Făcusem o pauză cam lungă de la ieșiri pe munte, de la începutul lunii februarie, când am rătăcit prin Ciucașul înzăpezit. Plănuiam de urgență o altă ieșire la sfârșitul săptămânii (21 – 22 februarie) pentru reanimare și verificam într-o veselie hărți pentru a găsi locul potrivit. Nutream la Buila, care mi-a cucerit sufletul definitiv toamna trecută. Andrei (baumwolle) mi-a oferit informații prețioase despre starea traseelor, a refugiului și, văzând câteva fotografii ale lui din ianuarie, mi s-a accentuat dorul de ducă. Dar pentru că nu eram sigur dacă mă va însoți cineva, mă reorientasem la un loc mai apropiat unde pot merge singur, cum e creasta Baiului. E prea departe Buila și mă complic dacă plec vineri la lăsarea serii, ajung în miez de noapte (dacă am noroc) la schit, la Pătrunsa!

Inițial mă gândeam să plimb cortul și să înnoptez la malul lacului Paltinu, pe Valea Doftanei, dar mă răzgândisem în favoarea unui apus în creastă și noapte la stână.

Dar planurile îmi sunt date peste cap brusc (din nou) de intervenția lui Lucian, care propune Piatra Mare, pentru că voia să umble prin zăpadă multă. Măi, să fie! Un singur munte dacă avea țara asta, ce simplu mai era! Reușesc să îl conving să meargă pe alegerea mea și lăsăm Baiul și Piatra Mare pentru zile ce au să vină.

Plecăm sâmbătă dimineață, când întunericul încă domnea peste blocurile adormite ale capitalei. Zorii zilei și răsăritul ne-au întâmpinat cu blândețe, aducându-ne certitudinea că avem înainte o zi splendidă de iarnă.

Ajunși la capătul satului Bărbătești, după un drum cu două cafele și o lungă discuție despre evoluția speciilor și fragilitatea ideii de nemurire a sufletului, lăsăm mașina și ne țipăm rucsacurile în spate.

E cam rece afară, dar mersul pe jos ne va încălzi. Prima porțiune de drum (forestier) către schitul Pătrunsa poate fi parcursă și cu mașina, însă pentru că noi avem de gând să coborâm pe alt traseu, alegem să mergem pe jos. Nu este multă zăpadă pe drum, doar în zonele umbrite a mai rezistat sub roțile vehiculelor care tranzitează în fiecare zi drumul spre stația de clorificare a apei și către punctul numit cu franchețe de localnici Sub Crac, unde sunt câteva clădiri ale mănăstirii.

Marcajul nostru până la Pătrunsa este cruce roșie (putea fi alt semn?). Facem repede prima oprire, la o conductă spartă de unde apa țâșnește ca într-o arteziană. E fisurată de mult timp, cred că nu au suturat-o pentru a face din ea un punct de atracție în sine. Apa scursă a îmbrăcat în gheață totul împrejur.

Pe o pajiște din stânga drumului cineva a fost la un picnic. A plecat între timp, dar chiar și așa pot spune ce tip de pizza a consumat, ce vin a băut, unde a desfăcut sticla, unde a golit-o și unde i-a constatat inutilitatea și a spart-o… Cred că aș fi fost un bun ofițer de criminalistică, mi se desfășoară în cap imagini cu scenele ce au avut loc undeva doar după urmele pe care le găsesc!

La un moment dat, din fața noastră vine o mașină, iar un călugăr ne dă binețe din scaunul din dreapta șoferului. Avem să găsim o lume total diferită de preoțimea laicizată de la oraș. Aici sunt oameni cărora chiar le pasă de aproapele lor, de la care vei primi întotdeauna o vorbă bună pe care ți-o vei aminti și care te va îngriji cât vei bate pașii pe cărările locurilor.

Primii 3-4 km sunt parcurși pe acest drum, fiind un mod bun de a ne încălzi pentru ceea ce urmează. Putem să și discutăm fără să ne pierdem suflul, momente în care stabilim că dacă începe războiul și ne cheamă la oaste, aici e un loc bun în care să dezertăm. Facem din asta un secret, jurăm pe roșu și promitem să nu suflăm nimănui o vorbă!

Sub Crac suntem întâmpinați de un bun câine de pază și rămânem să rătăcim câteva cuvinte cu un domn, care cu o curiozitate politicoasă ne întreabă dacă urcăm la cabană. Ne scărpinăm în cap și îi răspundem destul de târziu, când realizăm că se referea la refugiu (nu la cabana Cheia, aflată hăt, departe): Da, la cabană mergem! Mă gândesc instant la bancul cu buda la olteni, întrupată din două ciomege: de unul te sprijini și cu celălalt te aperi de câini. Dacă și cabanele lor sunt la fel… atunci confuzia se explică.

De aici urcarea devine treabă serioasă, ne întrebuințăm de bețe și scurtăm vorba. E zăpadă în potecă și sunt de asemenea și urme de pași, traseul fiind circulat zilnic, dar prin viroagele pe care le traversăm în prima parte dăm și de gheață. Odată ajunși sus în muchie, poteca se îmblânzește și alternează urcarea cu pasaje în care mergem pe curbe de nivel.

Rămânem tare mirați când vedem dezastrele din pădure: copaci doborâți pe toate văile, scoși de vânt din rădăcini, câțiva căzuți în potecă. Ce dezlănțuire de forțe a avut oare loc aici?

Ajungem curând la prima troiță din traseu, unde citesc pe o pictură interioară că aici e loc de adăpost pentru oameni cu sufletul curat. Mă încadrez, așa că dau să intru, dar citesc în continuare: Iar dacă ai vrajbă în inimă și îndrăznești să intri, apostolul te va tăia cu o sabie! Nefiind totuși sigur pe mine, chibzuiesc să rămân afară.

După ce trecem de a doua troiță, mai mică dar mai primitoare decât prima, întâlnim urme ale iscusinței în gospodărire a călugărilor, poteca fiind susținută de un parapet din brâne pentru a nu se surpa în vale. Curând se zăresc și primele chilii.

Văzută de sus, zona îți lasă impresia unui adevărat sat, chiliile călugărilor împânzind poienile de la poalele muntelui. Biserica mănăstirii se ridică semeață peste celelalte anexe, pentru a putea fi zărită din toate părțile, un veritabil axis mundi al comunității.

Câteva stive de lemne așezate cu migală în forma unui iglu ne captează atenția.

Ne oprim să schimbăm o vorbă cu Auraș, unul dintre muncitorii de aici. Ne spune că nu prea este de lucru zilele astea, călugării mai au doar câteva solarii, lemnele sunt tăiate, starețul e plecat. Apoi ne întreabă de țigări. Fumător, nefumător, e bine să ai la tine un pachet de țigări pe munte: o țigară oferită dezleagă vorba, ori îți oferă beneficii nebănuite vara pe la stâne. Aflăm că armaghedonul din pădure se datorează primei zăpezi, căzute timpuriu, când copacii erau încă verzi și plini de sevă; astfel, au înghețat și s-au rupt sau au căzut grei sub vântul năprasnic de după ninsoare. Nici solul nu prea ajută, fiind nisipos și sfărâmicios, că doar e celebră zona pentru alunecările de teren.

E aproape ora 12, ora la care se servește prânzul aici. Suntem invitați la masă de un domn care venea în grabă către noi. Mâncarea este oferită gratis, din bunătate, niciun om care trece pragul mănăstirii nu trebuie să plece neospătat. Cunoșteam obiceiul. Vara, oameni cu situație materială precară urcă special pentru această masă. Nu am mai întâlnit situația la alte schituri, dar aflăm de la Auraș că la fel se întâmplă la Mănăstirea Frăsinei, nu departe de aici.

Intrăm să luăm o masă caldă și pentru că era trecută ora 12, începuse slujba. Unul dintre călugări citește pe tot parcursul mesei pasaje din biblie. Ne așezăm smeriți la o masă. Vizavi de noi înfulecau deja 3 pelerini. Când ridic privirea pentru a cere pâinea, primesc coșulețul de la Cristi Iacob, actorul. Îl întreb curios ce caută aici și-mi răspunde că vine mereu. Eram mirat pentru că nu mă așteptam să întâlnesc persoane publice într-un loc în care nu poți ajunge cu mașina, ci doar prin depunerea unui oarecare efort fizic (fără rost, cum spun mulți). Era însoțit de (probabil) soția lui și încă o persoană.

Porțiile sunt la discreție, ne ospătăm pasând între noi cratițele. La final, toată lumea se ridică întru rugăciune și părăsim sala de mese.

Deschid o paranteză pentru a reda un episod banal în sine, dar care m-a impresionat pentru că îl găsesc exponențial pentru modul în care monahii înțeleg lucrurile: la ieșirea din cantină, un călugăr tânăr trântește din greșeală unul dintre bețele noastre de trekking, care erau rezemate de perete. Călugărul cel mai în vârstă, în fața căruia am văzut că se plecau ceilalți clerici, se oprește și ridică bățul, deși l-am rugat să îl lase acolo, pentru că nu e nicio problemă. Întorcându-se către mine, în timp ce sprijinea bățul de perete iar eu îi mulțumeam pentru gest, îmi zâmbește și-mi spune cu o mină senină: Cu multă dragoste! Iată așadar cum fiecare lucru are rostul și locul său; de ce să deranjăm ordinea lui?

Cum se face la noi la români, când întâlnești o vedetă, ceri să surprinzi un instantaneu împreună. Cristi însă nu insistă să aibă o poză cu mine (poate nu era momentul potrivit), așa că ne putem deplasa către biserica mănăstirii pentru a lăsa o atenție pentru favoarea mesei oferite.

E plăcut în biserică. Nu e nimeni înăuntru, e liniște și cald. Furăm câte o privire către moaștele expuse și nu zăbovim. Ieșim în curte, pentru a ne bălăci în razele soarelui.

Curând ajung la noi cei 3 comeseni împreună cu același călugăr. Acesta ne întreabă unde vrem să mergem și – aflând – ne spune că putem urca spre peșteră și din dreptul bisericii mici. Măsurând versantul cu privirea, opinează că nu mai e așa multă zăpadă și că vom putea traversa pasajele mai delicate, iar marcajul de pe stânci ar trebui să fie la vedere. Observ că știe bine traseul. Înainte să plece la treburile lui, ne binecuvântează și ne urează drum bun. E ceva plăcut la acest om, simpla lui prezență, vorba, glasul cald.

Odihniți și alimentați, ne reluăm urcarea. De pe indicator aflăm că până la refugiu ar fi cale de vreo 3 ore. Schimbăm marcajul de aici, CR continuă spre Schitul Pahomie, pe sub creastă; noi mergem pe punct galben, care vine tot din Bărbătești, pe culmea pe care plănuim noi să coborâm a doua zi.

Poteca își croiește drum prin fața unei chilii și apoi pe pajiștile înierbate, acum acoperite cu zăpadă. Altitudinea se câștigă cu greu, dar noi suntem precum niște sisifi bucuroși la fiecare pas. Cu cât urcăm, cu atât mai frumoase ni se deschid panoramele spre valea Otăsăului.

Când ajungem în dreptul primei stânci, eu am parte de o surpriză neplăcută. Simțeam că din rucsac se scurge mai multă apă decât ar fi fost cazul chiar dacă l-am așezat pe zăpadă – până la urmă cum vine asta: eu muncesc și el transpiră? – așa că dau să verific. Când pun mâna în partea inferioară, văd că e fleașcă. Mă, iar ai făcut pe tine! Scot rezervorul de apă camelback și constat că din locul în care se îmbină supapa furtunului cu rezervorul țuruia apă. Nu-l forțasem nici la intrare, nici în timpul mersului, așadar trebuie să fi cedat de la uzură. Să fie de vină faptul că l-am tot luat după mine pe vreme rece? Din câte îmi amintesc, doar pe furtun a înghețat apa, nu și în rezervor. Boooon, vom scrie o recenzie negativăăă!

Răstorn apa care mai era înăuntru și îl pun înapoi în buzunarul special al rucsacului. Îmi era ciudă că s-a stricat, dar acum problema era că rămăsesem cu doar doi litri de apă, pe care îi luase Lucian, și dacă aveam să găsim izvorul înghețat vom fi fost nevoiți să topim zăpadă la primus. În plus, tricoul și ciorapii de schimb, plus o bluză, erau leoarcă. Noroc că sacul de dormit a rămas teafăr! Dar să privim partea bună: rucsacul cântărește acum cu două kg mai puțin 🙂

Nici nu am timp să mă supăr, pentru că în potecă apar gingașii ghiocei.

Reped o poză defocalizată (măcar frunzișul uscat se vede clar!), pentru că privirea îmi este atrasă de o arcadă din piatră pe care data trecută când am trecut pe aici nu am observat-o din cauza vegetației dinspre potecă. Este vorba despre formațiunea denumită Casa de Piatră.

Deviez puțin din traseu pentru a găsi peștera, câtă vreme Lucian aduna toți ghioceii pe care îi putea găsi. În poze.

Înainte de a trece pe sub arcadă, găsesc pe stânga o intrare foarte îngustă, dar destul de înaltă. Pot intra până la un punct, unde tavanul coboară. Ies, gândind că poate nu asta e intrarea principală.

Verific în continuare peretele de piatră. Din tavanul arcadei atârnă țurțuri. Merg cu grijă pentru a nu recepționa unul în cap, ca în jocurile cu Mario, pentru că nu mai am vieți de rezervă. Imediat la stânga dau de o grotă largă și mă entuziasmez la vederea țurțurilor stalactitici și stalagmitici formați înăuntru. Dar pe aici nu este nicio intrare mai mare către sufletul muntelui!

Îl strig pe Lucian, să se bucure și el de acest loc. Nu răspunde nimeni. Când mă întorc să văd ce pune la cale, îl găsesc căutându-și de zor bețele de trekking. Așa e de la o vârstă, uiți unde ai pus ochelarii. Dă de ele la doi pași, dar refuză să meargă cu mine înapoi spre peșteră și-l conving doar după ce-i arăt câteva poze. Odată ajunși, îl provoc la o partidă de șah cu piese de gheață.

În imagine, campionul neînvins Hristov Ilyeskovici, pregătit să dea șah mat 🙂

Reveniți în potecă, urcarea noastră continuă de-a lungul stâncilor până când ajunge deasupra lor, într-un loc cu punct de belvedere.

De aici, în 5 minute ieșim în golul alpin și continuăm pe un versant destul de înclinat al muntelui Albu, presărat cu de toate: stâncă, iarbă, zăpadă. Fără ceapă, vă rog!

După ce urcăm o vreme, deasupra noastră putem vedea o cruce metalică. De acolo se poate ieși direct în platoul înclinat al Builei după o urcare de-a coasta, dar poteca noastră continuă oblic la stânga, către muchia dinspre curmătură.

Ajungând primul în muchie, îl strig în șoaptă pe Lucian să se apropie fără zgomot, pentru că pe vale erau capre negre la pășunat. Ne-au văzut imediat și au început să coboare, dar nu am făcut gălăgie și nu ne-am mișcat cât s-au deplasat ele, pentru a nu le speria: se pot accidenta ușor în stânci, fie ele cât de îndemânatice (caprele), ori din cauza efortului mare depus în timp scurt pot chiar să moară. Când au ajuns toate mai jos decât noi, ne-am putut relua mersul.

Nu avem aparate foto la noi, ne-ar fi fost necesare și lentile tele pentru a surprinde imagini spectaculoase, dar vă asigur că nimic nu se compară cu senzația întâlnirii unui animal în cadrul său natural. Așa că pentru a vă bucura de aceste momente recomand bocancii în picioare și rucsacul în spate.

Cât timp noi traversăm valea următoare pe curba de nivel, mai jos decât noi caprele se regrupează. Cu țipete scurte, care probabil că în limba lor înseamnă o avertizare (în scop pur exemplicativ: Văleu, vin cățărătorii lenți, hairless și gălăgioși!), se organizează și urcă pe următoarea muchie, sub privirile noastre, ajungând pe niște stânci de sub platou.

După ce trecem și de muchie și ieșim pe urcarea dinspre curmătură, dăm de mai multă zăpadă. În prima parte, poteca merge pe o brână mai lată, deasupra unui povârniș înclinat. Noroc că mai sunt urme în zăpadă pe care putem merge, pentru că omătul e înmuiat de la soare și ne afundăm pașii. Nu ar fi asta marea problemă, ci mai degrabă faptul că pe unde nu sunt urme, te poți accidenta în bolovanii ascunși sub omăt (ceea ce aveam să experimentez eu, curiosul). Nu m-am lovit rău, până acum am avut noroc cu accidentele! Mi-am prins un picior sub stâncă și m-am împiedicat; puteam să-mi luxez glezna, dar am ales să nu pățesc nimic. Așa, cred că mai tare a durut-o pe stânca aia pe care am plesnit-o în cădere, că mi-a rămas urmă de la sângele ei pe pumn.

După episodul ăsta, am fost mai cu băgare de seamă vreo 3-4 minute (cam atât durează până mă resetez la starea flower power).

Ultima parte mergem prin soarele dogoritor de februarie, urcând cu aceeași lene cu care muncesc angajații de la drumuri și poduri. Greu la deal, căldură mare, etatea… Ehe, când era mamarea fată…!

Tragem de noi, pentru că vrem să ne bucurăm de soare și în poiana refugiului și, după câteva săptămâni de mers, ajungem în dreptul umbrei. Îmi ascut urechea și reușesc să identific sunetul cristalin al izvorului amenajat într-un jgheab, puțin la stânga față de poteca bătută de antemergătorii noștri.

Ne adăpăm handsfree și umplem bidonul, iar 10 minute mai târziu ne priponim bețele în fața refugiului și tăbărâm înăuntru.

Construcția e în stare bună, dar dinspre uși bătuse ninsoarea în încăperi. Deschidem ferestrele și ușile pentru a lăsa razele calde ale soarelui să intre, ne atârnăm la uscat hainele ude și ieșim la inspectat. Din două priviri, Lucian decide și care va fi camera în care dormim: cea la care ușa se deschide spre exterior, motivând că dacă vine ursul, va încerca să împingă ușa, nu să o tragă :))

Mare amator de suc de struguri (cât mai bine fermentat), camaradul meu scoate la interval o sticlă de zaibăr, care devine în scurt timp comoara noastră. Ne chinuim serios să o deschidem, trăgând de dop cu nădejdea că vom fi recompensați cu savoarea aparte a lichidului captiv.

După ce ne refacem moralul cu licoarea năzdrăvană plus niște fructe confiate și semințe, ne potrivim nădragii și pornim spre stână, să verificăm dacă avem vatră să producem niște jar pentru puțină șunculiță. Sunt fructele scofâlcite bune, dar nu se compară merișoarele cu fleica trântită în jar!

Stâna întrunește condițiile necesare, mai trebuie doar să meargă cineva să taie lemne… Ne întoarcem la refugiu și, cum mă știu ghinionist la tragerile la sorți și nu vreau să cadă năpasta pe mine, propun să nu mai facem foc, ci să pregătim masa la arzător. Probabil știindu-se și el la fel de ocolit de noroc, Lucian acceptă propunerea, și folosim toporul ca obiect decorativ în refugiu.

La apus, am pornit spre Hornurile Popii și am urcat pe platoul muntelui Piatra, să găsim un punct cât mai bun de observație.

Stai că îți explic eu cum se face, Lucian! E la mintea cocoșului: Întinzi aripile, bați din ele cu putere și sari! Garantat zbori!

În depărtare, pe platou, de după o culme a apărut silueta unui lup singuratic. La început am crezut că este o vulpe, confundându-l din cauza cozii destul de stufoase. Dar măsurând distanța, ne-am dat seama că este un animal cu mult mai mare. Am strigat spre el, pentru că voiam să se oprească și să-l observăm cât mai mult, dar nu prea s-a sinchisit de noi și a dispărut la fel de repede cum apăruse. Tare rău mi-a părut că nu am putut să-l fotografiez!

Pentru că începuse să se lase seara și cam eram în raza lui de acțiune, am coborât înapoi la refugiu.

Nu am mai rezistat mult timp afară, deși voiam să observăm îndelung luna în formă de seceră și vecinii ei, doi aștri aflați la foarte mică distanță unul de celălalt – un spectacol în sine! Știam că unul dintre ei, cel mai strălucitor, este Venus, fiindcă apăruse primul pe cer, dar nu știam cine este celălalt. Am căutat ulterior, după ce am ajuns acasă, pe site-ul observatorului astronomic, și am aflat că era vorba despre Marte.

Față de imaginea de mai sus, Marte se afla mai la dreapta, deasupra literei V din text (imaginea este reprezentativă pentru 20 februarie, noi eram acolo pe 21), iar în stânga lor, mai jos, aveam Hornurile Popii ca decor 🙂

Am făcut repede un ceai, pentru a ne repune sângele în mișcare, iar Lucian s-a apucat să chinuie șunculița, sacrificând și un cârnăcior.

Între timp, eu am ieșit să sorb lichidul fierbinte pe prispă și, de cum am deschis ușa, am avut parte de o nouă surpriză: Meet Vulpix 🙂

Mustăcioasa probabil că adulmecase odorurile răspândite din cratița lui Chef Lucian și se aciuase prin zonă. Ori poate că este învățată să vină pe aici în weekend (!) după ciubucuri 🙂 Ce zi e azi… sâmbătă?? Oho, diseară e party la refugiu! Tâgâdâm, tâgâdâm :))

Cert este că am mâncat amândoi pe prispă (și ne-a mai căzut și nouă câte ceva din mână), uitându-ne la cursele pe care le făcea cumătra între pădure și refugiu. Când ajungea la distanță, unde nici frontala nu bătea bine, ochii i se aprindeau ca două reflectoare :))

Am stat atâția ani cu mâțe lângă mine, dar niciodată nu am văzut o reflexie atât de puternică a luminii. Laser, frate!

Ar fi fain să avem o cultură a copiilor, să-i aducem să vadă animale în mediul lor, chiar și în zone mai mari, delimitate ca rezervații. Este mult mai spectaculos decât la zoo (pe care le-aș închide!). De menționat că animalele sălbatice nu trebuie hrănite, pentru că poți să le faci rău și lor, dar și altor persoane: se învață să vină unde au primit mâncare și, fie nu mai găsesc nimic perioade lungi de timp, fie sunt întâmpinate de câini (stâna e imediat lângă), ori pot reacționa neașteptat și răni un om.

A fost o zi plină, am văzut atâtea lucruri frumoase, și pentru că se apropie ora 8 și nu avem acces la filmul de seară, ne desfacem sacii de dormit și ne cuibărim la căldurică. Răsfoim jurnalul cu impresii din refugiu și găsim o postare destul de recentă, în care cineva scria că a stat aproape o zi întreagă fără apă aici. Poate ar fi bine să se menționeze undeva la vedere că se găsește apă la câteva minute de mers.

Se făcuse extrem de frig afară, deși înăuntru era încă bine (1 grad Celsius în acel moment), așa că eu m-am culcat îmbrăcat cu toate trențele.

Abia începuse Lucian uvertura de sforăieli, când Vulpix dă năvală pe prispă și începe să scormonească la ușă și la fereastră. Degeaba am strigat să înceteze (niciunul dintre noi nu îndrăznea să iasă din sacul de dormit), până când nu s-a convins că nu poate să intre nu s-a lăsat păgubașă! Poate ar fi fost mai bine să o și speriem nițel când a venit mai devreme, să știe că nu e tocmai bine să fie în zonă, dar atunci nu ne-a lăsat inima.

Așteptam cu nerăbdare să se lumineze, pentru că noaptea nu am reușit să găsesc o poziție comodă pentru a mă odihni. Aveam și perioade când mi se făcea frig și strângeam sacul de dormit la maximum, lăsând doar o mică gaură pentru a respira; dar mă trezeam apoi fără aer, întors cu fața în glugă. Când am văzut că dinspre ușă a început să se vadă o mică dungă de lumină, am așteptat cuminte să sune ceasul. Era setat pentru răsărit.

La 6 și jumătate eram în picioare, făcând subtil câte un zgomoțel pentru a-l trezi și pe Lucian. Caut să-mi pun ciorapii de rezervă, dar pentru că seara erau încă umezi, înghețaseră și acum te puteai juca săbiuțe cu ei. Din cauza frigului, bateria de la telefon s-a descărcat și ea într-un ritm accelerat și nu aveam cu ce să fac poze 😀

Se ridică și Lucian și îmi dă acumulatorul lui pentru încărcat. Punem să facem un ceai și ies în pași de step să fac mișcare.

Cât timp mă înviorez făcând câteva genuflexiuni cu refugiul în spinare, se luminează serios și sunt în pericol să ratez răsăritul. Bateria e încă slabă la telefon, dar mă descurc să fac niște cadre.

Zăpada scârțâie sub picioare. Unde ieri mă afundam până la gleznă, acum parcă e asfalt. Până mă foiesc eu să găsesc un loc mai bun, nehotărât dacă să urc sau nu în platou, apare și soarele. Bună dimineața, Oltenia!

Intru înapoi în refugiu cu mâinile degerate, scuturându-le de zor (cum am învățat o nouă tehnică de încălzire). Desfac și pernuțele calde pentru buzunare, sorb un ceai. E strașnic de frig!

Lucian pusese la foc o supă și învârtea la ea cu toată anvergura corpului, să se încălzească :))

Când e gata, realizăm că nu avem la noi decât furculițe și cuțite, dar românul e inventiv, așa că pe o furculiță înfășurăm staniol, meșterind ditamai polonicul! Tare bine ne-a făcut lichidul cald!

Pe la 8 și jumătate aveam totul strâns în rucsacuri și eram gata de plecare. Voiam să plecăm mai repede pentru a prinde încă zăpada întărită. Aveam să mergem pe creasta Pietrei și să coborâm spre Bărbătești pe marcaj PG. Rămăsesem fără apă, așa că inițial am coborât până la izvor să umplem bidonul, iar într-un sfert de oră eram înapoi. Lucian scrie câteva cuvinte în jurnal și pornim.

Urcăm prin Hornurile Popii către platou, unde găsim urme de rachete de zăpadă. Soarele a intrat într-un șir de nori groși, iar aici vântul bate mai tare. Suntem în punctul maxim: vf. Piatra (1.643 m).

Din păcate, vizibilitatea este mică, și scade pe măsură ce coborâm pe linia platoului, pentru că ni se îngustează unghiurile. Undeva în spate se zărește vârful Buila.

Ne-am încălzit de la mers. Nu facem pauze decât dacă găsim un loc pentru aruncat priviri în vale. În scurtele discuții pe care le purtăm, aflu că ultima fiță în fitness e să hămesești 3 zile pe săptămână (luni, miercuri și vineri). Adică să postești negru. Cică te cureți interior, ți se purifică organismul. Sună a regim de lagăr vietnamez. Zic doamne ferește și închei discuția.

Pe dreapta avem o porțiune abruptă, care dă spre pădurile văii Costești. Cu atenție la cornișe, ne apropiem din când în când de margine.

Parcurgem ușor porțiunea de creastă, deși marcajul nu este la vedere, orientându-ne din când în când după GPS. Ajunși la capătul crestei, găsim un indicator cu trasee ce duc spre satul Pietreni, respectiv cabana Cheia în celălalt sens (prin valea Costești), precum și cel pe care am venit noi.

Decidem să coborâm pe ultimul picior al muntelui, spre stâna Cacova, deviind din traseu. Era încă foarte devreme și nu voiam să ajungem așa repede la mașină. Traseul standard ducea spre stâna La Văcărie; noi, mai breji, ne băgăm pe nemarcate :))

De jos, stâna de pe deal părea încadrată în peisaj ca o căsuță din povești. Să ajungem la ea a fost însă treabă serioasă, pentru că zăpada era mare și începusem să ne afundăm pașii.

Ne-am permis o pauză aici, pentru brunch și schimbat haine. Înăuntru erau două încăperi foarte bine întreținute, cu podea cimentată și pereți de PAL. Păreau birouri, nu camere de stână. Iar pe hol am găsit montat și un întrerupător, care aprindea și stingea lumina doar la răsărit și apus :)) Noi ne-am petrecut șederea pe terasă, pentru că era foarte liniște și suficient de cald afară.

Pentru că deviasem din traseu, trebuia să ne croim cale către o șa, unde bănuiam că vom reintra în potecă. Pentru asta, am ținut direcția corectă coborând printr-un aluniș dens, unde zăpada ajungea pe alocuri până la genunchi. Cred că vara, când sunt frunze, nici nu bănuiești că se poate trece pe acolo! Noi însă am ținut tot înainte, ca tancurile lui Putin, și într-adevăr am găsit traseul.

De aici, poteca ne-a purtat printr-o frumoasă pădure de fag. Marcajul nostru, pe care îl zărim din când în când, este TR și duce către localitatea Pietreni. La ora 11 și jumătate am ajuns la intersecția cu PG, marcajul pe care îl căutam: la stânga se ajunge la Pătrunsa, iar înainte este coborârea spre Bărbătești. Dacă ne-am grăbi spre schit, am ajunge la timp pentru masă 😀 dar astăzi avem alte planuri.

La 10 minute de la intersecție, facem o pauză în Poiana Scărișoara, unde este amenajată o masă cu băncuțe, un izvor și un mic refugiu (care nu prea mai oferă adăpost). Și între noi se pune o liniște!

La plecare, Lucian descoperă urme mari de lup în potecă, ce mergeau în direcția în care ne îndreptam și noi. Cu geaca roșie de scufiț, pleacă primul în căutarea fiarei (cum ar spune cititorii de știri pe prompter). N-am mai văzut însă niciun animal.

Sunt frumoase indicatoarele de lemn montate în parc, se integrează bine în peisaj, dar din păcate și-au cam depășit termenul de viață. N-ar fi rău să fie refăcute.

La un moment dat, poteca ne-a scos în dreptul unor pomi pe care sunt bătute trepte de scară. Par a fi refugii în caz că năvălesc turcii, ori dacă te prinde lupul noaptea la ananghie. De sus, poți avea o perspectivă mai largă asupra Coziei și Narățului.

Noi presupunem că sunt arțari, pentru că au și câte o crestătură în scoarță, pe unde localnicii au extras seva pentru a prepara celebrul sirop.

Ultima parte a traseului e o revenire de la iarnă la toamnă. Culmea care trece pe deasupra satului este înzăpezită, dar curând ieșim într-ofostă pădure de mesteacăn, care acum se odihnește în pace prin sobele localnicilor.

Ne oprim la malul unei râpe, deasupra caselor, pentru a inventaria animalele din ogradă. E frumos să privești de la înălțime. Acum înțeleg și cucoșul, care urcă pe coteț în căutarea unui alt punct de vedere!

Cam atât din tură. Din frân-tură aș putea spune. Pentru că am parcurs doar o frântură din ceea ce oferă măreția celui mai mic parc național din țară.

Din ce am văzut eu până acum, în Buila-Vânturarița sunt câteva puncte mari de interes: zona Curmăturii Builei, inclusiv muntele Piatra și schiturile de la poale – Pătrunsa și Pahomie; apoi creasta, în special între vf. Vânturarița și Curmătura Oale – îndrăznesc să spun că e una dintre cele mai frumoase din țară; și nu în ultimul rând zona cabanei Cheia, cu brâna caprelor și canionul. La vară, aș vrea să îi dedic fiecăruia câte o zi.

Informații (care pot fi) utile:

Diferența de nivel dintre punctul de plecare (valea pârâului Otăsău) și Curmătura Builei este de aproximativ +1.100 m.

Până la mănăstirea Pătrunsa, traseul este deschis tot timpul anului.

Mașinile pot fi lăsate la clădirile mănăstirii Pătrunsa din punctul Sub Crac, dacă urcarea și coborârea se vor face pe la schit.

Accesul în Parcul Național Buila-Vânturarița este permis contra unei taxe de 5 lei.

GPS Tracks (sunt două pentru că am înregistrat separat pe zile. NB: în prima zi am pornit aplicația de când eram încă în mașină):

http://my.viewranger.com/track/widget/1442588?locale=en&m=miles

http://my.viewranger.com/track/widget/1442570?locale=en&m=miles

Ture minunate vă doresc!