Sunt locuri în România care nu mai au nevoie de nicio prezentare. Adevărate simboluri, ce ne sunt familiare fără să le fi vizitat. Le recunoaștem din imagini și tresărim imediat ce le auzim numele. Ele ne recomandă străinilor care ne trec pragul, ne pun pe harta punctelor privilegiate ce merită văzute cel puțin o dată în viață. Un astfel de loc este Parcul Național Retezat, cu ale sale vârfuri de legendă Peleaga și Păpușa, pe care zac ruinate lespezi verzui de piatră, cu numeroasele tăuri și lacuri glaciare, adevărați ochi ce privesc limpezi spre cer. Nu cred să fie român care să nu fi auzit vreodată de Retezat, cel mai vechi parc național al țării. De aceea, jurnalul meu nu are pretenția de a vă revela un loc necunoscut, magic, ci e destinat reamintirii, intăririi conștiinței colective că țara noastră poartă încă stindardul frumuseții naturale, al inocenței străvechi așezate peste lume.

Am călcat pe multe poteci de munte de la noi, una mai frumoasă decât alta, dar nu văzusem încă Retezatul. Apărea obsesiv pe lista munților pe care plănuiam an de an să ajung, dar niciodată nu găseam momentul potrivit. În 2016 am încercat să îmi lărgesc orizonturile și, drumețind mai mult singur, în luna august s-a ivit ocazia să petrec 3 zile în Retezat. Am luat din scurt decizia și în taină mare, iar grupul participanților s-a restrâns la sfânta-mi treime: eu, însoțit de mine însumi și de persoana mea.

***

Ziua 1: Uricani (850 m) – Vf. Șerpilor (1.456 m) – Curmătura Tulișa: cruce galbenă (CG)

– Șaua Pilugu Mare – Vf. Văcarea (2.284 m) – Vf. Custura (2.457 m) – Fereastra Custurii: teoretic bandă roșie și cruce galbenă (BR/CG) – marcaj inexistent în teren!

– Stâna de Râu (1.630 m): triunghi albastru (TA)

Seara de vineri, 19 august, mă găsește la peronul Gării de Nord cu harta editată de Munții Noștri în mână, rucsacul ticsit cu cele necesare – pe care am reușit să îl scot undeva în jurul a 12 kg – și așteptări mari (în ceea ce privește muntele, nu trenul întârziat). Gata, în sfârșit plec în Retezat! E cazul să iau o piatră în gură, după cum obișnuiește românul să facă la câte o premieră, însă parcă n-aș risca cu pietrele astea de la calea ferată…

… motiv pentru care tura nu debutează fericit: la trenul de Petroșani nu reușesc să găsesc bilet cu loc. Într-o garnitură de 15 vagoane! Vă imaginați îngrijorarea ce m-a cuprins la ghișeul de bilete, tura putea fi compromisă total dacă aș fi călătorit noaptea în picioare atâtea ore, când a doua zi mă aștepta un traseu lung!

Între două semințe fie spus, vagoanele trenurilor din zilele noastre încep să semene din ce în ce mai izbitor cu tramvaiele, nu vi se pare? Locurile pe scaun sunt tot mai puține, banchetele de odinioară au fost înlocuite de fotolii, compartimentele dispar în favoarea saloanelor largi, iar pe spațiile pentru bagaje abia mai poți pune o traistă la doi-trei călători. Nu m-ar mira să aflu în curând că bagajul se taxează suplimentar; va fi probabil ca la zborurile low-cost, unde îți iei bilet doar cu bagaj de mână, fiindcă bagajul de cală – în cazul nostru de vagon – dublează prețul! 

Cu greu m-am ghemuit pe izopren în spatele unui fotoliu, sperând să pot ațipi câteva ore până la destinație, cu tot asediul de lumini din salon! Tocmai când voiam să încep să miorțăi de necaz, norocul mi se schimbă: îngerul meu păzitor, întrupat într-un șef de tren foarte bine intenționat, la rugămințile mele de a-mi indica un spațiu de bagaje mai retras unde să mă cuibăresc, mi-a găsit un loc de copil liber într-unul dintre puținele compartimente ale vagoanelor. Nici nu știam de existența unor astfel de scaune! Locurile pentru copii sunt niște scăunele montate între fotoliile largi și fereastră, unde oamenii își mai odihnesc de obicei bagajele. Sunt atât de mici încât cu dimensiunile 90-60-90 îți e greu să încapi pe unul dintre ele (mie mi-a fost!).

Când eram copil, dacă făceam prostii (și făceam), tataie mă pedepsea țintuindu-mă pe un scăunel în curte, în timp ce copiii chiuiau la joacă dincolo de gard. Vă imaginați că-mi ardea fundul auzindu-i, aș putea umple pagini despre zilele nefericite petrecute pe scăunel, încât am jurat să-l arunc pe foc când voi crește. Hopa, dar ce s-a-ntâmplat? Iată-mă acum flăcău în toată firea, primind cu nespusă bucurie invitația de a lua loc pe… scăunel! 

Cum-necum, reușesc să dorm pe locul strâmt – chiar dacă foarte chinuit, trezindu-mă în repetate rânduri amorțit. Dimineața îmi întrerupe șirul coșmarurilor. E lumină. Lumină?! Trenul stă. Nu văd gara. Unde suntem? … Petroșani?!? Intru val-vârtej în compartiment, bolborosind pentru mine Am ajuns!, în vreme ce trag de rucsac precum o hienă. O doamnă deschide ochii și mă întreabă buimacă: Cum adică am ajuns?! Unde am ajuns?! 

Cer scuze, eu am ajuns, doamnă, dumneavoastră mai dormiți, apuc să-i zic și ies grăbit, cu mersul unuia lovit de soartă, în timp ce femeia continuă nedumerită: Doaaamne, dar abia ce am urcat… De la atâta mers singur pe munte, am început să vorbesc cu mine cu voce tare. A fost totuși benefică pentru cineva bombăneala mea din compartiment, de vreme ce sunt urmat îndeaproape de un tânăr cu ochii bulbucați, căruia – asemeni mie – nu-i priise somnul pe scăunelul de vizavi. 

Pe cerul plumburiu, norii mohorâți stau ca o cunună veștedă, iar vântul aspru poartă miresme de toamnă târzie, întregind decorul dezolării ce mi s-a cuibărit în suflet. No, probabil că așa ar descrie Bacovia atmosfera dacă mi-ar sta în ghete. Limbajul meu poetic, în schimb, ar aduce mai degrabă cu un croșeu de dreapta primit în ultima rundă. Pe un frigălău de-mi tremură gladiolele în vânt, cu capul cât banița ca după o noapte grea pierdută în club, primul gând care îmi pâlpâie în tavan e: frumoasă plimbarea, dar ia să văd la ce oră am tren spre București să ajung acasă și să mă culc! … Cum, abia la prânz?!? Îmi șterg puchii și lacrimile și contabilizez întârzierea trenului: o oră și 30 minute! Ce e la gura mea rușinează până și mecanicii care ciocănesc în roți și înfioară cerșetorii dintre linii. Atât că ocărăsc în sinea mea, că-s civilizat spre deosebire de CFR, dar am impresia că lumea îmi citește gândurile. Orișicum, de m-ar urma acum un scenarist, i-aș putea dicta textul pentru un nou film Despicable me. 

Ies din gară cu inima strânsă și traversez liniile pe o pasarelă către stația de microbuze. Nici nu stau la discuții, voi pune cortul peste panseluțele din parc și mă voi culca pentru câteva zile până când va ieși soarele! Prognoza anunța primele două zile însorite și o a treia cu o posibilă furtună după-amiază. De-aș prinde un meteorolog acum, l-aș da cu capul de nor!

Drumul spre munte e departe de a se fi terminat aici, din Petroșani până la intrarea în traseu mai sunt vreo 40 km. Din apropierea gării pleacă microbuze spre Uricani (via Lupeni) din 5 în 5 minute, dimineața poate circulă mai rar, din sfert în sfert de oră… iar până la destinație fac vreo oră, pentru că șoferii cam adorm pe drum sau mai uită să plece din stații, de-ți vine să strigi la ei ca la bidivii (dar nu strigi, ții în tine, că ai bune maniere!). În fine, urc în microbuzul de Uricani și îmbrățișez pătimaș rucsacul, pentru că ușa de la portbagaj e defectă, na! La 8 și jumătate cobor în micuța și cocheta urbe Uricani, mmmm, ce are un aer de… aoleu! Fie-mi iertată neeleganța, dar tot ce-mi inspiră e un aer de lagăr părăsit după pierderea războiului! Foarte ciudat sentimentul să afli că sunt oameni care locuiesc în asemenea condiții. Și că li se pare normal!

Din Uricani, pentru Buta trebuie să mai aștepți o cursă (ce vine din Lupeni), care mai face încă vreo 20 de minute (aceiași șoferi somnoroși). Asta când vine la timp, dar timpul e relativ, nu-i așa? Cât aștept următorul microbuz, deschid harta și numai ce-mi sare în ochi o poză fantastică a localității în care mă aflu, luată de undeva de la înălțime – de neînchipuit din locul în care sunt și departe de imaginea surprinsă de ochiul meu fascist – și scrisul cu litere de-o șchioapă: Uricani – Poarta de intrare în Retezat. 

Planul meu de acasă, acela de a urca din Câmpul lui Neag pe un drum forestier nemarcat spre vârful Văcarea, pălește. Văzând că microbuzul nu vine și, vorba aia, poarta muntelui îmi e deschisă, schimb foaia. Decât să aștept la marginea unei șosele o mașină pierdută pe drum, prefer să valorific timpul mergând pe munte, chiar de-ar fi să aleg un traseu mai lung. Găsesc repede o potecă din Uricani (ce a fost cândva) marcată cu cruce galbenă: urcă spre nord și, după ce prinde culmea, o ține până la vârful Văcarea și mai departe, spre inima Retezatului. Super, sună a plan! Acum, dacă tot am bodogănit atâta despre drum, să spun două cuvinte și despre munte. 

***

Din stația de gazar… chm, de autobuz trebuie să mă întorc pe șosea câteva sute de metri și, ca reper, trec de un popas cu masă și izvor, unde pecețile lui Decebal și Traian se privesc senine, ca doi bătrâni tovarăși de pahar. În dreptul unui podeț, pe strada Narciselor mai exact, găsesc primul marcaj CG pe un stâlp. 

Urmându-l, merg o vreme pe asfalt, apoi ies pe o uliță de pământ la stânga. Noroc că am cauciucuri off-road. Înainte de tura asta mi-am înnoit echipamentul cu modelul de bocanci Kinesis de la Scarpa. Afacerea are ca sursă (de venit) o tură de astă-vară din Crai, când am mers fără bilet de vizitare în parcul național și – foarte important – nu am luat amendă! Iar cu o parte din banii astfel economisiți mi-am cumpărat bocanci. Mă aștept să mă și țină ceva timp și să nu fie nevoie să mai risc prea curând intrări frauduloase prin parcuri naționale care se vizitează contra cost…

Mă las condus o vreme pe o potecă firavă, întreținută de animalele oamenilor din zonă și străbat câteva poienițe de lângă gospodării. Ceața dimineții se ridică sub razele tot mai calde ale soarelui, lăsând iarba încărcată de stropi mari de rouă. 

Acest traseu pare prea puțin umblat și mult mai puțin întreținut de cei de la parc. Deocamdată mă aflu oricum în afara parcului național, dar dacă poarta de intrare – așa cum numesc ei traseul – nu e întreținută, prima impresie a turistului nu va fi una bună. Marcajul apare rar pe copaci, sunt multe intersecții și toate sunt lipsite de indicatoare, iar silogismul în care s-a făcut marcarea e gândit cel puțin ciudat: semnul de marcaj apare înainte de bifurcație, nu după ea – cum ar fi normal – și continuarea traseului e pură intuiție. Trebuie să mergi mult după răspântie pentru a avea certitudinea că ai nimerit pe drumul bun sau să decizi să te întorci dacă nu vezi marcajul pentru o bucată mai lungă. Ceea ce, vă spun drept, este frustrant! 

Pe porțiunea asta eu recomand orientarea clasică în teren, cu hartă și busolă. Sau urmărirea unui traseu GPS, pentru cine e pasionat de așa ceva. Și, în tot cazul, recomand traseul doar drumeților cu experiență, nicidecum începătorilor! Eu m-am orientat după direcție ținând nordul, alternând mersul pe drumulețe și poteci nemarcate, iar la răscruci am ales varianta mai evidentă sau urcarea mai pronunțată. După câteva decizii ce s-au dovedit (inevitabil) greșite, am corectat direcția de-a dreptul prin pădure, astfel încât n-aș putea să propun o rută anume. Printre dificultățile acestei poteci aș pune la socoteală și zonele de zmeuriș în care am nimerit și prin care mi-am croit mai greu drum. În plus, în potecă sunt mulți fagi doborâți de vânt care nu au fost ridicați. Mi se pare o mare risipă abandonarea acestor copaci căzuți, care ar putea înlocui tăierea altora sănătoși! Sunt conștient că de regulă copacii căzuți sunt lăsați pentru a îmbogăți solul, dar ar putea proceda astfel cu arborii uscați, iar pe cei sănătoși, rupți de vânt cum sunt aceștia, să îi ridice pentru gater. Mă rog, în România dacă o astfel de măsură ar ajunge lege, parcă văd că ar apărea (sau mai curând – dispărea) din ce în ce mai multe păduri care, în mod inexplicabil, sunt culcate la pământ de vânt…

Ceața pune și ea umărul la dezorientare. 

Ajung destul de repede la palierul rășinoaselor și mă mir și eu ce jos se termină pădurea de foioase! Dar, surpriză, la capătul superior al pădurii întunecoase de molid ies într-un luminiș… ați ghicit, de fag! Pădurea de deasupra Uricaniului e un fel de lasagna cu straturi din fag-molid-fag, fiind vizibilă intervenția antropică asupra mediului. 

Pe măsură ce urc, atmosfera se mai limpezește. Prin coroanele copacilor se văd la un moment dat în depărtare vârfuri stâncoase și mă întreb dacă nu cumva sunt chiar Peleaga și Păpușa. Sunt descumpănitor de departe, încât n-aș avea cum să ajung până la ele într-o zi! Totuși, judecând după direcție, acolo trebuie să fie Oslea, nu zona centrală a Retezatului. Marcajul reapare în zona superioară a pădurii, semn că există un traseu marcat, doar că e greu de urmărit. 

După vreo oră și jumătate de urcat susținut prin pădure ies în Dealul Șerpilor, un deal cu aspect de culme, unde nu mă întâmpină niciun rezident ce denumește locul. 

Efortul depus până acum îmi este răsplătit cu o imagine de ansamblu asupra întinderii de păduri de la marginea Uricaniului. Fac o scurtă pauză în culme pentru a mă hidrata, răstimp în care verific harta. De câțiva ani mi-am propus să fiu conștient pe unde merg și să învăț denumirile locurilor. Nu-mi place să umblu prin văi, peste culmi, vârfuri și creste fără să le cunosc numele.

Înainte îmi apare pentru prima dată culmea în care mi-am propus să ajung deocamdată, în curmătura Tulișa, de unde ar trebui să cotesc spre vest. Se vede și drumul care șerpuiește în plai până acolo, dar momentan terenul mă obligă să cobor înapoi în pădure. La marginea ei sunt rămășițele unei stâne. 

Dispărut în zona despădurită, marcajul reapare pe copaci. Mă las condus de el până într-un punct în care, lucru curios, pare să se termine brusc în fața unui gard de lemn ce delimitează teritoriul unei stâne funcționale. Curios e și ce se întâmplă în continuare. Căutând cu atenție poteca, observ că un stâlp marcat e în incinta stânei, lucru pe care nu l-am mai întâlnit până acum, ceea ce presupune traversarea curții. Înăuntru activitatea e minimă, niciun câine la orizont, așa că intru încrezător și pun la loc poarta. Ce-i drept, disting două voci dintr-un adăpost, dar cum nu e nimeni la vedere, nu găsesc necesar să-mi anunț prezența și trec tăcut spre cealaltă poartă. În timpul ăsta, probabil că unul dintre ciobani și-a potrivit ochelarii și m-a văzut, așa că-și potrivește și vocea, salutându-mă amical din prag cu Ăăăă! Ridic mâna și-i răspund la salut. Mă blochează pentru o clipă cu întrebarea Care-i treaba?, încât încerc să revăd mental firul faptelor din prisma ciobanului.

Dacă mi se îngăduie, de dragul logicii am să notez în continuare câteva enunțuri care sfidează evidența, astfel – cu A: Drumeții care poartă în spate rucsacuri mari pe coclauri se numesc generic turiști, cu B: Stâlpi cu marcaj turistic îmi traversează bătătura și, cu voia voastră, chiar și C: Turiștii bătuți în cap nu se pot orienta decât cu ajutorul stâlpilor cu, dăăă, marcaj turistic. Acum, întreb și eu: din A, B și C oare ce rezultă, ce treabă aș putea avea eu pe acolo? Păi, logic, rezultă D: am venit la furat! În fine, îi transmit omului că îmi văd de drum și nu mai aștept răspunsul, ieșind de pe proprietate înainte să vânture ghioaga spre mine. 

Chestia e că stâna îngrădită nici nu se poate ocoli prea ușor (inițial am căutat această soluție), pentru că terenul coboară prăpăstios pe lângă marginile gardului spre un coclau înfundat. Abia acasă, căutând pe google maps am văzut că există un drum ce evită stâna prin stânga, fără marcaj. Lăsând de o parte marcajul care îți confirmă continuarea traseului, chiar și simțul comun îți spune că e mult mai la îndemână să mergi pe muchia ce trece prin mijlocul curții. S-o fi supărat omul că nu am suflat în trâmbiță când am intrat pe poartă, dar nu obișnuiesc. Poate veți trage învățăminte din întâmplarea mea și veți ști cum să procedați dacă pașii vă vor conduce pe la stâna din Dealul Șerpilor.

Poteca intră scurt într-o pădurice de făget care coboară mult în valea din stânga mea. Undeva jos aud foșnet de frunze și, până să apuc aparatul din toc pentru a fotografia sursa zgomotului, ceea ce presupuneam a fi ursoaice se transformă la vedere în două femei care adună bureți. N-am noroc de animale nici de data asta. Nu-i nimic, m-am resemnat deja. La ce prăpăd fac vânătorii an de an, probabil că la noi în țară fauna sălbatică mai dăinuie doar în povești. Să vedem până când.

Înainte de curmătura Tulișa e un izvor cu apă foarte bună – izvorul Gheorghe Tătărăscu. Îl identificasem deja pe hartă și așteptam să ajung la el pentru a mă răcori și a face plinul cu apă. Soarele e deja suveran pe cer și se pare că voi avea nevoie de toate resursele de apă pentru a mă hidrata cum trebuie.

Până la izvor contabilizez 800 de metri urcați, o diferență de nivel deloc modestă, dar de aici mai am de coborât vreo 200 m până în curmătura Făgețel, de unde reîncep urcarea spre culmea Văcarea – Custura, punctul de interes al zilei. Nu mă încântă că trebuie să cobor, dar cel puțin mă voi putea relaxa pe coborârea asta domoală și voi avea resurse pentru urcușul de mai târziu. În schimb, mă bucur nespus de mult că nu resimt noaptea grea de pe tren, ba chiar mă simt într-o formă fizică excelentă! Nu mai am energia pe care o aveam în urmă cu câțiva ani, când puteam pierde nopțile fără probleme, dar nici prioritățile mele nu mai sunt aceleași. Important e că am resurse fizice pentru activitățile pe care le desfășor acum cu plăcere.

În curmătură sunt două cruci mari, pe lângă una dintre ele trec dar nu zăbovesc prea mult, având în vedere drumul lung ce mă așteaptă înainte. Vârful Văcarea se înfățișează foarte departe la orizont și acolo abia intru în partea înaltă a Retezatului, de unde mai am de mers până la locul de campare. În zonă se observă ceva activități forestiere (mai precis de despădurire), dar în unele locuri s-a și asamblat niște pădure de molid, așa că obida-mi mai slăbește din intensitate.

O iau sprintenel la pas și ajung destul de repede în curmătura Făgețel, unde după un vârf de deal apar întâi spinările unor măgari, pentru ca mai apoi să văd și un cioban ce o ardea la plajă întovărășit de câțiva câini. Saltă în picioare când mă vede și vine să-mi ceară țigări. Hmm, știam eu că am uitat să pun ceva la pachet! Presupun că sevrajul de nicotină se convertește în limbariță, fiindcă omul începe să-mi spună vrute și (îndeosebi) nevrute despre accidente pe munte, iar vorba-i blajină i se agravează când povestește despre turiști, despre cum se plâng de câinii săi agresivi (care au fost cuminți cât am stat eu acolo). Aici are dreptate. Noi, drumeții, am invadat muntele, nu ei cu turmele și câinii. De aceea sunt de părere că noi trebuie să găsim soluții pentru câinii agresivi așa cum ne-am adaptat la celelalte mofturi ale muntelui. 

Judecând după pofta de vorbă, pare că omul a uitat cu desăvârșire că eu sunt drumeț și ar trebui să umblu. De câte ori mi se întâmplă să întâlnesc oameni pe munte încerc să îi ascult. Mi se umple sufletul când o fac, iar pentru ei contează enorm că-și mai varsă năduful, altfel cine să-i asculte? Rămân cu sentimentul că ascultarea mea îi proiectează undeva într-un timp static, într-un loc în care lumea își va aminti de ei. De aceea îi ascult. Câteva minute în care viața mea ia o pauză înseamnă pentru ei mult mai mult: o ușurare a sufletului, poate o zi reușită, o amintire frumoasă. Iar uneori pentru mine clipele astea se traduc într-o povață însușită. 

Recunosc, sunt multe momente în care subiectele aduse în discuție ar face pe oricine să caște; aflat într-un astfel de moment, mă abțin din răsputeri, dar pot jura că umbra mea a luat-o la sănătoasa plictisită. Mă trezesc din letargie când omul aproape că se sufocă într-o tiradă furioasă împotriva bucureștenilor… Spumegă nu pentru că bucureștenii abandonează mizerie pretutindeni, cum ați crede, ci pentru că umblă nepregătiți pe munte și sunt predispuși la accidente. Încredințez din cap, în vreme ce mă întreb dacă nu cumva am înainte un salvamontist… Nu pare, este doar un om preocupat de soarta semenilor. Să fi fost naiv că n-a cutezat să mă întrebe de unde vin? Desigur, mi-am ținut și eu clonțul, în parte de teama a ceea ce ar putea urma și pentru că deveniserăm confidenți: l-aș fi jenat dacă s-ar fi dovedit că sunt unul dintre ăia. Dar nu, era prea sigur pe sine că eu sunt altfel. Vorbim aceeași limbă, a muntelui. Și atunci, categoria bucureștenilor se referă poate la altceva decât la locuitorii capitalei… la lipsa omeniei, a educației. 

Sunt în întârziere, simt că dacă nu plec acum nu se va mai ivi prea curând ocazia. Nu obișnuiesc să fug de oameni, dovadă că am rămas până și-a isprăvit ultimul cuvânt, dar îl întrerup pentru a-l întreba de cunoaște traseul meu spre vârfurile Retezatului, dacă e ușor de urmat. Omul știe mai toate potecile, dar el bate un drum ce trece pe curba de nivel, nu trece pe sus, pe unde și-ar pierde oile în jnepenișul care încinge poteca. Totuși, a văzut mai devreme doi drumeți ce au trecut înaintea mea pe același traseu, lucru care-mi sporește încrederea. Îmi spune să fiu atent la primejdii și ne luăm ziua bună. Lungesc pasul, cuprins de griji, întrebându-mă dacă am să reușesc să ajung unde mi-am propus până la lăsarea serii. Este trecut de ora 12.

Dacă până aici am mai văzut marcajul ici și colo pe câte un bolovan, la ieșirea într-o poiană, în preaplinul meu de înțelepciune și fler, aleg la repezeală o cale destul de evidentă, fără a ține cont că e nemarcată. Un piculeț spre stânga, de veți pofti să o evitați. Merg așa multicel pe curbă de nivel, cu povârnișul ridicându-se în dreapta mea, pe urme proaspete de vită – atât vizibile în noroi, cât și oftalmice. Traversez un pârâiaș la un moment dat și o zonă mocirloasă la alt moment dat, până când ies într-un zmeuriș la marginea pădurii. Undeva mai jos se aud mugetele alpinistelor care m-au precedat pe potecă. Realizez că vârful Văcarea se ascunde undeva după culmea semeață din dreapta, pe care probabil ar fi trebuit să fiu și iată că nu-s! Aș, nu probabil, ci sigur! 

Stau o clipă rezemat în proțap cât îmi negociez o cale de ieșire din încurcătură. E prea târziu pentru a mă întoarce să caut traseul, nu-mi rămâne decât să corectez direcția din mers. Încep urcarea pieptiș prin pădure, iar după urcușul solicitant nimeresc în potecă, pe care o identific printr-un pătrat alb fără semn și culoare de marcaj, aplicat foarte rar pe câte un trunchi de molid. Rătăcesc destul de mult prin zona asta împădurită pentru că poteca nu e vizibilă în teren, până când ies într-o zonă de molidiș pitic și jepi, unde poteca e ceva mai evidentă. Partea proastă e că aici norul ce a stat dimineață peste munte s-a ridicat de puțină vreme și vegetația e plină de apă. Iar apa e culeasă de mine toată, oricât de mult efort depun eu să scutur crengile cu bețele înainte să trec. Tufișurile sunt atât de dese și crengile molizilor se întind în potecă în așa măsură încât trebuie să mă împing strașnic în ele pentru a putea răzbi. Se opun cu o rezistență nefirească, de parcă s-ar supăra că trec pe acolo. Până în șaua Pilugu fac un duș de zile mari și am buzunarele doldora; nu cu țechini, cum mi-aș fi dorit, ci cu ace de jneapăn!

În șa e o poiană în mijlocul căreia e înfipt un par care ajută la orientare. Oricum, este evident că trebuie să ajungi pe culmea care se ridică înainte, în lateral se cască văi adânci și pline de jnepeniș înalt și pădure deasă. De aici dispare pătratul alb, dar poteca este (încă) vizibilă. 

Mă tolănesc la soare și mai verific o dată pe hartă traseul, moment prielnic pentru a aprecia cum se cuvine câteva batonașe de susan luate de la Lidl. Mă aflu aproape de jumătatea distanței pe care mi-am propus-o pentru prima zi, fie că decid să campez la Stâna de Râu, în Poiana Pelegii sau – de ce nu? – chiar la Bucura. Până în Șaua Pilugu Mare, Retezatul nu semănă deloc cu ce vezi în poze. Zona centrală a masivului e ferită de ochiadele pe care le arunci din spațiul citadin și-i păzită de culmi secundare asemeni zidurilor unei cetăți. Dar de-am crezut că de-amu’ pot asedia cu ușurință potecile de creastă, m-am înșelat!

La început, poteca urcă încrezătoare printre jepii înalți, dar pe măsură ce se apropie de un țanc vizibil din depărtare se pierde în ramificații timide care se înfundă brusc între jepi. Măi să fie! Trec cu insistență pe unde cred eu de cuviință – când printre ramurile arțăgoase, când peste coroanele flexibile – ținând încă în priviri coada crestei pietroase pe care vreau să ajung. Nu trece mult și mă trezesc în mijlocul unei păduri de jneapăn uriaș, cu care efectiv mă lupt cu toate puterile pentru a răzbi. Tufișurile ripostează de fiecare dată când sunt împinse, flexate, cățărate. Și mă zgârie, mă plesnesc cu crengile, opun rezistență! Măi, băieți, măi brăduți, pe loc repaus! Nu-i chip să mă înțeleg cu crengile enervate, fac skandenberg cu fiecare în parte. Mi se înmoaie mâinile numai când îmi amintsgdg… numai când îmi amintdfg… chm chm, numai când îmi amintesc! În situația asta e greu să vii cu o soluție logică, locul pare guvernat de legile junglei, așa că aplic regula de bază la schimbarea benzii în traficul din capitală: închid ochii și mă bag!

Mi se pare incredibilă situația în care mă aflu, aproape în imposibilitatea de a înainta, iar sentimentul trăit în ringul de luptă e neam cu disperarea, dacă nu chiar ea însăși! Când ies într-o poieniță de 2 metri pe 2, înconjurată de jneapăn, verific pe GPS dacă nu cumva am ratat eu traseul. Nici pomeneală, sunt fix în potecă (!), atât că natura și-a revendicat terenul călcat cândva de oameni. Ehei, păi dacă așa stă treaba, voi nimeri traseul cu precizia cu care nimerește bețivul cheia în ușă! Nu m-aș mira dacă aș da peste un schelet de om care nu a mai găsit calea de ieșire de aici… Din punctul în care mă aflu, vârful Văcarea pare un tărâm interzis. Trăiesc un moment de cruntă deznădejde, în care mă trezesc împrăștiind sudalme în toate punctele cardinale. Nu scapă de ocară niciuna dintre speciile de jepi, nici aceia care le protejează sau angajații de la parc ce (nu) întrețin traseele, cu poarta lor de intrare în Retezat cu tot. Dar nici mie nu mi-aș deplânge soarta degrabă; puteam să aleg un traseu marcat, frecventat de toți turiștii? Bineînțeles că puteam! Dar eu, Batman, Batman… trebuia să intru cu pantofiorii mei fermecați fix pe Poarta Retezatului, ca Mihai Viteazu la Alba Iulia! 

Tot episodul ăsta mi-a retezat cheful de plimbare! Iar jneapănul a urcat sprinten în capul listei mele cu lucruri pe care le urăsc la traseele montane. Cuprins de sentimentul că Universul se răzbună pe mine pentru o greșeală anterioară, m-am simțit neputincios. Mi-aș fi dorit să fiu pe oricare alt munte, ori chiar la mare să dormitez pe plajă în loc să mă aflu blocat între boscheți. Pentru că am insistat să mă afund în pădurea deasă și viguroasă, îmi e greu până să și revin în șaua de mai jos… Nu am încotro decât să merg înainte, deși la bătaia gongului de după reprize de luptă a câte 5-10 minute, sporul nu e vizibil. Cristiene, trebuie schimbată tactica, frățică! Oare drumeții pe care i-a văzut ciobănașul întâlnit mai devreme au trecut pe aici? În caz afirmativ, pe unde???

Mă cocoț pe un tufiș mai zdravăn și identific niște limbi de lespezi prăvălite printre jnepeni, spre care hotărăsc să mă îndrept, sperând că mă vor scoate la liman. Dar limbile de lespezi sunt doar insulițe în marea de jepi… După lupte seculare care au durat zile și nopți, ajung după vreo oră și jumătate dincolo de iadul verde, jurnalistic vorbind, pe creastă. Odată ce prind culmea mă simt scăpat de coșmar și intru în modul… de munte, mă liniștesc, îmi recapăt echilibrul. Într-un cuvânt: începesăfiemaibinedecâtînainte. Sunt sleit de puteri de la efortul depus, așa că e lesne de înțeles de ce un baton energizant beneficiază de întreaga mea atenție…

Cine merge pe munte probabil că a întâlnit cândva oameni ce scotocesc pădurile în căutare de bureți. Puține locuri scapă necălcate de aceștia, bureții fiind o sursă nesperată de venit: Bani pe jos, cum i-am auzit spunând pe unii. Faptul că zona înjnepenită era plină de chitarcă spune multe despre cât de puțin frecventată e poteca asta, nu doar de drumeți, ci și de localnici. Chitarca e un burete foarte gustos, dar cam perisabil – trebuie gătit destul de repede după ce e cules, altfel se învinețește și se strică, mai ales dacă nu e cărat într-un coș. Când am plecat la drum dimineață chiar speram să găsesc niște bureți pentru o tocăniță, numai că în lupta în care fusesem angajat, bureții erau ultima mea grijă!

Spre vârful Văcarea se prevede o urcare peste lespezi și bolovani uriași. E primul loc ce seamănă a creastă din traseul meu de până acum. Din cauza efortului depus, resimt însă oboseala și nu mă pot bucura cum se cuvine de moment. Efectiv mă zbat din răsputeri să-i iau fața până la vârf unui afurisit de melc! Și poate că aș fi reușit să ajung primul dacă nu ar fi fost nevoie să fiu atent la fiecare pas la bolovanii instabili, chiar și cei mari! La un moment, numai ce o iau la vale vreo jumătate de metru cu o lespede uriașă… Sunt fruntaș în materie de noroc și nu pățesc nimic, dar îmi pierd încrederea în stâncării; mai ales că episodul nu e singular, am parte de alte câteva pendulări între pietroaie, până când încep să mă specializez în acest nou sport: surf pe stânci. I-ha!

Ajung pe vârful Văcarea, deși identificasem de mai jos o potecă ocolitoare ce conduce drumeții pe curba de nivel direct pe următorul vârf, al Lazărului. Ar fi fost un moft prostesc să evit urcarea pe vârful Văcarea, primul din această creastă atât de greu de atins! Într-adevăr, odată ajuns sus, pic frânt după un zid de stânci, pavăză bună contra vântului ce suflă surd dinspre văi. E trecut de miezul zilei și mai am ceva de mers. Mă hidratez și energizez corespunzător, pentru că ar fi păcat să umblu leșinat pe creasta Văcarea – Custura, cea mai frumoasă porțiune a zilei. Iată înșirarea superbă de vârfuri de pe creastă! 

Vârful Custura, cel mai înalt (și ultimul) din șirul din stânga e un adevărat zgârie-nori natural! Păpușa și Peleaga sunt învăluite de nori și decizia de a nu merge astăzi până acolo vine firesc. Nici fizic nu cred că aș mai fi în stare! Rămâne speranța că mâine vremea va fi mai bună și plafonul de nori va fi mai sus. 

Mai în dreapta sunt vârfurile Țapului, Mare și Lacului, sub care se cască o căldare adâncă în care se odihnește Tăul Țapului. Privind înapoi, creasta Văcarea pe care am venit a rămas atât de jos, deși din Șaua Pilugu Mare părea atât de impunătoare!

E frumos și traseul pe care am urcat eu, necaracteristic Retezatului, dar e mare păcat că nu se îngrijește nimeni să îl marcheze corespunzător și să întrețină poteca printre jnepeni. 

În vale, luciul apei unui lac îmi atrage privirea. Acolo trebuie să fie lacul Valea cu Pești.

Când mă pregăteam de plecare, dinspre Petroșani aud înfundat tunete, iar norii par să se dezvolte amenințător în direcția aia. Asta-i culmea, acum, doar ploaia mai lipsea ca să-mi transforme ziua din ceea ce trebuia să fie începutul unui vis frumos într-un coșmar! Ultima dată când am verificat prognoza, cu o seară înainte, se anunțau două zile și jumătate însorite, abia luni după-amiază era prognozată o furtună… Să nu țin totuși cont de norii ce mă mârâie din spate ar fi o prostie, așa că mă ridic și o iau la pas către șirul de vârfuri. Primul pe listă e vârful Lazărului – 2.282 m, împietrit. Deh, munte de proastă calitate, s-a năruit la primul cutremur…

Poteca de creastă merge pe versantul înierbat din stânga vârfurilor, înclinat domol spre sud. Dincolo de creastă, partea nordică e surpată în prăpăstii adânci și stâncoase, cu multe limbi prelungi de grohotiș ce dau înspre o vale glaciară, lipsită de brâuri pe care să poți merge.

Trec peste vf. Lazărului, iar pe următorul – Gruniu – îl ocolesc prin stânga, pe poteca evidentă de pe brâu. La fel procedez și cu vârfurile Ciomfu Mare și Valea Măriii. Mi se pare atât de frumos numele acestui vârf: Valea Măriii! Când l-am văzut prima dată scris pe harta editată de Munții Noștri, am avut dificultăți în a-l citi. Și acum mă întreb dacă numele vine de la o vale a unei mări (scris incorect) sau dacă se referă la o Mărie 🙂 

Când trec pe versantul vestic al vârfului Măriii, pierd poteca în mod inexplicabil printre limbile lungi de bolovăniș. Nu-mi bat prea mult capul să o caut, fiindcă de pe hartă aflu că oricum trebuie să urc peste vârful Custura, pe care în tot cazul nu aș fi vrut să îl ratez, fiind cel mai înalt punct al zilei, așa că încep urcarea abruptă spre șaua înaltă ce leagă vârfurile Valea Măriii și Custura. Versantul sudic este foarte înclinat în zona asta și sub mine se cască practic un hău considerabil, dar nu mă mai tem de potecile astea aeriene deja de multă vreme. E totuși dificilă urcarea din bolovan în bolovan și din smoc în smoc de iarbă. Cu încurajări și ambiție, în cele din urmă reușesc să ajung sus în șa. Până pe Custura mai e ceva de urcat, dar deocamdată îmi permit o pauză de clătit ochii spre căldarea glaciară de pe partea nordică, ascunsă până acum, unde sunt tăurile Custurii.

Sunt unele persoane care oricând ajung la un lac, un râu sau o băltoacă, în secunda doi sunt desțoliți și gata să se îmbăieze. Dacă vreunul dintre ei citește acest jurnal, trebuie să știe că îmbăiatul este interzis în lacurile și tăurile din Retezat, deci nu are rost să bată amar de drum până aici degeaba. Plus că nu ai vrea să intri în apa asta care nu cred să măsoare mai mult de câteva grade vara. Și n-are valuri. Ah, era să uit! Mai e categoria pescarilor, pe care de asemenea țin să o liniștesc. Chiar dacă au fost introduși în trecut păstrăvi în anumite lacuri din Retezat, pescuitul e oricum interzis și se pedepsește cu amendă! Asta dacă nu cumva ține cineva neapărat să mănânce unul dintre cei mai scumpi păstrăvi… 

Din șaua în care mă aflu deslușesc o potecă de creastă spre vârful Valea Măriii, dar nici de aici de sus nu reușesc să identific firul potecii pe care am pierdut-o pe brâul vârfului, deși din partea cealaltă era atât de evident! Cât stau pe gânduri în șa, norii mângâie în permanență vârful Custura. Chiar trag speranță că poate am noroc și voi avea parte de fenomenul Gloria sus, dacă se vor întruni toate condițiile necesare; ceea ce presupune să iasă soarele și umbra să-mi fie proiectată pe un nor. Însă deocamdată soarele e prea sus, făcând umbra mea prea scurtă. De obicei, fenomenul apare în preajma răsăritului sau apusului, când umbra e suficient de lungă încât să fie proiectată pe norul de dedesubt. Rareori ai ocazia să-l surprinzi când soarele răzbate prin ceața sau norii prin care ai mers până atunci. 

Spre vârf poteca e bine definită și din loc în loc sunt niște stâlpișori subțiri de metal cu câte o bandă de plastic ce flutură în vânt, care probabil servește la orientare pe vreme rea – se și aude foșnind în vânt, nu doar face mai vizibil stâlpul. Între bolovani sterpi nu te-ai aștepta să găsești viață rodind, însă iată că în vecinătatea vârfului reperez un mănunchi de cruciulițe, o adevărată ikebana ce schimbă cromatica gri-verzui dominantă.

Trag de mine și ajung sus, unde arunc rucsacul din spate și încep o adevărată ședință foto. Uitându-mă la altimetrul de pe ceas, realizez că azi am urcat nu mai puțin de 1.900 m diferență de nivel. Și asta în condițiile în care am dormit foarte prost și prea puțin în noaptea precedentă, pe tren, așa că sunt nu doar mulțumit, ci încântat de-a dreptul de cum a reacționat organismul la efortul la care a fost supus. Bravo, organismule, bate cuba!

Pe vârful Custura (2.457 m)

Mai la nord se înalță vârful Mare, un vârf atât de impunător și de ascuțit! E ceva mai înalt decât Custura, are 2.463 m, iar sub el disting luciul lacului Țapului, la care aș vrea să ajung mâine.

Norii dansează lin și pe văile Retezatului Mic. În fundal – Oslea, iar în plan apropiat – creasta Piule-Pleșa, care merită la rândul ei să fie parcursă pe îndelete.

Pândesc zadarnic să fac o poză cu fenomenul Gloria, deși norii se tot joacă pe la vârf, iar în cele din urmă renunț. Vorba aia, cel mai deștept cedează :)) De aici am numai coborâre până la locul de campare. Ușor de zis, dar când mă gândesc la ce mă așteaptă, o coborâre de vreo 800 m, parcă mi se înmoaie genunchii! Pare o genune din care mâine va trebui să urc înapoi. Mi-am asumat însă asta când am decis să înnoptez la Stâna de Râu, loc pe care voiam să-l văd fiindcă auzisem că e o gură de rai. Ce nu-mi surâde e faptul că-mi supun genunchii (și încheieturile în general) la șocuri, pentru că pe bolovani coborârea e mai dură decât pe pământ.

Trebuie spus că în parcul național se poate înnopta doar în locurile de campare special amenajate. Nu-s foarte multe, distanțele sunt destul de mari între ele, de aceea unii mai încalcă regula și dorm în creastă. Condamnabil sau nu, nu sunt eu în măsură să judec. Ideea e să respecți niște reguli de bun simț, cum ar fi să nu aprinzi focul decât la arzător, să nu întinzi cortul peste vegetație etc., dar regulile parcului nu sunt doar restrictive, ci au și rolul de a proteja drumeții. Campând într-un loc nepermis, trebuie să fii conștient că poți atrage fauna sălbatică la cort și nu e nimeni în apropiere să-ți vină în ajutor. Sau poți avea probleme din pricina lipsei apei, pentru că nu toate zonele înalte beneficiază de izvoare în apropiere, deși bazinul hidrografic al Retezatului e bogat. 

Vedere spre vest, către valea Pelegii și gura Bucurei

Din fereastra Custurii, de unde se ramifică din creastă traseul marcat cu triunghi albastru spre Stâna de Râu, văd pentru prima dată turiști, în căldarea glaciară. Sunt 4 la număr, de mărimea unor puricei, și par să aibă aceeași destinație, numai că au un avans de 15-20 de minute în fața mea. Încep și eu coborârea pe o potecă ce descrie inițial un ocoliș larg pe muchie, coborând apoi pe o costișă mai domoală. Îmi zburdă prin cap infama idee că aș putea coborî direct pe versant în căldarea de sub mine, chiar dacă înclinația e mare, scutind astfel minute bune. Serios? Minute în care să fac ce, întârzii unde? Problema e aceeași cu cea a șoferilor ce gonesc inconștienți pe șosele doar pentru a ajunge la destinație cu câteva minute înainte, punându-se nu doar pe ei în pericol, ci și pe ceilalți participanți la trafic! Soluția înțeleaptă e aceea de a rămâne pe poteca marcată! În curând aveam să aflu cât de abrupt e practic versantul respectiv: când te îndepărtezi puțin de el, pare că privești nici mai mult nici mai puțin decât un perete vertical. Și dacă aș fi călcat greșit într-un moment de neatenție ori de la oboseală, aș fi ajuns numaidecât jos. Pe rând, bucăți.

Pe potecă am spor la coborâre, mai ales că mă sprijin serios în bețe, și mă apropii destul de repede de cei 4 turiști văzuți de sus din șa. Când sunt gata să îi ajung aud șipotul unui pârâiaș pe sub stânci și mă opresc puțin pentru a mă răcori și pentru a lua niște apă în bidon pentru gătit. Pe partea asta de lume soarele deja a apus, valea e atât de adâncă încât lumina nu mai ajunge aici după-amiaza. 

E aproape ora 8 când mă salut cu ceilalți drumeți pe potecă. Sunt din Târgu Mureș și au tabăra de corturi stabilită de câteva zile la Stâna de Râu, de unde fac trasee de câte o zi prin zonă cu rucsac ușor. O abordare foarte practică! Le povestesc pățaniile mele și aflu de la ei că în partea centrală a masivului traseele sunt bine marcate și potecile sunt ușor de urmat. Cel puțin voi avea spor la mers în zilele următoare, nu va mai fi nevoie să mă zbat să găsesc poteca. 

Și ei veneau tot de pe Custura astăzi, dar urcaseră pe un alt traseu, pe la cascada Ciumfu – o cădere foarte frumoasă de apă, am remarcat-o și eu – și pe la tăurile Custurii. 

I-am întrebat pe unde au mai fost și am aflat că au trecut și pe la Porțile Închise, traseu pe care voiam și eu să-l fac în ziua următoare și despre care mi-au spus că e destul de ușor, deși eu citisem că necesită ceva mai multă atenție în câteva puncte.

Nutream speranță că voi putea dormi în refugiul Stâna de Râu dacă va fi suficient loc înăuntru, pentru a pleca devreme în traseu în ziua următoare. Varianta cu dormitul la cort are dezavantajul că dimineață trebuie să aștept să se usuce condensul înainte să strâng bagajul, ceea ce îmi întârzie plecarea. Tovarășii de drum mi-au spus însă că lor li s-a părut închis refugiul. N-ar fi stricat să verific ușa, dar nu am făcut-o, așa încât nu pot spune cu certitudine că nu se poate dormi înăuntru. Oricum, cei care ajung în zonă fără cort și găsesc refugiul închis pot înnopta sub acoperișul clădirii, care e prelungit până jos și constituie un adăpost bun contra ploii. Neajunsul e că îți lipsesc doi pereți, dar tot e mai bine decât să faci bivuac sub cerul liber. Pe hartă refugiul nu e marcat ca fiind unul Salvamont, iar prezența salvatorilor montani se pare că nu este permanentă, așadar nu înțeleg care ar fi scopul său dacă ar fi ținut sub cheie. 

Îmi așez cortul pe o terasă înaltă, aflată între refugiu și stâna din poiană, în apropierea taberei celorlalți drumeți. Cât gătesc o supă la plic și un piure de fulgi de cartofi, turma de oi se împrăștie pe pajiște, înfulecând cina.

Conduși de nasurile pofticioase, câinii de la stână se strâng pe rând în fața câte unui cort pentru pomeni. Cu unul dintre ei, un lățos destul de sfios, împart câteva crutoane înmuiate în supă. Înserarea se așază repede peste vale și se face cam frig afară, moment ideal să mă înfig și eu în sacul de dormit cu o cănuță caldă de lapte (praf), pe post de sobiță interioară.

***

Ziua 2: Stâna de Râu – Tăul Țapului – Vf. Țapului (2.370 m): punct albastru (PA)

– Porțile Închise: bandă roșie (BR)

– Șaua Vf. Mare – Lacul Galeșu: triunghi roșu (TR)

– Tăurile din Valea Rea – Șaua Peleaga (2.285 m): cruce roșie (CR)

– Vf. Păpușa (2.508 m) – Vf. Peleaga (2.509 m): bandă roșie și cruce galbenă (BR/CG)

– Vf. Custura Bucurei (2.370 m) – Vf. Bucura I (2.433 m): bandă roșie (BR)

– Șaua Retezat – Vf. Retezat (2.485 m) – Poarta Bucurei (2.280 m) – Tăul Porții – Lacul Bucura (2.040 m): bandă galbenă (BG)

Noaptea a fost liniștită și am putut să mă odihnesc cum trebuie, astfel că a doua zi mă trezesc la ora 6 cu un tonus excepțional… a, ba nu, am încurcat amintirile! M-am trezit la 6 doar să închid alarma care mi-a deranjat somnul. Eh, în fine, detalii… Mă trezesc la 7 fără un sfert, când lumina răsăritului își face loc deasupra văii râului Bărbat până spre genele mele încă mângâiate de moș Ene. Dintr-un salt sunt în bocanci, cu aparatul într-o mână și cu periuța în cealaltă. Primele raze ating vârfurile Păpușii (ăl mic și ăl mare) și al Țapului, peste care norii încă fac dansuri din buric.

Pun de o cafea cât îmi trasez pe hartă itinerarul, iar când apa se încinge îmi dau seama că am uitat acasă pliculețele de cafea. Bun, nu ne lamentăm acum pentru atâta lucru, hai să găsim o soluție. Ziceți, unde găsesc un magazin? Cum, pe munte nu e niciun non-stop?? Ei, uite o idee de afacere! Nu-i nimic, în dimineața asta e bun și ceaiul! Asezonat cu fructe de pădure: avocado, fruct care crește negreșit în păduri, numai că nu în ale noastre.

Soarele prinde curaj pe măsură ce se ridică, schimbând paleta de culori de pe versanții vecini…

… până când în sfârșit se ivește și muritorilor de rând de după culmea Ciomfu.

Sunt mulțumit de locul de cort ales, pe un platou unde a circulat aerul și soarele dimineții a ajuns încă de la prima oră. Înainte de ora 8 sunt gata de plecare, luându-mi la revedere de la colegii de tabără care au dormit până mai târziu. Traseul către tăul Țapului, marcat cu punct albastru, pornește din imediata vecinătate a refugiului Stâna de Râu, mai exact din spatele acestuia, prin traversarea râului învolburat. 

Până în căldarea tăului ar fi cam 400 de metri de urcat. Mă opresc întâi la râu pentru a lua apă. Nu știu dacă e un izvor în zonă, așa că mă mulțumesc cu apa de aici, ar trebui să fie destul de bună, pentru că nu e nicio stână pe cursul lui pentru a-l polua. Într-un bidonaș de 750 ml pun două pilule efervescente Isostar cu gust de portocală, luate de la Decathlon, care au menirea să mă mențină hidratat pe parcursul zilei. Și am nevoie să fiu bine hidratat, pentru că voi merge toată ziua prin soare și nu vreau să mă apuce durerea de cap seara, că n-are cine să-mi descânte!

Încep urcarea prin pădurea de molid. E liniște, e răcoare și nu mi se pare deloc greu să merg. Marcajul nu e atât de des aplicat pe cât mă așteptam, dar mă descurc urmărind poteca și cele câteva momâi ridicate din loc în loc. La un moment dat ajung destul de aproape de cursul vertical al unui pârâu ce se scurge din tăul Țapului, care se prăvălește vertiginos într-o cascadă. Iată cum arată văzută din partea opusă, dinspre fereastra Custurii:

Mă așteptam ca poteca să urmeze firul apei și să mai întâlnesc astfel de cascade spectaculoase și mai sus, dar pentru o vreme mă îndepărtez de cursul pârâului. Când ies deasupra pădurii, după aproape 300 m urcați de la locul de campare, am o imagine foarte frumoasă spre vale. E un moment dintr-acelea în care îți scapi o palmă peste ochi de uimire. Razele soarelui se cern printre nori și se răsfrâng ca o lumină angelică peste plai. Chiar arată ca o gură de rai, nu-i așa?

Înspre Fereastra Custurii, un ochi agil poate urmări poteca pe care am coborât în seara precedentă prin căldările înierbate.

Mai sus, la un prag însorit, numai ce văd cu coada ochiului o viperă neagră ce se retrage în reprize din potecă la adăpostul ierbii mari. Brr, trebuie să fiu atent la animăluțele astea, pentru că nu vreau să fiu mușcat. Urmează o porțiune de jnepeniș prin care poteca e foarte bine trasată. Mai greu o intuiesc doar acolo unde se intersectează cu limbi lungi de lespezi, dar cu atenție bunghesc continuarea ceva mai sus. Aici e un platouaș verde, cu ochiuri de apă alimentate de același pârâu care se scurge din tăul Țapului. Zona mi se pare un alt paradis captiv între pereți de stâncă.

Câțiva pași mai sus ajung în căldarea tăului. Deasupra lui se ridică Porțile Închise precum un altar natural. 

Poposesc câteva clipe la malul tăului. În mijlocul apei e o insuliță, exact cum văzusem descrisă și pe hartă. 

Sunt turiști și aici, mulți, judecând după numărul corturilor. Intru în vorbă cu ei despre trasee. Când află că vreau să trec pe la Porțile Închise, îmi spun cu un ton îngrijorat că ar fi bine să aleg altă rută, pentru că traseul are multe porțiuni expuse. Ei coborâseră pe acolo în seara precedentă pe semi-întuneric și acum căutau pe hartă o rută nemarcată, pe un brâu al vârfului Țapului, pentru a ajunge în Șaua Păpușii ocolind creasta. Bine, pentru a ajunge pe Păpușa nu mai trebuie să treacă prin Porțile Închise, dar văzuseră pe hartă alte câteva locuri expuse în traseul de creastă și se temeau să o ia pe acolo. După ce discut cu ei o vreme îmi dau seama că nivelul meu de cățărare le e superior, ei au în grup și începători. Totuși, când pornesc spre vârful Țapului sunt încercat de emoții. Uf, mai bine nu aș fi vorbit cu ei, acum mă gândesc la ce e mai rău! E binevenită și mizantropia uneori!

Sus, traseul peste Porțile Închise îți taie respirația: înainte e o creastă stâncoasă, nu foarte lungă, dar îngustă și accidentată. 

Pe dreapta crestei e tăul Țapului, cu a sa insuliță foarte fotogenică. 

Pe partea stângă, ceva mai departe, e un alt ochi albastru al Retezatului – lacul Galeșu, la care am să cobor după ce trec de Porțile Închise. 

Și pornesc… sunt într-adevăr vreo două locuri în care trebuie să cobori niște praguri mai înalte din sensul abordat de mine, dar te ajută prizele și jnepenii. Sunt și câteva ferestre de unde poți vedea pe ambele părți văile adânci de sub picioare. În rest, traseul ține o brână de pe versantul sud-estic. Dacă ar fi fost ceva mai lung, ar fi fost fără îndoială traseul meu preferat din Retezat, dar așa, terminându-se în doar vreo 25 minute… îți vine să te dai și în sens invers :))

Vârful Mare se înalță în fața mea semeț. L-aș fi urcat dacă aș fi avut un traseu mai scurt pentru ziua asta, dar așa… rămâne pe altădată, am bilet direct pentru lacul Galeșu. Îmi cam pare rău pentru altitudinea pe care urmează să o pierd din nou, dar nu am de ales dacă vreau să trec pe la lac. Și vreau, de sus se vede atât de albastru! Iar numele său te invită să-l cunoști. Înapoi, Păpușa se ascunde momentan sub nori…

Pe mormanul de lespezi, un indicator anunță că traseul pe care am să-l urmez conduce spre cabana Pietrele. În direcția opusă poți ajunge la cabana Baleia. Știu, ați remarcat în poză vârful acela piramidal. Este vârful Retezat, poate cel mai frumos din acești munți. Nu-mi rămâne decât să mă întreb cu o fi arătat oare înainte să fie… retezat.

Din punctul în care mă aflu văd Porțile Închise dintr-o altă perspectivă, una cu mult mai spectaculoasă! Creasta pare un baraj natural, cu adevărat o poartă care nu pare să poată fi deschisă.

De ceva mai jos, barajul natural de la Porțile Închise într-un cadru mai apropiat.

Coborârea se face pe și printre bolovani. Nu știu cum reușesc, numai eu am talentul ăsta, dar pierd poteca la un moment dat când sunt aproape jos, în căldare, fiind dezorientat de un stâlp vechi înfipt undeva în mijlocul unei mări de lespezi spre care am decis să mă aventurez. Poteca marcată merge pe la baza versantului, prin dreapta, adică destul de departe de locul prin care merg eu, dar izbutesc să ajung pe firul unui râu ce se varsă în lac și cobor pe acolo până când nimeresc pe poteca dintre lac și șaua Pelegii, pe care urmează să urc și eu la plecare de aici.

De aproape, lacul Galeșu e fantastic! Luciul său e de un albastru mai pătrunzător decât al cerului în zilele senine de vară. Fac aici o pauză scurtă de masă, mai ales când constat cu surprindere că am semnal la telefon. În partea opusă a lacului, de unde răzbat fără încetare chicoteli, pare să fie un alt loc de campare.

La izvor schimb apa luată de dimineață din râu cu una proaspătă și cu siguranță mai pură. Dacă porniți dinspre Stâna de Râu și aveți ca destinație Galeșu, puteți pleca doar cu rezerve pentru această porțiune de drum. Eu am cărat ca blegul două kilograme de apă în plus, pentru că nu am avut această informație.

Spre șaua Pelegii urcarea debutează lin. În potecă zăresc urmele turmelor de oi, pe care nu le reperez nicăieri, semn că se află în continuă mișcare prin aceste căldări glaciare. Dar cine e mândrul vârf care scoate capul deasupra custurii? Este același Retezat, care parcă mă urmărește oriunde aș merge.

Puțin mai sus, sub vârful Valea Rea, ajung la un șir de lacuri mai mici, iar după ce trec peste o muchie în următoarea căldare, apar altele. Salba aceasta de lăculețe poartă denumirea de tăurile din Valea Rea. Vi le voi arăta în scurt timp de mai sus, dinspre vârful Păpușa. 

Identific și șaua Pelegii, în care trebuie să ajung eu deocamdată. Muchia nordică a Păpușii pare foarte accidentată din punctul în care mă aflu și probabil necesită atenție sporită și un pic de escaladă ușoară. Aceea este porțiunea de creastă ce vine dinspre vârful Mare și trece pe la Porțile Închise, pe care sper să o abordez în viitoarea vizită a masivului.

E ora 13 când ajung în șaua vântuită a Pelegii. M-am mișcat ca un melc până aici! Din șa, între vârfuri răsare dinainte tăul Peleaga, până la care nu mai fac efortul de a coborî. Mă mulțumesc să lungesc ochii până acolo.

Vârful Retezat se conturează provocator la orizont, dar să ajung acolo în condițiile date pare doar un vis frumos. Nu vreau să trăiesc o deziluzie, așa că servesc traseul punct cu punct.

Vf. Păpușa (2.508 m)

Nici pauză nu fac în șa, ci grăbesc pasul spre înălțimile Păpușii. Când ești la poalele ei ai impresia că trebuie să urci zidurile unei cetăți. Nicăieri nu e un fir de iarbă, doar bolovani și lespezi îngroapă acest munte. Urc cu spor prin deșertul de piatră, iar de pe muchie văd mult mai bine tăurile din Valea Rea.

Altimetrul de pe ceasul meu are uneori un rol de motivator. Când știi că ai de urcat doar 200 de metri din șa până la vârf, îți forțezi puțin plămânii. Plus că vezi în timp real cât ai urcat și odată cu sporul crește și ambiția. Așa se face că deși pe indicatorul din șa scria că până pe vârf se face o oră, eu ajung sus după doar 25 minute. Timpul e mai relativ la unii decât la alții :)) Am urcat susținut, ce-i drept, dar cred că în mod normal nu faci mai mult de 3 sferturi de oră cu tot cu pauze. Sus este un grup de 4 persoane care face poze la indicatorul de la vârf din toate pozițiile. Prind și eu un moment în care ei iau o pauză și fotografiez borna de la vârf.

O ceapă. 

Ce mi s-a părut dubios a fost că imediat după vârful pe care e ridicat indicatorul mai este un vârf (spre Păpușa Mică) ce pare ceva mai înalt, deși e posibil să mă fure ochiul. Totuși mă întreb dacă nu cumva a fost mutat vârful Păpușa un pic mai aproape de Șaua Pelegii, cum s-a întâmplat de pildă cu Arjana (pe Zascolul Arjanei, ce măsoară 1.499 m, e montat un indicator pe care scrie: Vf. Arjana – 1.515 m). Dacă ar fi așa, înseamnă că nu am pus piciorul pe Păpușa Retezatului, motiv numai bun să mă întorc acolo numaidecât!

De sus vezi în toate zările… Ups, ba nu! Hei, să dea cineva muntele ăla puțin la o parte! Cum ați spus că se numește? Peleaga?? A, e ok, nu-l mai mutați că urmează să-l urc acușica. 

Zăresc până și poiana Stânei de Râu, de unde am plecat de dimineață.

La coborâre nu mai zăbovesc în șa, ci apuc direct urcarea spre Peleaga. În contrast cu bolovănișul Păpușii, Peleaga are o potecă de pământ ce se strecoară printre smocuri de iarbă. În dreapta potecii se înalță parcă din adâncurile iadului Colții Pelegii, ca niște catedrale gotice înegrite de vreme.

Sunt bântuit de gândul că nu voi reuși să ajung pe vârful Retezat și îmi fac tot felul de scenarii cu timpii pe care trebuie să îi scot între punctele din traseu. Ca țiganul, care își construiește palat și preferă să locuiască în cocioaba de vizavi dar cu vedere mișto, mă mulțumesc cu ideea că văd frumosul vârf al Retezatului din mai multe unghiuri și nu-i bai dacă nu ajung pe el, pentru că, oricum, avându-l sub picioare nu mă voi mai bucura de priveliștea sa.

Capătul urcării pe vf. Peleaga – o privire înapoi, spre tăurile din Valea Rea

Dar iată că din nou ajung sus în jumătate de oră, semn că timpii de pe indicatoare (1-1.5 ore) sunt puși pentru atunci când voi ajunge la vârsta senectuții. Înainte de vârf mă opresc pe muchie și îmi hrănesc curiozitatea privind spre căldarea Bucurei, până acum ascunsă. 

O, ce apă!

Sus nu e chiar îmbulzeală, doar 4 persoane tulbură liniștea de pe fruntea muntelui. E încă devreme – ora 3, mai sunt 5 ore de lumină, iar la un calcul simplu mă simt deja avantajat: am 3 ore la dispoziție să bat crestele spre vârful Retezat și îmi rămân două până înapoi la Bucura. 

O plăcuță metalică montată pe un stâlp de la vârf sfințește memoria muncitorilor din subteran. Suntem aproape de a atinge borna 150 de la deschiderea mineritului în Valea Jiului.

Privind spre vf. Păpușa, identific și creasta pe care am mers cu o zi înainte. E în dreapta imaginii de mai jos, cu vârfulețele acelea ascuțite, pe care eu le-am ocolit pe poteca de brâu: cel mai din dreapta este vf. Custura, iar în centrul imaginii este vf. Păpușa Mică (2.376 m), legat de Custura prin creasta aceea prelungă și îngustă (fereastra Custurii).

Mă întovărășesc cu doi bărbați care vizează cam același traseu cu al meu, cu diferența că eu vreau să mă întorc de pe Retezat la Bucura pentru campare, iar ei vor să meargă mai departe, la cabana Pietrele, unde au cazare. Nu-mi amintesc să fi făcut cunoștință cu ei, așadar nu am avut ce nume să rețin, dar prieteniile pe munte sunt sincere, se leagă imediat, iar ceea ce te definește pe tine dincolo de creste pălește în fața visurilor ce ard întețite de aceleași pasiuni. Coborâm împreună și ne îndreptăm spre vf. Custura Bucurei și mai departe în curmătura omonimă, pe creasta ce leagă Peleaga de vârful Bucura I. 

Următoarea ascensiune e vârful Custura Bucurei, care e atât de ruinat încât nu poți să nu te întrebi dacă nu cumva a fost mai înalt decât Peleaga la câte lespezi au alunecat de pe el și continuă să o facă. 

La o privire înapoi, identific ușor Colții Pelegii, de data aceasta văzuți de pe latura sudică. Poteca trece pe sub ei. 

Coborârea până în curmătura Bucurei e un pic mai solicitantă pentru genunchi, dar când stai bine cu musculatura de la picioare nu prea simți șocul. Unul dintre noii mei colegi de drum se resimte însă și ei decid să rămână câteva momente în plus în șa. Eu pornesc înainte cu gândul că sigur ne vom reîntâlni pentru o poză de grup mai încolo, din moment ce mă voi întoarce pe același traseu pe care vor urca ei. 

Tovarășii de drum, planificându-și traseul. Dincolo de ei, vârfurile Bucurei (I și II) și Retezat.

Din șaua Bucurei se poate ajunge la zona de campare de la malul lacului Bucura sau, în direcția opusă, spre cabanele Gențiana și Pietrele.

După ce trec de șa, încep urcarea din nou pe lespezi de piatră. Sporesc atenția după ce calc pe o lespede nefixată care îmi încordează ligamentul gleznei de la piciorul stâng. Nu pierd din priviri nici marcajele, pentru că în zona asta sunt aplicate mai rar sau locul lor e luat de momâi. Intenționam să mă orientez către vârful Bucura II, pe care credeam că urcă poteca, dar marcajele îl ocolesc și se îndreaptă spre Bucura I, traversând vastul bolovăniș. Îmi impun un ritm de urcat fără pauze și reușesc să-l mențin până sus, unde ajung fix înainte să leșin. De pe vârf văd două punctulețe tolănite la soare. Sunt camarazii mei, care se pare că au renunțat la urcare și probabil se pregătesc sufletește pentru coborârea spre cabană direct din Șaua Bucurei.

Poza de grup de la vârf: eu, alături de stimabilul Retezat (tipul masiv și încărunțit din stânga).

Custura Retezatului îmi seamănă cu șira spinării unei șopârle ce se unduiește la soare. Deși la scară mai mică, forma acestei creste îmi amintește de dispunerea (mai) celebrei custuri dintre Skala și Mytikas din Olimp.

Custura delimitează rezervația științifică Gemenele – Tăul Negru, administrată de Academia Română, unde accesul e strict interzis turiștilor. Există și pătratul roșu aplicat pe stânci pentru a semnala granița. Această zonă este una de conservare și protecție strictă în parc, unde e ocrotită atât flora, cât și arealul de microfaună ce viețuiește aici. Se poate vizita contra cost și numai pe bază de aprobare scrisă, dată de oamenii cu sânge albastru de la Academie. Am auzit tot felul de povești despre cum se permite accesul în acest perimetru, care nu fac cinste Academiei. Nu mă mai miră oricum nimic din moment ce pădurile din acest parc național nu sunt protejate, animalele sălbatice sunt pe cale de dispariție, turmele pasc în voie pe unde îi taie capul pe ciobani, văcăriile deversează tot felul de minuni în lacurile glaciare și câte și mai câte. Dar din fericire Retezatul își păstrează încă farmecul inegalabil în lucrurile simple. Ansamblul acestora creează măreția.

Vedere de pe vf. Bucura I

Adevărul e că în zona centrală a masivului e o concentrație foarte mare de locuri care merită atenție. Fotografiile, chiar dacă surprind punctual zone splendide, nu pot reproduce măreția ce te copleșește la fața locului. Iată, spre exemplu, o altă creastă pe care îmi doresc să urc, cu impunătoarele sale vârfuri: Sântămăria și Judele.

Cu sufletul tras, plec spre vârful minunat – piramida Retezatului. Tăul Știrbului sticlește în lumina soarelui care se pregătește să emigreze spre Americi.

Imediat sub Bucura I, într-un jgheab friabil, sunt montate cabluri ajutătoare, probabil pentru ascensiunile făcute pe vreme rea sau pe zăpadă. Acum nu fac decât să mă încurce, pentru că nu reușesc să trec peste/pe sub ele să pot urma un traseu ocolitor. Din sens opus vine o familie cu un puști sprinten și vorbăreț, care mă întreabă nerăbdător cât mai e până la lanțuri. Rar găsești copii cu drag de umblat pe munte, dar dacă voi avea la rândul meu copii sper să nu stea în casă cu degetele înfipte în tabletă. De ce ai avea nevoie de realitate augmentată când realitatea cosmică este perfectă așa cum e? Recunosc totuși că sunt unele aplicații care stimulează copiii și îi fac să iasă cu drag în natură, și nu mă refer la vânătorii de pochemoni care cad în canal, ci la activități captivante precum descoperirea cutiilor de geocaching, unde nu mergi cu ochii într-un dispozitiv, ci înveți să te orientezi pe munte. În Retezat am văzut multe familii cu copii, chiar și străini, semn că după ce ți se naște un copil viața ta nu se încheie, nu tragi oblonul și aștepți să-i vezi la casele lor pentru a mai putea să scoți și tu capul în lume.

Cam pe la jumătatea crestei dintre Retezat și Bucura I e un loc mai înălțat dar protejat de stânci, numai bun pentru campare, chiar dacă e neamenajat. În apropiere se poate înnopta în Șaua Retezatului, dar de aici poți decide înainte de mijirea zorilor pe care vârf să urci pentru răsărit, pe Bucura sau pe Retezat. Cum am atras atenția și mai devreme, nu se găsește apă în apropiere, așadar exceptând iarna când poți topi zăpadă la arzător, trebuie să vii pregătit.

Ajung în șaua Retezatului cu întârziere față de ora pe care o estimasem, dar oricum cu procentaj mai bun decât trenurile CFR. Încep timid urcarea. Vânt slab. Coafura rezistă. 

Din șa, traseelor bandă roșie și bandă galbenă pe care am venit eu li se alătură triunghiul albastru. Cei care au marcat traseul au avut un moment artistic pe porțiunea asta, pictând marcajele și pătratul de la parc sub forma unei săgeți în culorile drapelului orientate spre vârf.

Îmi e mai greu decât am anticipat, dar mă încurajez spunându-mi că mai am de urcat cel mult două vârfuri – Retezatul și la întoarcere Bucura I – și închei ziua… Funcționează: urc susținut, transpir. Vânt moderat. Coafura rezistă.

O privire înapoi spre șaua Retezatului

Un factor favorizant pentru pierderea elanului e acela că nu pot vedea vârful pe ascensiune. Adăugați și omniprezența lespezilor și veți ajunge să strigați precum Coșbuc: vrem pământ! Sau ca în melodia aia veche: mai avem nevoie și de iarbă. Da, resimt acut lipsa pământului și a ierbii sub tălpi, lipsa adăpostului pădurii și îmi dau seama că apreciez atât de mult munții noștri din pricina varietății de locuri pe care o oferă. Nu-i de mirare că străinii se simt atât de bine în Retezat, ei au numai creste golașe! Eu sunt îmbălsămat cu tot felul de creme, dar ceea ce-mi lipsește este mângâierea răcoroasă a pădurii. 

Cu câțiva pași înainte de vârf trec pe lângă o momâie imensă de lespezi ce întrece doi metri. Privind înapoi, vârfurile Păpușa și Peleaga par atât de departe acum, deși în urmă cu câteva ore eram acolo, călare pe ele! Dinspre vârful Retezat sunt profilate foarte frumos la orizont. Nu am cum să ratez fotografia asta: lumea împietrită a Retezatului 🙂

Și de la ceva mai multă distanță. De la stânga la dreapta: vf. Păpușa – vf. Păpușa Mică și Custura (ambele în fundal) – vf. Peleaga

La ora 17 sunt pe cel mai frumos vârf din Retezat! Consemnez vânt puternic. Coafura rez… Mno, am nevoie de un nou fixativ.

De sus urmăresc norii ce se ridică dinspre nord, dar care se risipesc în vânt odată ce iau altitudine. Dincolo de vălul alb care acum mă împiedică să-l aflu, trebuie să fie tăul Ștevia.

Traseul de creastă continuă dincolo de vârf, coborând în șaua Lolaia pe marcajele bandă roșie și bandă galbenă, de unde urcă pe vârfurile Lolaia Mare și Lolaia Mică, domolindu-se către cabana Pietrele. 

Varianta asta rămâne în cărți pentru următoare călătorii. Acum analizez o rută alternativă de întoarcere la locul de campare de la Bucura, anume pe sub vârful Bucura I, cu coborâre spre tăul Porții dinspre poarta Bucurei, pe marcaj cruce galbenă. Nu sunt decis, dar această rută are mai multe șanse de concretizare pentru că evită o nouă urcare pe vârf, e un traseu nou (și mie nu prea îmi place să mă întorc pe unde am venit) și trece printr-o zonă aglomerată de lacuri. De regulă amân luarea deciziei până în ultima clipă și țin cont de factori precum înserarea, oboseala, dar și de senzația de moment. De data asta, avantajele potecii pe sub vârful Bucura I cântăresc decisiv, înclinând balanță spre poteca plină de lespezi…

… care mă scoate apoi pe sub un perete zvelt care străjuiește drumulețul. De-aș mai fi avut timp și rezistență, aș fi urcat și pe vârful Judele. Dorință e, dar nu e putință! Eh, n-a intrat el timpul în sac!

Lumina din ce în ce mai slabă a soarelui mă invită la fotografiat și, chiar de mai am ceva de mers până la locul de campare, mă las pradă plăcerilor oftalmice. Creasta Piule-Pleșa, ce pare o replică mai mică a crestei Pietrei Craiului. 

Mai aproape e salba de lacuri cu nume neaoșe – Bucura, Lia, Ana, Viorica, Florica și tăul Porții, pe lângă care urmează să trec la coborârea din poarta Bucurei. 

Tăul Porții se află într-un platou superior celui în care se află Bucura. Limpezimea lacului trădează o apă rece! Vârful Judele își oglindește în el chipul îngândurat.

În platoul Bucurei găsesc o bulboană mai adâncă pe un firicel de apă și îmi împrospătez pielea. Am un săpunaș de toaletă împrumuluat de prin hoteluri – ca tot românul – care miroase tare bine, că-ți vine să muști din el de poftă! După dușul revigorant și înmiresmat sunt alt om, înainte aveam impresia că poluez natura! Chiar nu pricep cum puteau sta neîmbăiați cu lunile oamenii în urmă cu câteva secole. Zău, să stai așa și să te întrebi ce miroase în jur a cal ucis! Probabil că una dintre explicații e aceea că pe atunci săpunul duhnea mai tare decât ei.

Pe malul lacului Bucura e lume multă, dar găsesc foarte aproape de apă un loc de cort și nu mă mai ostenesc să caut un punct mai înalt, cu ceva mai multă aerisire. Ridic cortul și dibuiesc izvorul cu apă potabilă din apropierea refugiului Salvamont. Lume multă – cum am spus – unii mai gălăgioși, alții care fac liniștiți poze la înserare. Mai departe, la marginea campingului, erau unii care vomitau – nu cunosc motivul, dar cred că aveau rău de înălțime, că lacul e situat pe la 2.040 m.

Am citit undeva că pe fundul lacului Bucura ar fi comoara haiducilor de odinioară. Nu mi-am luat însă costumul de scafandru la mine, iar scufundarea la liber în apa rece iese din discuție. Aș mai putea încerca să arunc o undiță, dintr-aceea ca la jocurile mecanice în care pescuiești ursuleți din pluș, dar în felul ăsta aș ajunge poate subiect de râs pe facebook. Lasă, așa, mai bine aștept să sece bine într-o vară călduroasă și vin direct cu prostovolul să culeg averea. Deși, dacă ai ochi să observi, probabil că adevărata comoară e ținutul acesta dintre vârfuri, ce-ți oferă protecție și apă din belșug.

Doar pe creste mai răzbate lumina soarelui ce coboară grăbit spre asfințit. Contrastul dintre umbră și lumină, limita aceea dintre noaptea de jos și (încă) ziua de sus, e un fenomen denumit alpenglow în limbajul montan. E un moment potrivit pentru a-ți încheia ziua și de a te bucura de culorile care se schimbă la fiecare minut.

Mă apuc să gătesc pe ultimul crâmpei de lumină, în timp ce ascult fără voie discuțiile vecinilor – un grup de 4 belgieni – care vorbeau în engleză, probabil pentru că unii sunt francofoni și alții flamanzi… Unul dintre ei s-a stabilit de vreun an în România și acum a primit vizita prietenei sale. Vorbește foarte frumos despre țara noastră, cu pasiune, elogiind Bucovina, Maramureșul, Apusenii. Crește inima în mine că văd minunile astea zi de zi 🙂

Când termin de preparat supa la lumina frontalei, într-un moment în care alții deja intră la somn, eu îmi surprind stomacul cu cina fierbinte. Îmi prinde bine după ziua solicitantă. Sunt mulțumit de ceea ce am realizat, cu atât mai mult cu cât pentru ultima zi se anunță furtună după prognoza aflată de la Salvamont. Când mă retrag în cort, peste boltă e deja așternută o pâclă subțire de nori care ascunde stelele. 

***

Ziua 3: Lacul Bucura – Poiana Pelegii (1.630 m) – Plaiul Mic (1.879 m) – Cabana Buta (1.580 m) – Câmpul lui Neag: bandă albastră și cruce roșie (BA/CR)

Noaptea a fost sufocantă. Am închis doar plasa de insecte a cortului și tot nu s-a aerisit suficient, înăuntru picura de la condens. Plafonul jos de nori a blocat circulația aerului. 

Odată cu lumina dimineții mi se confirmă temerea că vremea are să se strice. Peleaga deja e hărțuită de nori fugari, iar lumea vorbește că s-a instituit cod de furtună. Intru instantaneu în stare de alertă. Apropo, nu intru instant în alertă, cum tot aud pe la televizor și în viața de zi cu zi în ultima vreme, ci instantaneu. Asta pentru că acest cuvânt – instant, nu există în limba română, fiind preluat ad literam din engleză, unde înseamnă (o) clipă. Preluarea s-a făcut îndeosebi la traducerea (sau mai bine zis la ne-traducerea) denumirilor aflate pe pliculețele de produse alimentare ce pot fi preparate prin tehnica “la minut”: supă instant, cafea instant etc. Așa cum există întotdeuna posibilitatea de a reformula pentru a scăpa de cacofonii (virgula aia pe care o pun toți aiurea – unii chiar în limbaj – e o glumă proastă), în astfel de cazuri se poate folosi un alt cuvânt ce are același rol, de pildă imediat. Probabil că încetățenirea acestui termen – instant – are legătură cu forma unui alt termen din limba română – constant (că doar nu-i normal să spui constantaneu!). Țin să spun că nu aș fi surprins să găsesc în următoarea ediție a DEX și acest (nou) cuvânt, cum s-a întâmplat și cu alte ocazii (vezi desemnarea pluralului căpșuni pentru fructul căpșună, nu doar pentru vrejul de căpșun, termenul căpșune devenind cumva inutilizat, ca să nu spun chiar arhaism. Probabil că în viitor vom ajunge să mâncăm și cireși, meri, peri, muri, duzi etc., precum caprele). La fel cum probabil tresă și poasă vor înlocui inutil de lungile trebuie să și poate să. Veți spune că sunt un inadaptat. Nu, chiar nu am nicio problemă, așa se formează/dezvoltă/dinamizează o limbă! Dar până acolo, să nu fim totuși în eroare.

Până una-alta, să vă arăt și cum poate fi o dimineață minunată – fie ea și înainte de furtună – la malul lacului Bucura. Îmi place foarte mult cum vârfurile Bucurei (I și II) se ridică deasupra oglinzii lacului Bucura.

Strâng repejor bagajul și mă pun în mișcare, să nu asist la o ploaie de poveste. Mi-a ajuns experiența cu jepii. Pe hartă traseul pare scurt, ceea ce te poate face să crezi că în 3-4 ore, pam-pam, ești jos. De fapt nu e deloc așa, plus că din Poiana Pelegii mai sunt de urcat vreo 350 m până în Șaua Plaiul Mic. 

Poteca începe cu o coborâre într-o căldare largă până spre o mare de… jnepeni. Ha, din nou jnepeniș – Osom!, îmi spun. Din fericire, zona asta e circulată și poteca e bine întreținută. Ca să folosesc un termen încetățenit în limbajul vedetelor din lumea noastră mondenă, față de traseul meu din prima zi pe aici chiar mi se pare uau! Frumos cuvânt, poate înlocui cu succes orice epitet, astfel că nu mai e nevoie să înveți/să ții minte nimic. Numai chestia asta în sine e uau! 

Să revin. Poate e doar părerea mea, dar pe aici dacă mergi în liniște e posibil să dai nas în nas cu ursache. Asta chiar ar fi uau, nu-i așa? Cum este o zi de început de săptămână, nu e nimeni pe traseu și în astfel de momente e mai ușor să te umpli de admirație față de natură. Vederea îmi e în mare parte obturată de jepii înalți, dar sunt suficiente ferestre spre dreapta, unde se adâncește valea pe care curge vijelios pârâul Bucura. În nenumărate rânduri afluenții săi taie poteca, inundând-o pe alocuri. Iată unul dintre firicele care curge în micuțe cascade. Dacă nu ar fi pietrele atât de alunecoase, mai că aș vrea să pornesc în sus pe fir către izvor.

În 40 de minute de la plecare trăiesc un moment de glorie, în care mă consider erou, crezând că am ajuns la cabana Buta, dar până să comand ridicarea unei statui realizez că de fapt sunt în Poiana Pelegii, având înainte refugiul Salvamont. 

Întâlnesc un salvamontist și îl întreb cam cât mai am de mers până în Câmpu lui Neag. Uitându-mă pe hartă, mă gândeam că îmi va lua vreo 3 ore să ajung jos, poate un pic mai mult, dar îmi rămânea timp suficient să prind trenul de prânz pe care dacă l-aș fi ratat ar fi trebuit să aștept până seara, când pleca următorul, ori să mă descurc cu alte mijloace de transport pe bucăți. Aveam nevoie totuși de o confirmare a timpilor, fie ea și optimistă. Răspunsul lui mă lasă siderat, anume că el nu știe durata pentru că nu a făcut niciodată traseul ăsta pe jos și nu poate decât să presupună că în pas alert voi ajunge în vreo 6 ore. Mda, cred că e primul salvamontist pe care îl întâlnesc și care nu știe un traseu din zona în care e responsabil. Iar timpul estimat de el mi se pare extrem pentru un traseu care se desfășoară de-a lungul unui drum forestier, unde singura dificultate ar fi distanța. Privesc din nou harta și încep să măsor. Nu pot fi mai mult de 12 km (el vorbea de 18!), iar cu bagajul ușor pot ține un ritm bun pe întregul parcurs. Singura informație prețioasă pe care mi-o oferă e aceea că azi e ziua în care se schimbă turele la Salvamont Buta și aș putea profita de un drum cu mașina de acolo. 

În campingul din poiană sunt multe mașini, iar un bătrânel pe care îl depășesc se grăbea să nu-l prindă furtuna pe munte. La cât de încet se mișca, nu cred să fi ajuns acolo pe picioare și cu siguranță nu ar fi avut cum să întreacă norii fără mașină, dar nu mi-a dat prin cap să îl rog să mă ducă și pe mine, deși cred că forestierul care ajunge aici iese undeva spre Hațeg, nu spre Valea Jiului.

În fine, încep urcarea spre Plaiul Mic pregătit mental să ajung pe picioarele mele în Câmpu lui Neag, oricât de mult s-ar traduce asta în timp. Nu vreau să-mi fac iluzii deșarte care m-ar conduce negreșit către dezamăgire dacă nu s-ar ivi vreo mașină. Trag cât pot de mine, mai ales că norii au cam pus stăpânire pe boltă și ajung în plai destul de repede. La un moment dat, ieșind din pădure într-o poieniță în care se odihnea un grup de turiști ce mergea la Bucura, abia am putut să-i salut, atât de greu respiram de la efort.

În plai mă opresc un minut la vederea panoului ce anunță că sunt la tăul Păpușii, care după rezonanță ar trebui să fie impozant prin ceva, orice, având în vedere că poartă numele celui de-al doilea vârf din masiv. De fapt este o băltoacă strânsă într-o văiugă, căreia nici nu-i acord mare importanță.

Mult mai atrăgătoare mi se par culmile înalte ale Retezatului, rămase acum atât de în urmă! Eu am pornit de dimineață de undeva din mijlocul imaginii de mai jos, puțin mai la stânga față de curmătura Bucurei, ce se înfățișează din această poziție ca o fereastră, traversând încoace marea de jepi de un verde închis în imagine.

Din locul în care mă aflu, dacă urmezi culmea spre dreapta către vârfulețul acela înjnepenit – vf. Buta, poți ajunge la Piatra Iorgovanului, de unde poți continua spre Retezatul Mic.

Muntele pare să aibă coamă de la ienuperi înalți. Mă îndrept spre șa, unde întâlnesc un stâlp cu punctele cardinale. Dintre jepi îmi iese în întâmpinare un câine zdrențăros, care mă privește cuminte pe măsură ce mă apropii. Sus mai găsesc încă unul, la fel de cuminte. Din partea cealaltă a muntelui urcă o turmă de oi. Înainte de a mă grăbi să cobor, mă opresc la o vorbă cu ciobanul: Bună ziua, bade, lumea coboară de pe munte de frica ploii și dumneata urci! E un om blajin, iar câinii-i seamănă leit. Nu-i e teamă de furtună, spune că l-a plouat oricum anul ăsta mai mult decât oricând. Îi e drag și lui Retezatul, vorbește cu plăcere despre munte, dar simt în tonul vocii sale un regret că nu e liber să cutreiere crestele.

Deja pe coborârea ce urmează simt că am scăpat de urgie – dacă nu a început până acum, nici nu mă mai prinde; și de m-o prinde, voi fi la adăpostul pădurii. Mai jos, la răscrucea potecilor dintre cabana salvamont și cea turistică e un panou informativ cu un traseu tematic al parcului național: Calea lupului. Pare antrenant pentru copiii veniți la sfârșit de săptămână la cabană.

Din apropiere se desprinde poteca spre cabana salvamont Buta. Acționez în spirit de mizantrop și hotărăsc să renunț la varianta cu mașina salvamontiștilor, pornind fără tăgadă spre cabana Buta. 

La Buta e liniște. O doamnă se îngrijește să țină departe de masă o mâță vizibil gravidă și un cățel flocos, sarcină primită de la cabanieră. Fără succes. La o altă masă, doi oameni aruncă zarurile pe table. Mașina cabanei e singura din mica parcare și pare că nimeni nu se va urni de aici prea curând. Mă resemnez în ceea ce privește transportul motorizat și mă îndrept spre prispă, unde sunt 4 bărbați în vârstă ce discută între ei, printre care presupun că este și cabanierul. Salut și întreb cât aș face până jos, la Câmpu lui Neag. Bărbații întrerup discuția, iar unul dintre ei îmi răspunde după un moment în care m-a măsurat din cap până în picioare: Două ore și jumătate. Nimeni nu-l corectează, semn că deține o oarecare autoritate în gașcă. Mulțumit de răspuns, fac stânga împrejur și o iau la sănătoasa pe potecă, convins că pot să scot un timp și mai bun – două ore, că-s mai ciocoflender! 

Drumul forestier ce leagă cabana Buta de Câmpu lui Neag e pietruit și destul de lat, o mașină de teren s-ar simți în largul ei parcurgându-l. În mersul meu voinicesc îmi dau seama că, orbit de idealul meu mic, acela de a prinde trenul, pierd mult din minunile Retezatului. Am impresia că fug de munte și mă rușinez, așa că-mi mai ușurez conștiința îngăduindu-mi câteva opriri pentru a admira pădurea verde.

Merg mai bine de o oră pe drum, trecând de jumătate lui fără să întâlnesc vreun suflet. Sau, mă rog, un suflet întrupat. Am auzit doar trosnet de crengi într-un lăstăriș de deasupra drumului, dar o fi fost duhul pădurii, că n-am văzut pe nimeni deși am stat câteva minute la pândă.

După un cot al drumului aud din spate un zgomot infernal, produs brusc, de era să spurc nădragii de la sperietură! Până mă dezmeticesc, lângă mine ajunge mașina cabanei, un pick-up cu 4 locuri în cabină și un spațiu descoperit în spate. În urma ei sosește un câine cu respirația grea. Fac semn să mă ia și pe mine, oprește, dar cabina e plină cu cei 4 bărbați de pe prispa cabanei. Îmi găsesc loc printre rucsacuri și butelii în spațiul descoperit din spate, în timp ce mă gândesc la replica incredibil de ursuză a șoferului: Te urci odată, băiete, înainte să mă răzgândesc?! Recunosc în ea un om al muntelui gata să te ajute la nevoie, dar căruia nu-i place să audă mulțumiri miorlăite. 

Mașina merge mult mai rapid decât mi-am imaginat. Dacă aș fi mers pe jos întreaga distanță aș fi făcut cu cel puțin o oră mai mult decât cu mașina. În mod curios, câinele de la cabană își urmează în goană stăpânul. Mă mir că nu se împiedică de limba ce i se desfășoară până la pământ. Pe drum depășim două fete cu rucsacuri mai mari decât ele, iar șoferul nici nu schițează vreun gest că ar vrea să oprească, deși s-ar fi găsit loc și pentru ele în spate. Hmm, pot revizui ce am spus despre el mai devreme?

Când ieșim în poienițele din locul numit La Fânațe, observ norul negru ce se înfurie pe cer. La șosea le mulțumesc pentru omenie și mă îndrept spre stația de microbuz, ajungând la timp în gară pentru trenul de prânz. Dacă am pornit în tură prin Poarta Retezatului, iată că furtuna m-a obligat să ies cumva pe ușa din dos, alegând cea mai facilă rută pentru coborâre, una ce m-a împăienjenit de regrete. Dar am să revin în Retezat, pentru că socotelile cu acest munte sunt departe de a se fi încheiat!

Ca în mai toate turele în care merg singur, în Retezat am plecat cu destul de puține informații – suficiente cât să nu mă pun în pericol (nu plec niciodată orbește pe munte) – și cu foarte multă dorință de a descoperi. Am desenat și redesenat traseul pe măsură ce mă puneam în mișcare, fără să plec la drum cu un plan gata făcut. Desigur, mi-am dorit să ajung în câteva locuri anume, cum ar fi Stâna de Râu, tăul Țapului, vf. Mare, vf. Păpușa, vf. Peleaga, vf. Retezat, lacul Bucura, lacul Galeșu, vf. Judele, creasta Piule-Pleșa – dintre care pe unele am reușit să pun piciorul, pe altele doar ochii, dar provocarea a fost să unesc aceste puncte pe hartă. 

Iată-mă ajuns la finalul textului și abia acum realizez că nu am ales un titlu pentru jurnal. Documentul e salvat cu denumirea simplă: Retezat. Ce s-ar potrivi cel mai bine povestirii, ce trăsătură ar ieși în evidență? Ce amprentă și-a lăsat Retezatul asupra mea? Care este mesajul pe care aș putea să vi-l transmit vouă, celor care ați citit rândurile anterioare, pentru a vă transmite dorința de a vedea muntele de aproape? Nu cred că un element anume ar putea să vă însuflețească, bucuria nu rezidă latent în lacurile, lespezile verzui sau în atingerea piscurilor de peste 2.500 m ale Retezatului, ea vine din interior odată cu descoperirea lor. Așa cum frumusețea e plămădită în ochii celui ce admiră, bucuria se naște când întâlnești inefabilul. 

Am convingerea că e datoria fiecăruia să-și cunoască țara – altfel cum ar putea să o iubească? Iar cu fiecare colț de munte pe care îl adun în lada mea de comori, îmi e din ce în ce mai clar că am privilegiul de a drumeți prin țara legendelor vii. E suficient să ieși câțiva pași de la drumul asfaltat și realizezi asta. Spunând acestea, vă lansez un îndemn: dacă n-ați ajuns încă în Retezat, poate a venit vremea să o faceți. Este un munte ofertant pentru toate gusturile, e unul dintre acele locuri în care vei reveni, despre care vei asculta mereu cu plăcere povești, cu care te mândrești. 

Țara noastră e frumoasă și când o privești de la geamul mașinii, de acord, dar până când nu te cuprinde foșnetul pădurii, cu mirosul ei proaspăt, nu-i vei simți fiorul. Până când nu vei dormi la malul lacului ce oglindește bolta senină, nu vei cunoaște somnul liniștit. Și dacă nu vei urca pe cel mai semeț pisc, nu vei ști cum e să simți că plutești. Am mai spus-o: țara asta merită călcată în picioare, dar cu grijă și cu admirație. Mergeți la pas, descoperiți-o în amănunt, veți găsi în frumusețea ei însuși sufletul vostru. Cu cât o veți face mai curând, cu atât veți aduna mai puține regrete.

Cristi Iliescu

ianuarie 2017