetiști și de tineri care merg la munte, nu pe munte, și cărora între două guri de Cola le mai scapă și câteva râgâieli, pardon, expresii triviale, de învăț și vreo două înjurături noi. Nu-i nimic, fiecare cu cartea lui de vizită, dăm sonorul mai încet și mai moțăim și noi un pic!

Cum trenul ajunge la cea mai nepotrivită oră în Brașov pentru o legătură decentă spre Zărnești, decid să intru pe traseul 23 spre Autogara 2, unde mă aștepta cu fast un autobuz să mă ducă în Zărnești. Am circulat low-cost, minimizând cheltuielile cu transportul la puțin peste 30 lei. Asta m-a costat însă ore bune, amânând întâlnirea cu muntele până la 12:30.

Odată ajuns în orașul de la poalele Pietrei Craiului, sui matahala de rucsac în spinare și o iau la trap spre Fântâna lui Botorog. După ce trec de Gura Râului, muntele găsește de cuviință să mă întâmpine cu câțiva stropi de ploaie. Mă reped și eu peste râu la stânga, furișându-mă la adăpostul pădurii. Ce frumos este pe aici, dacă nu ar fi așa înclinat versantul, aș merge până la Botorog prin ascunzișul pădurii! De aici pot spiona bicicliștii și mașinile care se desfășoară pe drum fără să fiu bănuit.

Când se răresc stropii de ploaie, pun pe mine pelerina și ies la drum. Parcă e mult mai bine acum, fiind umed pe jos nu mai e praf de la mașini. Din depărtare se simte însă fumul de la grătarele turiștilor. Măresc pasul când ajung să îi și văd, nu de alta, dar să nu i se facă poftă lui Gogu de un mititel rumenit, că se ia la harță cu ăștia pentru o chiftea!

Înainte să ajung la fântână observ un șir luuung de mașini parcate, semn că prăpăstiile atrag la sfârșit de săptămână mulți vizitatori. Mă opresc să schimb o vorbă la fântână cu un domn care vorbește cu nostalgie despre potecile de altitudine. Este venit cu soția pentru a lua o gură de aer curat și se miră când află că bat singur pădurile. Îl asigur că sunt obișnuit cu mersul de unul singur pe munte, ne dăm cu părerea despre capriciile vremii și apoi pornesc pe poteca verde, urmând marcajul bandă galbenă.

N-am fost de prea multe ori pe aici, însă niciodată nu am observat frumusețea acestui drum ca acum: umbra atât de răcoroasă a pădurii – cât de diferită e de umbra citadină, verdele atât de crud încât ai impresia că îi simți gustul acrișor, aerul atât de proaspăt, că am impresia că primesc respirație gură de gură de la pădure, soarele abia ivit dintre nori ce mă caută prin frunzișul vântuit, dându-mi un impuls nebun de a ajunge în culme. Și totul numai pentru mine!

Smintit de ispita naturii, mi-am dat seama cât de repede merg doar când am depășit 3 tineri care se îndreptau spre cabană. Cum regretatul Bănică Sr. cânta că el e Fane Încurcă Lume, eu sunt Cristi Talpă Iute. Am activat warp speed însă pentru că soarele străpunsese pâcla de nori și voiam să mă bucur și eu în poiană de razele calde. M-am grăbit ca moacă degeaba, că până când am ieșit eu în luminiș, țup și soarele după nori!

Lumina difuză nu ajută nici la fotografii, așa că invoc zeii ploii ca un veritabil paparud, pentru a spăla zările. Am aparat foto nou și tremur de emoție să îi deschid diafragma și să îi potrivesc focala.

Ca să nu creadă cineva că umblu bezmetic, am să precizez și itinerarul pe care îl aveam în cap și dinaintea picioarelor. Planul de acasă nu era bătut în cuie, luasem cu mine doar sacul de dormit, nu și cortul, sperând să trag la un refugiu sau la o stână, pentru că la cabană nu făcusem rezervare și nici nu aveam tragere de inimă să dorm înconjurat de țilivizație. Deși acum, când scriu aceste rânduri, pare curios să menționez despre zăpadă, la vremea când am ieșit în teren nu eram convins că stratul este topit în totalitate, ultima ninsoare căzând cu ceva zile în urmă. Acestea fiind spuse, doream să parcurg Piatra Mică și apoi să prind și ceva creastă principală, cu mențiunea că mă așteptam să plouă de cu seară.

După ce trec de stâna din Zănoaga, din depărtare răsună lovitură de topor. Curând văd 3 persoane care cioplesc un buștean pentru a face jgheab de adăpat animale. Din cauza distanței dintre mine și ei, sunetul loviturii este asociat imaginii în care bărbatul ridică toporul deasupra capului, ca într-un film prost sincronizat. Nu ajung însă la ei înainte să ajungă ploaia la mine, semn că rugile precreștine mi-au fost ascultate de zeul păgân. Mă ascund sub un molid strașnic și aștept să treacă urgia abătută din senin.

Un cioban tânăr își târâie câinele și măgarul prin ploaie. Apuc să îl întreb când a urcat cu oile și îmi spune pe un ton festiv că azi e prima zi. Așa se explică și pregătirile celorlalți. Și cu asta mi s-a spulberat gândul că aș putea înnopta la stână.

În câteva minute se îmbunează și cerurile, iar dinspre Piatra Mică vin doi tineri de la care aflu că drumul e ok. Își exprimă rezerva în ceea ce privește aderența bocancului pe piatra udă acum, dar eu eram deja hotărât să urc pe Piatra Mică. Nici nu se poate altfel, cu soarele care strălucește atât de tare pe cer. În plus, nu îmi dă nimeni ziua înapoi fie că stau în cabană ori că urc pe munte, așa că trebuie să profit la maximum de ocazie, mâine vremea poate fi mai rea!

Las în urmă poiana înflorită și iau drumul potecii care urcă abrupt printre molizi pe spinarea sudică a Pietrei Mici. Urcarea se transformă curând din plăcere în muncă. Urcușul nu lasă să se întrevadă un capăt, iar vederile se îngustează. Din spate se aud însă clar vocile ciobanilor care își strigă turma cu vorbe pe care doar oile ar putea să le înțeleagă. Mă întreb cine îi învață onomatopeele alea ciudate. Oile?

Ies în creastă fără niciun indiciu că am ajuns la capătul urcării; în alte zone, înainte să ieși în gol alpin ai porțiuni de rariște, de jnepeniș… aici nimic: zbang! Creastă!

După cum spuneam, ies în creastă în zona crucilor eroilor. Noroc că e vreme bună, pentru că dacă aș fi prins furtună m-aș fi ascuns de fulgere sub o cruce. Definitiv.

Trrrrrrrrrrrr – poze la foc automat, cum face tot omul când iese în punct de belvedere; pozezi tot ce mișcă și nu ierți nici pozițiile clasicele cu natură moartă: eu pe creastă, eu și zările, eu sub soare, așteptându-te pe tine, așteptând ploaia etc. Nu voi insista cu exemple.

Traversez jnepenișul din potecă și ies într-o mică zonă de platou. Nu mai e nici urmă de zăpadă, este vară în toată regula! Am mare noroc să prind și piatra uscată de la soarele uitat pe boltă. Am impresia că poteca este circulată mai cu seamă dinspre cabană spre Poiana Zănoaga, fiind un bun traseu de luat rămas bun de la munte.

După vârful cel mai înalt (1.816 m), de unde am vederi superbe în toate direcțiile, începe o porțiune foarte spectaculoasă, creasta prăbușindu-se chinuită în câteva locuri. Pe aici trebuie să exersezi puțin și descățărarea, iar în zonele mai expuse sunt montate cabluri ajutătoare.

Când ajung în punctul din care se poate vedea dedesubt poiana din Șaua Crăpăturii, mă intersectez cu 3 persoane care urcă dinspre cabană. Îmi spun că m-au văzut pe drumul dinspre Botorog mai devreme, când au trecut cu mașina, și așa se naște o scurtă conversație câtă vreme depășește fiecare pasajul respectiv.

Din șa, deși mă ispitește urcarea spre Turnu, decid să iau drumul cabanei pentru că setilă ăsta de Gogu mi-a cam împuținat rezervele de apă. Și parcă îmi și miroase a plăcințică de merișoare 🙂

Ce-mi plac diminutivele! Ca unui bucătar aș putea spune, pe care nu l-aș auzi vreodată să spună ca tot omul plăcintă de mere. La bucătari cred că referința e porțioara aia meschină pe care o așează pe ditamai platoul (gol)!

Ce să mai zic despre augmentativ, pe care nu-l folosește nimeni niciodată, nici nu știu de ce mai există: plăcințoaie de măruloaie. Cred că voi încerca, de amuzament, să comand odată într-o cofetărie astfel.

Cobor așadar cu gând să iau un energizant de cum ajung la Curmătura. Când spun energizant nu mă refer la Red Bull sau știu eu ce alte licori exotice din zemuri de taur, pe care le consider mai degrabă epuizante sau palpitante. Ai șanse mai mari să te simți epuizat după ce consumi astfel de bazaconii sau să ai palpitații la efort, decât să capeți energie! Asta în caz că se mai întreba cineva… Dacă ai nevoie de energie, consumă fructe confiate, ciocolată neagră, sâmburi, semințe și migdale. Și bea apă.

Bea apă, nu bere, cum am făcut eu când m-am proptit în tejghea să comand, doborât de poftă. Am greșit, ce să mai, nu se va mai întâmpla! Plăcinta cu mere e deja celebră, nu mai e nevoie să descriu senzația :))

Multă lume la cabană, abia găsesc un loc la o masă afară! Primesc și amenințări pentru că flutur plăcinta pe sub nasuri. Cică să șeruiesc. Nu prea îmi vine să fac asta, sunt mai scârțar când porția e așa mică, și fac și eu ca în bancul ăla: Țiganul și românul găsesc un sac plin cu bani de o mie de lei. Se apucă țiganul să împartă comoara la doi, dar își dă numai lui hârtii, sărindu-l mereu pe român, care supărat nu mai suportă și se răstește la țigan: Ce faci aici, mie nu îmi dai nimic?? Iar țiganul: Eu împart după cum scrie pe hârtii – una mie, una mie, una mie… – ție îți voi da când o să scrie una ție.

Văd și câteva fețe cunoscute – tinerii pe care i-am întâlnit mai devreme în pădurea de la Botorog, aud câteva povești incredibile spuse cu har, împachetez frumușel gunoiul, refac resursele de apă și pornesc pe drumul dinspre Ascuțit, pe triunghi albastru prin poienile Padinilor Frumoase. Întrebasem cabanierul care e starea traseului și aflasem că deja de ceva timp e vară pe versanții Craiului.

Fiind ora 17:30 și având de urcat vreo 750 m, a fost nevoie de ambiție să-mi mân segmentele inferioare pe drum. Inițial a fost simplu, pentru că drumul urmează curba de nivel, pe care îți permiți să saluți cu zâmbetul pe buze în stânga și în dreapta. Când poteca se înscrie însă în urcare prin pădure, ai timp să regreți momentul de slăbiciune în care ți-ai luat o berică, așa la mișto. Ți-am zis să nu bei bere!

Îmi cam făceam griji pentru locul în care aveam să îmi petrec noaptea. Nu sună atât de rău să dormi sub stele, mai ales când rostogolești acest gând de la căldura căsuței tale, dar pentru că urmărisem totuși prognoza înainte să plec, îmi ciocănea în cap Busu cu ploile anunțate pentru noaptea de sâmbătă spre duminică. E nefericit să te culci craiul stelelor și să te trezești fiul ploii.

Din cauza asta, căutam deja soluții în caz că refugiul e deja plin și m-am împăcat cu gândul că pot rămâne în creastă pentru apus și să revin la cabană pentru somnic. S-o găsi un loc și pentru mine sub vreo scară.

Urcând prin pădure, mă întâlnesc cu un cuplu care cobora dinspre Ascuțit, prilej bun să întreb care era situația la refugiu. Aflu că văzuseră în treacăt un grup cantonat acolo, dar că nu au luat seama dacă rămân sau nu. De altfel, nici nu știau pe unde umblaseră până acum, fiind duși de alt cuplu care acum rămăsese puțin în urmă 🙂 Le-am spus eu pe unde au fost din descrierea pe care mi-au făcut-o. Mă întreabă și despre urși, cam speriați așa la gândul că i-ar putea prinde seara până la mașină, dar îi asigur că nu și-au ales bine traseul dacă vor să vadă animale.

Trag ceva mai tare de mine, să depășesc limita pădurii, și numai ce ies la lumină într-o poiană unde am și un indicator cu timpul rămas până sus. Curând intru pe o limbă largă de grohotiș, pe care inițial urc direct, pentru ca apoi să o traversez la stânga. În spate deja se văd Bucegii și pot să trag cu ochiul și peste pereții prăpăstiilor, spre gospodăriile din Peștera. Ce fain se suprapun V-urile din planul de jos: cel al prăpăstiilor parcă își lasă umbra peste pădurea de molid din plan apropiat!

Nu mă înțeleg eu cine știe ce cu grohotișul ăsta, dar parcă e mai bine la urcare decât la coborâre pe un astfel de teren. Caut să merg mai mult pe iarbă unde e posibil. Cred că în Piatra Craiului a fost cândva cariera de piatră unde lucra Fred Flintstone, după cum arată treaba.

Întâlnesc prima limbă de zăpadă la vâlcelul asigurat cu cablu, dar nu am probleme la urcare, pot să ocolesc porțiunea. De sus se vede potecuța care șerpuiește pe lângă vâltoarea de pietriș.

Soarele a trecut deja de cealaltă parte a muntelui. Mă ambiționez și reușesc să ajung și eu în creastă în aproape două ore de la plecarea de la cabană.

Aici soarele face figuri, ascunzându-se după tot felul de nori pasageri și obligându-mă să fotografiez, în loc să aflu care e situația la refugiu.

În cele din urmă îmi fac curaj și bat la ușa refugiului. Aflu că sunt 7 persoane deocamdată, numai bine că mai intră cineva!

Primesc un minunat loc la geam, cu multă bunăvoință din partea colocatarilor, care îmi oferă și apă din zăpadă topită pentru gătit 🙂 Sunt 3 cupluri (+ 1), din lumea bună (târg-mureșeni), de origine maghiară. Nu interacționăm noi foarte mult, dar sunt tare drăguți să mă bage din când în când în seamă, ca să nu mă simt marginalizat.

Apropo de maghiari/secui, am tot auzit povești despre faptul că se poartă urât cu românii. Mie niciodată nu mi s-a întâmplat asta, deși am întâlnit maghiari fie pe munte, fie la oraș, ori în diverse alte momente. Rar s-a întâmplat să comunicăm precar, dar și atunci ne-am înțeles și mereu au fost foarte cumsecade. Ceea ce e un lucru normal până la urmă, trăim în aceeași țară și suntem oameni. Dar când vezi atâtea grozăvii, ajungi să apreciezi normalitatea.

Montez arzătorul pe o terasă dreaptă și pun de o supă, ca să mă încălzesc, cât timp umblu de colo-colo ca să găsesc un loc frumos pentru apus.

 

Apus care nu avea să vină, pentru că peste Iezer și Făgărași ploua. Între timp mi-am așezat pătuțul și m-am echipat pentru a vedea luminile orașelor din vale. Ar fi culmea să se ia curentul și să nu le văd nici pe astea! O mare de nori sub creastă care mi-ar strica vizibilitatea nu m-ar deranja 😀

Iau o punguță cu Toortitzi (a se citi turtiți), să am ce ronțăi până se întunecă, și ies. Bune grisinele astea turtite, cred că au devenit preferatele mele. Mai ales varianta cu susan 🙂 Ce dificil e să mănânci grisine cu mănuși de iarnă!

Înserarea e un moment foarte plăcut! Și luminile care se aprind pe rând și strălucesc armonios mă fac să îmi doresc să mai fie cineva cu care să mă bucur de priveliște. Găsesc că Orange are semnal foarte bun în creastă și îmi mai potolesc dorul. Semnal wifi nu este (încă).

S-a înnoptat de-a binelea, vântul cel mult adie încet, e cald și nu-mi vine să merg la somn. Ceilalți au intrat de ceva timp în refugiu, se aud chicoteli. Aș mai sta, dar mi se face urât și nici nu vreau să îi trezesc mai târziu când voi foșni sacul de dormit și toate punguțele care-mi ies în cale. Așa că intru, cu speranța că și mâine va fi vreme bună.

Ușa asta de la refugiu are un sistem foarte complicat de închidere. În același timp e incitant și îmi pun în evidență măiestria închizând-o. Mă înfofolesc în sac și e tare bine. Aș răsfoi o carte, poate în viitor o să iau cu mine una, nu foarte groasă. Nu strică să mai frământ din când în când coca de sub fruntea-mi eminesciană înainte să pun geană pe geană 😀 Dar gata, suficient cu frenologia! Hai cu letargia!

Nu-mi amintesc să fi avut o noapte mai liniștită decât aceasta. Nicăieri nu am dormit mai lin în natură decât aici. Înăuntru a fost cald, refugiul fiind bine izolat, vremea nu a pus probleme…

A doua zi am făcut ochi primul, la 5:20. Începuse să se lumineze afară. Cât m-am încălțat eu pentru a ieși afară, s-au trezit și ceilalți.

Surpriză! Cerul e încă senin, voi avea parte de răsărit. Dau câteva ture, coborând puțin din creastă, pentru a încerca să surprind capre negre. Le știu obiceiul de a se arăta la extremele zilei în jurul refugiilor. Mă oftic, ca orice om normal, negăsind niciuna. Am în schimb noroc de oameni aflați în poziții fotogenice. Țac!

După multe momente de ezitare, iată că apare și soarele! Cine se trezește de dimineață are satisfacția răsăritului 🙂

Rămân pierdut locului să mă bucur de lumina roșiatică mai mult timp după răsărit, chiar dacă soarele s-a ascuns repede în nori, până când decid că ar merge o cafea, așa că pun apă la fiert.

Grupul era deja gata de plecare când eu abia întindeam masa. Mi-au spus că vor să meargă până la Piscul Baciului și să coboare prin Grind. Degrabă, pentru că după-amiază echipa de baschet din Târgu Mureș avea să aibă meci decisiv, iar ei mergeau să o susțină 🙂

Nici nu apuc să mușc de două ori din felia de pâine unsă cu pateu, că și văd două căprițe spionându-ne.

Încercând să mă apropii mai mult pentru poze (na, în lipsă de teleobiectiv, improvizăm!) reușesc doar să le sperii, așa că mă întorc bombănind la conserva mea.

La ora 7 ne luăm rămas-bun și pleacă fiecare pe drumul său – eu aveam să merg spre Turnu. Nu plec însă până când nu fac o poză în fața refugiului.

Fiind destul de devreme, merg cât pot de încet pe potecă, oprindu-mă în fiecare loc din care consider că merită să arunc mai mult decât o privire. Adică merită să arunc două priviri, nu vă gândiți la pietre sau alte minuni!

La puțin timp de la coborârea de pe Ascuțit, mă întâlnesc cu doi băieți care veneau dinspre Turnu. Îmi spun că au urcat să vadă răsăritul din creastă și că vor să parcurgă integral creasta, până în șaua Funduri. Foarte tare! Îi felicit pentru efortul de a se trezi devreme și de a urca la frontală pentru a fi la prima oră pe vârf.

Ajuns acasă, aveam să aflu că amândoi sunt carpatiști. Dacă aș fi știut atunci, probabil aș mai fi stat cu ei la taclale. N-am mai întrebat de mult pe nimeni dacă e carpatist, înainte îi întrebam pe toți și nimeni nu înțelegea la ce mă refer :)) Iar acum mă gândesc că e ciudat să interpelezi omul și să îl iei la discuții așa, pe nepusă masă. Ce să îi spun: mi-a plăcut intervenția ta în discuția cutare; sau am citit cu plăcere jurnalul tău din…?! Am întâlnit așa, brusc, persoane înscrise pe site, pe care le-am recunoscut și pe care le admir, dar cărora efectiv nu aveam ce să le spun 🙂 Să mergi organizat într-o tură comună și să poți discuta cu ei mi se pare un mod mult mai potrivit de a face cunoștință. Cel puțin așa gândesc eu… ceea ce nu înseamnă că mi se pare urât să mă oprească cineva pentru a schimba impresii, dimpotrivă 🙂

Întreaga dimineață a fost foarte fotogenică din creastă, pentru că în jurul Bucegilor s-a strâns inițial o pâclă de ceață care mai târziu s-a transformat în norișori. Apoi, pe măsură ce soarele se înălța pe cer, deși ascuns de nori, mai străpungea în răstimpuri ca printr-un ciurel cu razele sale, realizând o geometrie de lumină.

 

În apropierea vârfului Padina Popii, găsesc din nou puțină zăpadă rămasă într-o scobitură. Și pe văi se mai văd firișoare de zăpadă și mă gândesc că poate voi găsi și în padină, care e orientată mult spre nord. Chiar sper să găsesc zăpadă în padină, mi-ar ușura coborârea, față de grohotișul mult mai alunecos.

Și dacă tot nu am avut nicio pretenție legată de starea vremii, apăi aș avea totuși o dorință: să nu dau nas în nas în padină cu… cumătrul urs. Mă gândesc că nu mi-ar fi chiar la îndemână să-l urnesc la vale, să trec pe lângă el nu încape vorbă. Și n-aș vrea să urc înapoi atâta amar până în creastă ca să-i fac hatârul. Cu conservele goale care zdrăngănesc în spatele meu (legasem sacul de gunoi de rucsac), cred că șansele mele de a vedea un animal sălbatic cochetează cu mulțimea vidă.

Pe vârful Padina Popii fac un scurt popas și mă chiombesc pe văi să văd dacă urcă cineva. Nimeni. Cred că încă e prea devreme, puțin trecut de ora 8.

Singurătatea e faină de cele mai multe ori în astfel de momente, îți trec prin cap tot felul de idei. Așa cum în momentele de răstriște răsar și soluții de geniu, la fel în momentele de singurătate apar idei dintre cele mai năstrușnice.

Cred că amintindu-mi de Bear Grillz și încercând să-mi dau seama dacă omul chiar a avut numele ăsta de la naștere (deși e idioțesc să-ți numești fiul Ursu Grizli, în cazul lui chiar a fost predestinat!) sau dacă și l-a luat el la începutul carierei, mi-au venit în minte tot felul de nume haioase de actori sau muzicieni. Numai că nu m-am gândit niciodată la ei astfel. De pildă: Briana Sulițe (Britney Spears), Nicoleta Puștiu (Nicole Kidman), Sanda Tăuraș (Sandra Bullock), Magda Vulpe (Megan Fox), Nicolae Cușcă (Nicholas Cage), Cristi Maro (Chris Brown), Iustin Lacdecherestea (Justin Timberlake), Cristi Piatră (Chris Rock), Toma Croazieră (Tom Cruise), Iuda Lege (Jude Law), Damian Orez (Damien Rice), Grigore Ciuguleală (Gregory Peck) și sigur mai sunt și alții. Mișto, nu?

Și atunci, ce să mai zicem de ai noști: John Branch (Ion Creangă), Flowerin Peach (Florin Piersic), Daniel Flea (Dan Puric), Michael Brave (Mihai Viteazu), Gregory Ear (Grigore Ureche), John Wheel (Ion Roată), Christian Jumpingman (Cristian Țopescu), Micky Smallchicken (Mihai Găinușă) ori fermecătorii Sorian Kidman (Sorinel Puștiu) și Adrian Wonder (Adi Minune).

Aș putea să îmi pun și eu un nume dintr-astea, pornind de la exemplele de mai sus. Așa, conform tradiției străvechi, dacă îmi schimb numele poate nici moartea nu mă mai găsește! Sau dacă suntem o gașcă, e inspirațional Nicu Peșteră și semințele rele (Nick Cave & The Bad Seeds).

După ce trec de Padina Popii, linia crestei coboară mult și poteca abandonează punctele cele mai înalte, care rămân sălbatic împădurite cu jnepeniș pe versatul estic, pe când pe partea vestică se prăvălește un perete sec și abrupt. Eu urmez poteca, ocrotit pentru prima dată de umbra molizilor. Din locurile în care mi se permite să privesc spre nord, văd deja capătul crestei, semnalizat pe vârful Turnu de un stâlp indicator. Parcă îmi e necaz că se termină! Ca în copilărie, când eram strigat la masă, și mă tăvăleam să mai stau puțin la joacă.

Pe Turnu – nimeni. Cum vezi în filmele cu scenarii post-apocaliptice, sunt singur cât scrutează privirea. Scot din rucsac cel mai gustos măr din istorie – nici cotor nu a avut! Și lenevesc.

Când consider că mi-a ajuns cura cu vitamina D, încep coborârea spre Padina Hotarului. Din Turnu e singura opțiune pe care nu am mers până acum, data trecută urcând pe Padina Șindileriei și coborând spre Curmătura.

La intrarea în padină fac cunoștință instant cu modul în care îmi voi petrece următoarea oră: jnepeni crescuți în voie peste o potecă pământoasă abruptă, apoi grohotiș mărunt și foaaarte instabil. Cât e jneapăn e bine, că am de ce să mă țin, chiar dacă îmi umplu buzunarele de ace verzi. Apoi, pe pietriș, începe distracția. Pot să spun că se aseamănă foarte mult cu schiul… pe pietre.

De multe ori m-am așezat în fund… forțat de împrejurări. În schimb, e frumos sentimentul dat de pereții care se îngustează și se înalță din ce în ce mai mult pe măsură ce cobor. Noroc că nu sunt claustrofob!

Cred că în urcare e la fel de frumoasă ca Padina Șindileriei, însă nu recomand coborârea pe niciuna dintre ele decât dacă aveți genunchii mobili și nervii tari. Eu nu i-am avut (nervii), și m-am trezit cu Gogu lângă mine, neamu’ prost, care la cum înjură nu cred să fi fost creștinat!

L-am gonit cu greu, când am început să murmur o melodie care îmi tot suna în minte, sper că nu îmi amintesc bine: Adele – One and only ?? Să nu se înțeleagă că știam (toate) versurile, am spus că murmuram!

Foarte frumos mi s-a părut pasajul în care am avut de coborât o săritoare. Pentru ajutor era prins un cablu din partea superioară, dar era destul de vechi și deteriorat, fiind și desprins din partea de jos. Acționează însă ca o funie și te poți baza pe el, dar cu grijă să nu te înțepi, pentru că are nenumărate firișoare de sârmă rupte, după cum mi-a fost dat să aflu.

Am găsit și o mică peșteră, semnalizată corespunzător 🙂

La un moment dat, din grămada de bolovani pe care coboram, s-a dislocat o piatră. Să fi fost cât un bostan. Și neastâmpărată! S-a dus la vale cât vezi cu ochii și apoi cât auzi cu urechile! Am behăit preventiv “Piatră!”, deși numai surd să fi fost să nu știi că vine. Apoi mă gândeam cum am grăbit eu procesul geologic prin care piatra a ajuns de sus jos.

Așa-i cu grohotișul, e instabil. Îmi venea să dau anunț, ca la matrimoniale: caut (și ofer) stabilitate! E oare vreun loc în padina asta unde pot găsi așa ceva?

După ce trec de bolovanii de la ieșirea din padină, regăsesc verdele crud al pădurii. Da, e frumos craiul de mai! Mai venim și în iunie 🙂

Apropiindu-mă de poteca ce duce spre Diana, întâlnesc primii oameni – un grup mare de tineri care probabil va urca prin padină. Apoi, într-o poiană umbrită, de unde poți scruta crestele, sunt oprit de un bătrânel cu care rămân minute în șir la vorbă. Aflu că și-a condus soția până aici cu mașina, de unde ea a continuat pe jos până la Colțul Chiliilor, iar el o aștepta cuminte într-un scăunel. Îmi spune că nu a prins la el febra muntelui, deși a urcat de câteva ori prin Făgăraș, dar nu l-au ținut genunchii.

În fine, conchide că e o boală mersul pe munte, de care nu poți să te lași. Îi dau dreptate, dar îi spun și că e cea mai sănătoasă boală din câte există!

Pe potecuța dinspre Zărnești am rămas și fără apă. Pârâiașele pe care le întâlneam nu-mi inspirau încredere să beau, deși îmi venea să le sec! Și uite așa mi-am adus aminte și despre ceea ce nu credeam să-mi mai amintesc vreodată: pompele de apă de pe vremea răposatului. Erau foarte des întâlnite când eram eu țânc și mergeam cu tataie să umplu ulciorul la ele. Mă întreb de ce nu s-au păstrat oare…

Și cum pofta nu e poftă până nu o numești, mă plesnește și un chef de căpșune! Aaah, căpșune zemoase scoase de la rece. Și poate cu puțină înghețată. Daaa, înghețată cu gust de pepene galben! Iată la ce-mi stătea mie capul, iar eu scuipam praf de sete!

Multe turme de oi pe pajiște. Un cioban îmi spune că de mâine urcă la stână, pentru că nu mai au voie pe islaz. Începe transhumanța v. 2015.

Când am ajuns la izvorul de la Topliță, am băut cea mai bună apă. Avea gust de căpșune tăvălite prin înghețată de pepene galben.

Sosesc în gară la timp să prind trenul care înnoadă o legătură perfectă spre București. Cât aștept pe peron, mă accidentez cu un pachet de napolitane, rezultând dispariția prematură a dulciurilor și reanimarea celeilalte părți.

Ați fost cu toții în Crai. Și dacă nu ați fost, poate că a venit momentul să o faceți. Spuneți-mi, am dreptate să spun că tocmai am coborât de pe cel mai frumos munte din lume?

Tot astfel… muntele care trezește cel mai mare entuziasm în mine este cel pe care urmează să merg.

 

Cristi Iliescu alias Craiu Muntean (Mounty King)

10.06.2015, povestind despre zilele de 23 și 24 mai 2015