În martie, când la câmpie se împrimăvărează, pe munte iarna este în toi. Anul acesta primăvara a venit cu vreme nefiresc de rece și zăpada a căzut zile în șir. Vigoarea din urmă a iernii a aprins speranțele pioletului și colțarilor ce adunaseră rugină în debara tot sezonul rece. Se impunea cu necesitate să-i tratez cu niște munte de calitate, iar marca orientală Călimani e apreciată în domeniu. Împreună cu Lucian, care între timp s-a convertit la carpatism, am fixat două obiective (cu voia celui de sus): să atingem Pietrosul Călimanilor și să vedem animale sălbatice. 

De aici pornire, planul nostru pentru cele 3 zile disponibile s-a transformat în fabulații. Recunosc, ambițiile noastre sunt uneori nemărginite: în prima zi voiam să urcăm Rarăul și până seara să traversăm în Giumalău. Vorbisem la cabana Giumalău și știam că e închisă lunea, de aceea eram pregătiți să înnoptăm la stână. Sacul de dormit și izoprenul au devenit astfel o necesitate care ne-a îngreunat bagajul întru împlinirea planului grandios și propășirea noastră spirituală. A doua zi urma să coborâm pe piciorul Ruscăi și s-o tulim spre Gura Haitii, să călărim și Călimanii. Desigur, planul de acasă nu se potrivește cu cel de pe munte, dar să nu anticipăm…

Am plecat într-o seară de duminică. Trenul avea să ne poarte până în Câmpulung Moldovenesc, unde la revărsarea zorilor suntem singurii călători ce coboară în gara Est. Strada Izvorul Alb e și ea pustie. Deși e frig, zăpada nu a ținut la altitudinea asta. Peste obcini o cauți cu telescopul, numai pe stâncăriile de sub vf. Rarău pare să fie strat consistent. Norii, la locul lor, grămadă. Soarele parcă nici nu vrea să răsară, ca să nu-și spargă capul în ei.

Poate cel mai frumos lucru pe care ți-l oferă iarna pe munte este cunoașterea îndeaproape a sufletului pădurii. Mărturii ale activității (cel mai adesea) nocturne a animalelor, urmele rămase în zăpadă sunt fascinante. Deseori am deviat din traseu pentru a ține urma lupilor, a mistreților, a cerbilor, a urșilor și în câteva cazuri fericite, a râșilor. Mânat de fiecare dată de gândul că unul dintre ei îmi va apărea în cătarea aparatului foto. Până în capătul localității adormite zărim pentru câteva clipe două căprioare ieșite la micul dejun, prea rapide pentru mișcările de care e în stare fotograful ce zace în mine la o oră atât de matinală. La gura de vărsare a pârâului Limpedea cotim la stânga și urcăm încet pe vale prin aerul rece al zorilor până când depășim toate gospodăriile. La vârful Rarău se poate urca pe mai multe trasee. Noi l-am preferat pe cel marcat cruce galbenă (CG) pentru că îl știam și mie mi se pare mai scurt, dar fiecare avantaj vine cu un cost: urcarea este neîntreruptă până sus! În orice caz, iarna este bine să urci pe munte pe trasee cunoscute, pe care le-ai parcurs deja vara, fiindcă știi punctele din potecă unde ar putea fi probleme. În pământul înghețat de la marginea pădurii găsim urme gingașe de lăbuțe și gheruțe, probabil de jder.

Bucovina își trage denumirea de la pădurile întinse de făget. Cu toate astea, în Rarău pădurea de rășinoase începe încă de la baza muntelui. Acolo unde probabil că erau foioasele sunt acum fânațe. Curând după intrarea în pădure apare și zăpada, în strat subțire la început, mai consistentă pe măsură ce câștigăm altitudine. Înaintăm la bocanc, bătrânește, dar asta pentru că nu ne-am încălzit încă, nu că am fi îmbătrânit. La urma urmei, un om este bătrân doar atunci când regretele au luat locul visurilor, iar la noi nu e cazul. Visăm cu ochii deschiși, iar uneori ne trăim visul. E luni – zi de lucru – și pentru că ne-am prezentat la serviciu devreme treaba merge ca unsă. Ne oprim doar pentru a mai sorbi o cană de ceai fierbinte. 

În răstimpuri norii cern fulgi printre brazii zgribuliți. Un șir de urme de ciută ne taie calea pentru a se pierde în valea din stânga. Ajungem într-o zonă golașă odată cu soarele. E o poiană cu aspect de carieră, împânzită cu puieți de brad. Stratul de zăpadă e mai consistent decât în pădure și ascunde bușteni și pietre. Încălțăm rachetele dar nu grăbim pasul, mai ales că în spatele nostru apare prima panoramă a văii Moldovei, dincolo de care se înalță Obcina Feredeului.

Jos se văd și locuințele Câmpulungului.

Preluca e flancată la dreapta de un versant prăpăstios încărcat cu zăpadă proaspătă, imposibil de escaladat. Iată cum arată la o privire înapoi.

În capăt, peretele închide poiana precum un blid. Marcajul foarte des aplicat în pădure, superfluu uneori, e acum îngropat sub nămeți. La o privire grăbită, pare că nu e cale de trecere decât prin stânga. Cunoscând traseul din vară, știu că trebuie urmat un fir al potecii care cațără un brâu și trece pe sub niște colțani, deasupra unei cascade. Pasajul în cauză e de nerecunoscut. Îngust și stâncos pe vreme uscată, acum e încărcat cu zăpadă scursă la bază de-a lungul iernii, iar din pricina înclinației suntem nevoiți să descălțăm rachetele. La bocanc, piciorul ni se scufundă pe alocuri până la șold. Ne ajutăm de piolet și biruim după câteva sforțări de zmeu. Din capătul superior, căderea mică de apă aduce cu un ghețar de dimensiuni impresionante. În pădure zăpada e de rachete. Fără ele ar fi epuizant să te deplasezi pe aici iarna. Curba de nivel e blândă cu noi o vreme, dar panta se înăsprește spre final și urcarea spre șaua Ciobanilor ne pune forțele la încercare. Sus ne așteaptă un pustiu alb, orbitor, și căutăm din reflex în rucsac după ochelarii de soare pentru a testa efectul Optiblu… 🙂

Ați urmărit efectul Optiblu.

Ne dârdâie mintea și nu îmbunăm frigul la care ne supune vântul decât hoinărind cu gândul, ehei, La cabana…: 

– Cabana aia s-a pitit?
– Știu eu?! Poteca încă suie…
(Era pe când nu s-a zărit, 
Azi n-o vedem, că nu e!)

La gol alpin, zăpada expusă la vânt are o crustă atât de dură încât ne susține pașii. Pe o pantă mai înclinată am suspecta că ne paște o avalanșă. Zăpada a căzut aici cât china, stâlpii de marcaj care vara întrec statura unui om acum abia ne ajung la nivelul genunchilor. În șa bate un vâj de neam prost și poartă cu el ceața și norii joși. Pentru câteva minute aduce cu el white-out, alb cât vezi cu ochii în toate direcțiile. Fenomenul e periculos pentru că nu te mai poți orienta în teren și nici atunci când calci nu știi dacă ai ceva solid sub tălpi. Lucru pe care l-am pățit: urcând o movilă ce zăcea în drum, am… călcat în gol. Când mă prăvăleam în negura genunii mi-am amintit bancul ăla cu tipul care cade de la etajul 10 și pe la 6 se gândește: gata, s-a zis cu mine, mor! Ajungând pe la 1 îi revin speranțele: hai că de la înălțimea asta am mai căzut… O viață mai târziu și jumătate de metru mai jos, realizez că sunt întreg. M-am oprit ca pisica, în picioare. Ce-i drept, mi-aș fi rupt gâtul doar dacă aș fi încercat un flic-flac sau triplu salt înapoi cu șurub la aterizare…

Când se ridică norul zărim o stână construită recent sub Popii Rarăului. Dacă ar fi deschisă ar constitui un refugiu bun pe timp de iarnă în caz că nu se poate înainta spre cabană.

Noi mergem în partea opusă, urcând muchia ce dă spre vârf.

Dincolo de ea sunt troiene care au astupat drumul. Nu mai folosisem rachetele pe teren înclinat lateral și nu mi-aș fi închipuit că e atât de dificil! E ca la parada modei. Nu râdeți, chiar aș vrea să văd defilări pe podium cu așa ceva în picioare, ar ieși niște căzături memorabile! Tendința normală de a călca drept e anulată de contactul rachetei cu suprafața înclinată care te forțează să îndoi glezna într-un mod nefiresc. Oricât de bine ai ajustat legăturile, călcâiul tot va avea tendința să alunece din căușul tălpii rachetei și atunci te vei împiedica în chinga prinsă de gleznă. Rezultatul? Trântă! Singura avertizare e mieunatul încheieturilor metalice. Dacă forțezi, riști să rupi rachetele. Sau picioarele. Schimb tactica și încerc să urc perpendicular pe muchie. Ușor de gândit, greu de realizat pe o pantă cu zăpadă întărită. Au rachetele mele niște gheruțe în vârf, dar nu sunt atât de proeminente pentru a agăța, ci doar pentru a zgâria zăpada. Nu-i nimic, e destul că arată frumos modelul accesorizat cu ele! Nu vreau să judec pe cineva, dar ar fi putut să arate ca sărăciile lui Lucian, fără gheruțe și înălțător de călcăi. La urma urmei, le-am luat pentru aspect, nu pentru utilitate!

Colțarii ar fi schimbat datele problemei, dar nu schimbi uniforma în gura lupului. Lăsăm rușinea de-o parte și țipăm pioleții din spinare, iar cu ajutorul lor ieșim pe teren drept. Iată o situație în care o porțiune așa de lină vara poate să-ți pună atâtea probleme pe zăpadă! 

Marcajul bandă roșie (BR) spre cabană e ascuns sub o tonă de zăpadă, stâlpii de orientare cotesc mișelește în direcția Pietrelor Doamnei. Și totuși, chiar neprevăzută, o urcare pe celebrele stânci la ceas de iarnă nu-i de colo. Mai ales că lanțurile care ajută la urcare au fost schimbate și suplimentate pe toate pasajele în vara lui 2016. Să pornim!

În pădure e zăpadă cu duiumul, dintr-aceea moale în care te scufunzi. Inițial căutăm poteca spre sud, fără succes. Cotim spre vest cu ochii după marcaj, pe care-l bănuim undeva deasupra noastră. Abordăm pieptiș o pantă dificilă, însă nici sus nu sunt repere, în afara unui hău dinspre vest, semn clar că nu pe acolo trebuie mers. Cumpănim câteva minute și ne dăm bătuți. Am pierdut vremea, traseul n-avea cum să fie prin viroagele astea urcate de noi.

Stația meteo și vârful Rarău

În drum spre cabană traversăm o poieniță care-mi trezește amintiri. Da, este locul în care în urmă cu câțiva ani m-am oprit în ceață din drumul meu spre șaua Ciobanilor și am făcut cale întoarsă la cabană. Nici nu știam atunci ce decizie bună am luat! Între șaua Ciobanilor și această poiană se fac vara 30 de minute, acum ne-a luat de 3 ori mai mult! În ceața de atunci sigur m-aș fi rătăcit în golul alpin! 

Remarc în trecere și un vârf piramidal, al cărui nume nu reușesc să-l identific pe hartă… Știe cineva ce pisc este?

Și ajungem îndată la cabana, chm… hotelul renovat cu 4 stele-n frunte. Cum se numește? Ritz?? A, Rarău! După atâta hoinăreală, ne omenim ca nesimțiții cu o masă caldă și o bere rece, suficient cât să ne cuprindă letargia. Vântul care ne-a bătut toată ziua a lăsat urme adânci: suntem roșii la față, pielea și buzele ne ustură și ne vâjâie capul. Ar merge un somnic. Cât e o cameră aici? Cââât, 240 lei?? Adu-mi haina!

O căciulă care mută zăpada din fața hotelului îmi spune că pe munte a nins 5 zile la rând fără întrerupere. La cât am pătimit până aici, să traversăm în Giumalău în condițiile astea e o pălărie prea mare pentru noi. Am ajunge pe întuneric, obosiți, am dormi în frig, iar a doua zi coborârea ne-ar pica precum plumbul în bocanci. Fără a socoti că e posibil să dăm de zone greu de trecut în jnepenișul de sub vârful Giumalău. Oricât ne place aventura – și ne place, avem suficientă experiență pentru a nu ne expune prostește. Scopul drumeției noastre, cireașa de pe tort, e Pietrosul Călimanilor. Și pentru a reuși să-l atingem, e mai bine să coborâm acum, să ne cazăm în Vatra Dornei și să pornim a doua zi spre Gura Haitii, odihniți, la prima oră.

La coborâre optăm pentru traseul marcat PR, pe valea izvorului Alb. Cu siguranță ar fi fost mai comod să urcăm pe aici, nu doar pentru că e drum lat, ci și pentru că am fi avut urme bătute, dar cine anticipa că va fi atât de multă zăpadă în zona șeii Ciobanilor? Iată că pe traseu avem bucuria de a întâlni animale: o specie rară de melci de iarnă (melcus silvestris hibernatus)! 

În două ore trecem de schitul Sihăstria Rarăului și mai jos de el sunt doar câteva petice de zăpadă. Fix când începeau să ne usture tălpile, din spate ne ajunge o camionetă condusă de un călugăr, încărcată cu lemn spart. În cabină sunt deja 3 persoane, dar se oferă să ne ducă în spate dacă poftim. Păi cum să nu poftim?! Scăpăm astfel de kilometri buni pe care i-am fi arat pe drum, dar așa – acoperiți urechile copiilor – ne și rupem cururile în așchiile părintelui! Când am ajuns pe asfalt a băgat piciorul în ea și i-a dat, nenică, de ne șiroiau lacrimile de la vânt. Plus că am impresia că lua gropile înadins, amuzându-se când zburam noi peste șipci cu sughițuri. Nici nu știam dacă să-l drăcuim sau să-i mulțumim. Ne lasă fix la peronul gării de Est și nu acceptă să ia nici măcar 10 lei, acolo, pentru sfeștania prestată.

Primul tren spre Vatra Dornei avea să vină abia peste două-trei ore și, cum noi nu ne terminaserăm pașii pe ziua de azi, continuăm drumeția pe marginea șoselei până în gara centrală a orașului Câmpulung Moldovenesc. Unde odată ajunși aflăm cu stupoare că trenul de Dorna nici măcar nu a plecat din Suceava pentru că nu a avut locomotivă (de unde și vorba că mergi la împins vagoane la nevoie) și că va ajunge mai degrabă un interregio peste încă o oră și jumătate. Ieșim în fața gării pentru ia-mă nene, dar cum nu ne ia niciun nene și reclama bodegii de vizavi ne lovește ca un blestem, drumurile ni se înclină spre un restaurant din apropiere.

Prilejul e numai bun pentru a-l suna pe cel de sus pentru informații despre starea traseelor și a stratului de zăpadă. Dacă noi am avut probleme la cei 1.600 m ai Rarăului, la 2.100 m cât are Pietrosul poți să te aștepți la orice. Îl prind la telefon, dar nu este de serviciu și nu-mi poate da nicio informație. Când zic cel de sus mă refer la meteorologul de serviciu de la stația meteo din Călimani. A, voi ați crezut că mă refer la… he he, nuuu, păi n-am numărul lui!

În Vatra Dornei găsim cazare la vila Class, situată foarte aproape de gară și autogară. Elegant frumos cât de cât. Plătim doar 81 lei pe o cameră dublă cu condiții foarte bune, chipurile datorită unei reduceri last minute (ce dăinuie probabil și acum). Strategie! De la oboseala acumulată picăm frânți. Adormim flecărind, cum o făcea Marin Moraru în Operațiunea Monstrul, nu înainte de a rememora obiectivele noastre pentru care suntem încă în cărți: să privim… Pietrosul și… să atingem… animale… Noapte… bună…

(va urma)

***

Traseul cu timpii de iarnă: Câmpulung gara Est – Izvorul Alb – Valea Limpedea – Șaua Ciobanilor (cruce galbenă / 4 h) – Hotel Rarău (comun cruce roșie, triunghi roșu, bandă roșie / 1,5 h) – Sihăstria Rarăului – Câmpulung (punct roșu / 3 h)

EDIT: Continuarea poate fi citită aici: http://www.drumetiicarpati.ro/blog/aventura-de-iarna-primavara-si-o-intalnire-neasteptata/

Cristi Iliescu
noiembrie 2017