M-am gândit și răzgândit de câteva ori cum să scriu despre această parte a călătoriei. Fără ea, jurnalul s-ar fi rezumat la a descrie tura din Hășmaș, una reușită. Dar fără ea am crede că întotdeauna călătoriile pe munte sunt reușite. Că muntele e un tărâm ospitalier, că acolo te așteaptă întotdeauna ceva. Ori muntele nu e deloc astfel, nu este curtea din spatele casei bunicilor. Sunt zile în care poți merge ore-n șir fără să vezi nimic, prin ceață sau ploaie, zăpadă sau nor. În care ți se pun la încercare nervii și caracterul. Pentru că astfel de momente există, pentru că ne surprind câteodată fără avertisment, e bine să le amintim și să ne pregătim pentru ele. Imaginile cu care rămânem din astfel de zile sunt îndeosebi interioare, sunt oglinzile sufletelor noastre. E decizia noastră dacă le înrămăm sau dacă le ascundem ca pe niște cioburi sub preș.
***
Prima parte a călătoriei este povestită aici: http://www.carpati.org/jurnal/hoinari_printre_pic%C4%83turi_-_partea_i/3408/
Partea a II-a – Nereușita
Luni, 17 august – In Ceahlău, hir ui gău!
Primul cântat al cocoșului ne găsește pe picior de plecare. Prognoza e sumbră, dar deocamdată vremea se prezintă bine. Într-adevăr, din cauza norilor, Ceahlăul nu se lasă privit, însă în aer e o năbușeală de transpiri numai respirând.
Luăm la pas ca popa ultimii 4 km până la cabana Izvorul Muntelui pe o căldură demnă de versificarea bacoviană! Zăduf, de fapt, lipsă de aer! Curg apele de pe noi, suntem numai buni de înscris la un concurs de tricouri ude (cu șanse mari de podium). Iar în mâini ținem încă un tricou jilav pe post de ștergar, să ne curățăm parbrizul din când în când.
De lene, un vițel rumegă tolănit în iarbă și se miră tare când vede cireada de oameni urcând de zor spre munte.
Ajunși la intrarea în parcul național, ne ferim de ploaia ce stă să înceapă luând loc la o masă pe terasa cabanei Izvorul Muntelui. Dacă tot sunt aici vreau să fac rost de numărul de telefon al noului proprietar, să știe lumea unde să sune în caz de necesitate, pentru că e penurie de locuri de cazare în zonă. Te-ai aștepta ca un nou proprietar să vrea să răspândească vestea că a preluat și redeschis o cabană/pensiune, însă la recepție mă izbesc de o reticență neașteptată când solicit un număr de contact, ca și când nu și-ar dori oaspeți. Cu insistență, pentru că mă pricep la trasul de limbă mai abitir decât o țață la coafor, reușesc să storc cu chiu – cu vai informația.
Cât stau cu jalba în proțap în salonul recepției mă zgâiesc la tablouașe cu megaliții din Ceahlău, sub care sunt istorisite legendele născute în jurul lor. Sunt multe, așa că le fotografiez cu telefonul să le citesc ulterior. Între timp, dinspre bar vine miros de cafea măcinată și, cum suntem mai slabi de înger, înainte de plecare turnăm și noi câte o ceașcă să nu ne plesnească pipota de poftă. Dacă nu știți, cafeaua sau berea proaspăt savurate îți dau un gust de fiere în gură când urci pe munte, de-ți vine să mănânci pământ să scapi de el, așa că după câțiva pași regretăm amarnic alegerea făcută!
La intrare în traseu suntem poftiți să achităm taxa de vizitare a parcului, în valoare de 5 lei. Rangerul care ne taie tacticos biletele ne înmânează și câte o hărțulie mică, cât să nu ne mai simțim buzunăriți. Totuși, ca să fim chit, de ăia 5 lei îl întrebăm cinstit care-i starea marcajelor prin Poiana Maicilor. Omul ne răspunde franc și se îndepărtează cu mișcări naturale: Marcajul e roșie între două albe. Roșie între două albe, serios?! Ne învârtim și noi pe călcâie și plecăm, încercând să înțelegem ce ni s-a întâmplat. Ne măsurăm unul pe celălalt, poate arătăm a clovni… Te pomenești că mai încolo dăm de rotund albastru, hă?
Poteca taie prima serpentină a șoselei spre Durău și ne scoate la un panou informativ. Dacă vorba bună adresată turiștilor nu mai este luată în serios, cei de la parc încearcă și varianta cu blesteme :))
Primul contact cu Ceahlăul mă impresionează. Pădurea de fag dă senzația unui amfiteatru imens, amplificând verdele, iar liniștea ce te conduce de braț e întreruptă doar de șipotul pârâului Maicilor sau de cântecul înfocat al vreunui cintezoi. Din păcate umiditatea e și aici la cote ridicate și transpirăm ca-ntr-o zi de clacă. În mod inexplicabil și neașteptat sufăr o cădere de calciu, pretext pentru Lucian să mă ia la mișto: Te-a luat cu leșin, maică? Remediez situația rapid cu un baton de ciocolată.
Înainte de pragul următor, al coniferelor, ajungem la un izvor captat. Pe trunchiul unui fag alăturat e afișat un panou cu analiza microbacteriană a apei, să știe bădița Gheorghe la ce să se aștepte când poposește la izvor. Era util dacă se agăța și un calculator de buzunar sau măcar un abac, să-și facă tot omul calculul pe modelul în care cântărești zarzavaturile la supermarket: Păi, am nevoie de vreo 4 mg magneziu, 35 mg calciu și 90 mg sodiu. Prin urmare, trebuie să beau 750 ml apă. Sau, cine știe, afișul o fi pentru cei care sunt alergici la vreun element chimic din compoziția apei; dacă nivelul ridicat de fer nu te avantajează, te scarpini în cap și mergi mătăluță spre următorul izvor de-ți potolește setea!
Tufe de zmeură montate la marginea drumului ne încetinesc considerabil. Nu ne plângem, că tot nu-i rost de fugă pe potecă! Cu norii ce acoperă bolta nu avem să primim alte cadouri de la natură. De când am aflat despre taxele practicate în parc, sper doar că nu-s camere de luat vederi prin apropiere, că pentru colectarea fructelor de pădure trebuie să mai scormonești în buzunar după alți 10 lei. De aceea, emitem acest comunicat ferm cu poziția noastră oficială: nu am mâncat pic de zmeură, nici doborâtă de vânt!
În Poiana Maicilor ne zvântă un suflu rece, tomnatic, și ne alungă înapoi în pădure. În celălalt capăt al poienii dibuim rămășițele unei foste stâne, acum dezafectată. În zona înaltă a Ceahlăului păstoritul este condiționat de plata unei taxe, ceea ce îl face un sport prea costisitor pentru fermierii locali.
Despre traseul urmat de noi se spune că ar fi cel mai frumos dintre cele ce duc la Dochia, chiar dacă e mai lung. În plus, fiind marcat cu…dungă roșie între două albe – semnul de creastă de la noi din țară, se înscrie în magistrala Carpaților, un motiv suficient pentru orice munțoman să-l parcurgă măcar o dată. Începi să fii în asentiment cu pledoaria asta când ajungi la punctele de belvedere către lacul Izvorul Muntelui…
… sau privind spre stâncile de o verticalitate amețitoare, zgâriate de poteci de capre pe brânele înguste.
Într-un moment de contemplare, un gând fugar îmi străfulgeră mintea: cum ar fi să cutreier muchiile ascunse ale munților, să mă pitesc departe de potecile călcate de oameni, plecat prin munți pentru un an de zile?! Ideea dospește pe măsură ce o frământ: un an sabatic, în care să văd toți munții acestei țări din cotloane și din unghiuri inedite, dincolo de ceea ce se vede din potecă. Să mă apropii de animale, să trăiesc printre ele, cum am văzut într-un film în care un cercetător ajunge să vadă lucrurile cu alți ochi încât suferă o transformare și trece în cealaltă tabără.
Nici nu ar fi necesar să interacționez cu vreun om. Aș avea nevoie doar de cineva care să-mi lase provizii săptămânal într-un loc stabilit dinainte, mereu altul pe măsură ce mă mișc. Și aș putea să filmez pentru un fel de documentar, lăsând cardurile pline cu material la locul de unde ridic mâncarea pentru a face altcineva montajul. Nu sună deloc rău, cu siguranță pentru mine ar fi aventura vieții, dar sunt conștient că e nevoie de mulți bani și de persoane care să mă ajute să reușesc să duc la bun sfârșit un astfel de proiect. Dar nici Les Stroud nu face totul de unul singur!
Sunt readus în simțiri când ne apropiem de Clăile lui Miron. Pare că vine ploaia, în depărtare tună. Căscăm ochii în patru după refugiul Ocolașul Mic, aflat aproape, fiind un posibil adăpost și pentru noapte dacă nu vom putea continua spre cabană.
Clăile lui Miron – Cu mulți ani în urmă, bătrânul cioban Miron poposea deseori lângă aceste stânci pentru a-și paște oile, îndeosebi în nopțile cu lună plină. Avea harul cântatului și doinea atât de frumos din fluierul său încât nimeni nu-l putea întrece. Toată suflarea pădurii, cât și vântul, stâncile, râurile și poienile rămâneau vrăjite ascultându-l. Și toate-i erau dragi ciobanului Miron, precum și el era îndrăgit de tot ce era în jur. De aceea, în clipa morții a ales locul ferit de sub stânca cea mai ascuțită, unde i-au stat alături făpturile dragi. Iar locul unde-i plăcea să doinească a rămas cunoscut de către localnici ca fiind Clăile lui Miron. Găsesc legenda acestui loc aparte a fi o lectură plăcută, așa că am împărtășit-o cu voi.
Pe sub clăi se furișează o potecuță îmbietoare, însă nu-i momentul potrivit să mai mergem până acolo. Luăm în picioare un urcuș în serpentine scurte printre stânci, care ne scoate în platou.
Vârful Ocolașu Mare
E din ce în ce mai întuneric în miez de zi, motiv serios de îngrijorare din moment ce ne aflăm în câmp deschis. Trăim unul dintre acele momente în care simți că e ceva ce nu te vrea acolo pe munte. Îți transmit asta vegetația, vântul, frigul, ceața, râul, ramul și, dacă nu înțelegi, în ultimă instanță ploaia torențială. Din fericire, ajungem la refugiu înainte să înceapă să plouă și hotărâm să rămânem la adăpost. Fiindcă ne ocupăm cu statul degeaba (unii fac din asta o carieră), ni se face teribil de frig și punem un ceai la primus.
Să tot fi petrecut la refugiu trei sferturi de oră, timp în care s-au auzit tunete în depărtare, dar n-a început să plouă. Judecăm că ne-a ocolit ploaia de data asta și plecăm de la refugiu pe sub nori grei, cu speranța că vom ajunge la cabană cam într-o oră. Urmăm poteca ce coboară lin prin pădure. În jur – o liniște nefirească, nu auzi un tril pe frecvențe între infra- și ultrasunet. Să fie un semn că vine ploaia? Gând la gând cu bucurie, în jumătate de oră începe să picure.
Mai lasă-mă un minut
Mai lasă-mă o secundă
Mai lasă-mă un anotimp,
Un an, un timp.
Dar nu ne lasă și abia avem timp să ne adăpostim sub coroana unui molid bătrân și să ne scoatem pelerinele din rucsac, că se și pornește o ploaie torențială. Și ce ploaie! Un bici electric se descarcă în pereții de deasupra noastră. Numărăm secundele dintre fulger și tunet și socotim că suntem departe de pericol deocamdată.
Toarnă așa minute în șir și nu pare că vrea să stea, cerul rămâne gri și închis. La un moment dat, pentru că tot suntem echipați de ploaie, decidem să continuăm pe traseu, că ne udă și dacă stăm, dar picura atât de tare încât nu reușim decât să ne schimbăm locul de adăpost.
Când se mai potolește abordăm urcarea alunecoasă prin Jgheabul Ursăriei, scuturând vegetația udă până când suntem mucificați. Ne zbatem ca turcii la Călugăreni să înaintăm. Deasupra noastră se luminează brusc și imediat auzim o bubuitură strașnică. Precum lui Sinan Pașa, ni se domolește vitejia și ne retragem mai jos cu celeritate. E mai bine să fii ud decât mort, asta o știe tot prostul. Mintea de pe urmă ne dojenește: dacă n-am fi pierdut vremea cu ceaiul de la refugiu, acum am fi fost la cabană. Sau măcar dacă am fi rămas acolo până ce trecea ploaia… De vă întrebați, eu sunt cel ce rostește gândurile minții de pe urmă, iar Lucian primește dojana ca un vinovat fără vină.
Plecăm în cele din urmă tot pe ploaie, dar una măruntă, și numai după ce furtuna electrică încetează. Urcăm jgheabul friabil cu locomoție 4×4 și sus periem toată apa de pe jnepeni, ca niște adevărați prieteni ai naturii. Știți senzația aia pe care o ai la mare, pe plajă, când intri până la gleznă în apă și nu ești convins că-i bine să te arunci cu totul în valuri? Marea toată era la mine în bocanci. Să mă bag?
Iată-l pe Lucian, după ce s-a îmbăiat cu voalul islamic pe el:
Ca într-un banc prost, ploaia încetează când izbutim să ajungem în campingul cabanei. Norii încă dansează din buric pe cer, precum niște cadâne gata să se năpustească asupra noastră. Farmecele lor nu ne mai pot răni însă, putem să intrăm în cartea recordurilor cu nivelul în care suntem de uzi!
Când intrăm în cabană, ochii ce priveau în farfuriile aburinde, în cănile pline, ochii ce sorbeau vorbele interlocutorului de peste masă, ochii suiți pe pereți, chiar și ochii închiși, toți s-au mutat pe noi. După un moment în care simțim compătimire, viața își reia mersul.
Înăuntru e cald și nădăjduim că ne vom usca. Dăm pe o cameră cât nu face și începem să ne înșirăm rufele pe unde nimerim. În cameră nu e căldură, ba chiar e umiditate destul de ridicată, așa că nu îndrăznim să sperăm la minuni. Cum ar fi să ne uscăm hainele la cabană. Cine a mai pomenit așa ceva? La cabană poți să faci un duș cald (e cabină de duș, nefuncțională la data la care am ajuns noi), poți să asculți muzică, poți să bagi un grătărel, dar nu vii aici cu pretenții și haine ude… Mă rog, fiecare își gospodărește cabana după cum consideră potrivit. Și în funcție de drumeții care îi calcă pragul. Însă noi începem să regretăm că nu am rămas la refugiu.
O oră mai târziu suntem asimilați: am burdușit cina în stomac și am exterminat câte o bere. Ca la munte.
Toți oaspeții trebuie să fie acceptați de pisică!
La înserare, când ceața de pe vale se mai risipește, ieșim să facem câteva poze.
Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Amurg după care ne încolonăm gândurile negre spre culcare.
Marți, 18 august – Trec fantome ale verii în declin, corăbiile sufletului meu alpin
Am părăsit cabana cu un gust amar (și nu era de la bere, că n-am mai băut). Planul era să urcăm pe Toaca și să coborâm în Durău via cabana Fântânele. Când ieșim afară dăm de o ceață umedă ce te îmbie la drumeție… ba nu, rectific: nu te îmbie! În condițiile date renunțăm la orice obiectiv din traseu, păstrăm doar destinația: Durău.
Hainele purtate cu o zi în urmă sunt în continuare umede, la fel și bocancii mei, pe care îi încalț cu pungi în picioare să nu-mi ud ciorapii. Punem pe noi un rând de straie uscate, dar cu temerea de a nu le uda și pe astea în condițiile în care norii abia-și mai țin vezica… Ce-i drept, pantalonii sunt impermeabili și la nevoie scoatem și pelerinele. Cine știe, cunoaște că hainele impermeabile au și ele unele inconveniente: nu respiră și favorizează condensul, deci tot nu scăpăm de umiditate. Cred că în câteva zile vom putea deschide un biznis cu aspirine.
Spre Toaca sunt montați câțiva stâlpi de marcaj, dar în condiții de vizibilitate redusă nu-ți sunt de prea mare ajutor, distanța dintre ei e prea mare. Lucian a mai parcurs traseul în urmă cu mulți ani și, ajutat și de busolă, se orientează bine în teren. Ajungem la vârful Lespezi și insistăm amândoi să avem o poză cu lacul Izvorul Muntelui în plan secund. Priviți!
Rămâne doar să desenez frumos lacul în spatele nostru, după modelul în care fac regizorii filmele în ziua de azi, cu ecranul verde în fundal. La data redactării jurnalului mi s-a comunicat în cască faptul că imaginea nu e gata.
Stația meteo de sub Toaca se profilează în ceață ca un munte, doar când ne apropiem capătă conturul unei clădiri. Lucian întreabă o doamnă meteorolog despre scara de lemn, celebra scară de lemn pe care puteai urca la vârf, și aflăm că nu mai există de multă vreme. Femeia ne spune că urcarea se face acum pe o potecă îngustă, dar pe vremea asta piatra este umedă și oricum sus nu vom vedea nimic, așa că mai bine ar fi să ne vedem de drum. Ptii, ucig-o toaca de vreme! Fie, piatra-i udă, frunza-i verde, leru-i ler și Toaca rămâne acolo cuminte până la o dată viitoare.
Poteca spre Durău e bine marcată și evidentă. Pe aici urcă tot timpul anului caravana cu provizii pentru stația meteo, așadar se explică starea bună a traseului. Marcajul e tot ăla cu 3 dungi verticale: alb, roșu, alb. Pe sub brazii printre care se afundă poteca cad picuri grei de apă strânși în sita de ace. Trecem pe sub Panaghia fără să-i vedem surâsul. Pădurea plânge necontenit și lacrimile-i ne inundă.
E liniște între noi. Suntem bântuiți de gândul renunțării, deși niciunul nu-și dorește cu adevărat să plece acasă. Nu vorbim despre asta, ci purtăm greutatea renunțării ca pe o vină asumată în mod tacit. Vremea se degradează pe zi ce trece, întocmai cum s-a prognozat, dar cuvântul “renunțare” rămâne nerostit. Coborâm cu speranța că vom lăsa aici norii de ploaie și în următorul masiv, Călimanii, vom găsi și câteva raze de soare. Am zis soare? Pentru început și lipsa precipitațiilor ar fi binevenită!
În jur, atmosfera e încărcată de misticism de la ceața agățată de pădure.
Sunt mâhnit să observ atât de multe gunoaie pe potecile Ceahlăului, ca în mai toate masivele cu renume. Asta după ce în spatele cabanei văzusem un morman de moloz, dar să zicem că acolo se explică prin faptul că se lucrează la modernizarea clădirii. Îmi păstrez speranța că gunoiul de la cabană va fi dus jos cumva la finalul lucrărilor, dar cel de pe poteci nu cred că va dispărea, oricâte camere de luat vederi se vor instala. Fără educație montană eu nu cred că se va schimba ceva în bine.
Ajungem la Cușma Dorobanțului, un sfinx dăltuit cu har de vântul și apa ce se succed aici necontenit.
După încă o porțiune de pădure traversăm poiana La morminte, unde e un mic popas cu mese și, puțin mai jos, ajungem la cabana Fântânele. Degeaba am sperat că odată cu pierderea altitudinii vremea se va îmblânzi.
În contrast cu vremea de afară, în salonul cabanei lumea petrece ca într-o zi de sărbătoare. Ne luăm și noi un ceai și tragem de el un sfert de ceas căscând gura la căldurică. Aflăm că în jurul orei 1 pleacă un microbuz din Durău spre Poiana Largului, numai bun pentru a ne scoate la șosea națională. De acolo, de mai vrem să continuăm pe munte, trebuie să ne descurcăm cumva cu o ocazie spre Toplița.
De la Fântânele întâlnim turiști pe potecă în ciuda vremii rele, însă este explicabil dacă te gândești că drumul până în Durău durează cel mult o oră. Poteca e străjuită de o balustradă de lemn pentru a înlesni urcarea/coborârea, dar și pentru a delimita spațiul pe care se poate circula. Mergând pe lângă potecă riști să te accidentezi. Și, oricum, civilizat este să mergi prin locul indicat, nu pe scurtături sau să tai panta de-a dreptul, pentru că astfel poteca se va surpa și va deveni impracticabilă.
Când terenul se mai domolește întâlnim și câteva panouri de informare turistică despre fauna și flora pădurilor de amestec ale Ceahlăului (rășinoase și foioase).
După ce traversăm firul pârâului Fântânița trecem pe lângă o fostă cabană de vânătoare și ajungem în localitate, la timp pentru a lua microbuzul de Iași.
În Durău, doi tineri din Republica Moldova cu un bebeluș în brațe ne întâmpină cu un zâmbet larg pe buze, curioși dacă e sigur drumul spre Fântânele. Își exprimă teama de animale sălbatice, dar și dorința de a urca măcar până la prima cabană, dacă Dochia e atât de departe, fiindcă auziseră că peisajul e superb. Din punctul nostru de vedere, partea cu peisajul superb e discutabilă în contextul plafonului de nori, dar îi îndrumăm la drumeție asigurându-i că pot merge fără teamă, poteca fiind circulată de turiști și ocolită de animalele sălbatice. De altfel, noi venim de departe și nu am văzut nici picior de urs în locuri cu mult mai sălbatice. Nu pot să nu observ însă teama aceasta de animale a străinilor când urcă pentru prima dată în munții noștri. A străinilor de munte, nu de limbă sau țară.
La ieșirea din parc (respectiv intrare, din celălalt punct de vedere) e amenajat un mic centru muzeal, pe care un omuleț în vârstă, amabil și dinamic, ne invită să-l vizităm. Înăuntru sunt hărți în relief cu masivul, imagini emblematice și informații utile pentru cei care vor să urce pe munte. E mai potrivit să vizitezi acest centru înainte să mergi pe munte decât după ce cobori. Așa îți poți face o idee despre ceea ce vrei să vezi, noi ne-am făcut o idee despre ceea ce am ratat!
Microbuzul ne lasă în capătul satului Bistricioara, la șosea, fix în locul unde un indicator informează că mai sunt 67 km până la Toplița. Pentru că ne vede rebegiți în ploaia nemiloasă, șoferul ne indică o stație de autobuz cu refugiu la numai 100 de metri mai încolo. Facem câțiva pași într-acolo, timp în care flutur mâna la ocazie și… minune! Primul camion care trece pe lângă noi oprește.
Șoferul e vorbăreț și poveștile sale despre munți se succed într-un ritm amețitor. Ne spune că de când s-a întâlnit cu ursoaica are teamă de a mai merge singur pe munte, apoi povestește despre un trofeu foarte mare de cerb de pe domeniile acestea de vânătoare ce n-a ajuns în cătarea lui Ceaușescu, un altul de urs ce n-a avut același noroc și cu care dictatorul a obținut un record mondial, împachetând în cuvinte alese dragostea pe care o poartă plaiurilor ce-i sunt dragi din jurul localității sale de naștere, Răstolița. Drumul a fost plăcut, dar ploaia nu ne-a slăbit nici o clipă și îngrijorarea ni s-a accentuat. Coborâm la câțiva kilometri după Secu, în dreptul Monumentului Eroilor de la intrare în Toplița. Am fi putut coborî și în Borsec, dar de aici ni s-a părut cel mai scurt drum până la Rețițiș.
Pentru că plouă, ne adăpostim într-un foișor de lemn de la marginea drumului forestier de pe Valea Topliței. De pe un indicator aflăm că la o distanță deloc neglijabilă se află cabana Lomaș sau vârful Rețițiș.
Pentru a mai uita de frig, ne înghesuim ca doi pui în cuib. Pierdem aici timp prețios pe care l-am fi putut valorifica așa cum se cuvine la birtul satului.
În răstimpul ăsta pe imașul de vizavi o vacă și un cal pasc nederanjate în ploaie. De fapt, mai mult vaca paște, calul cred că doarme în picioare, că nu-și schimbă locul minute-n șir, timp în care vaca și-a mutat poziția ca regina pe tabla de șah. Ni se face și milă de bietele animale, afară sunt cam 10 grade, pe frigul ăsta cred că le-ar fi prins bine un adăpost. Sau măcar o pătură peste șale, fie ea și fără gore-tex.
Cât ne facem veacul în foișor observăm că drumul forestier e intens circulat de toate modelele de epocă ale Daciei, care sosesc dinspre munte burdușite cu câte o șatră de indieni, cu puradei cu tot, ce descarcă lăzi și găleți. Imagini demne de platourile de filmare ale lui Emir Kusturica. Forfota ne stârnește curiozitatea și, urmărind cu atenție fenomenul, prindem mersul lucrurilor. Se pare că aici e raiul burețarilor și toți defavorizații din zonă s-au îngrămădit să obțină un post sezonier. Fără excepție, flota de hârburi a țării e toată prezentă, de parcă ar fi parada rablelor!
În peisajul colorat nici nu se sinchisim să sperăm la vreo ocazie, dar printre junghiurile de mașini și căruțe ce iau calea muntelui își face loc și un camion. Facem semn și șoferul oprește. Nu are decât un loc liber în cabină și oricum merge doar câțiva km, deci nu ne-ar ajuta prea tare dacă ne-ar lăsa în ploaie. Ne atenționează totuși că pe la kilometrul 4 e o stână cu câini agresivi chiar lângă drum.
Pe la ora 5 ploaia se mai potolește și ne încercăm norocul plecând pe jos. Ochiserăm niște case în depărtare pe drumul forestier și am decis să căutăm într-acolo un loc pentru a rămâne peste noapte, în condițiile în care la șosea nu există alternativă. În fața centrului Salvamont Hurdugaș ne oprim de vorbă cu un domn care se prezintă a fi cabanierul de la Lomaș, loc în care ne-am fi dorit și noi să ajungem dacă ar fi fost și ploaia de acord. Acesta ne spune că la Lomaș nu asigură nimeni permanența, iar el nu urcă decât dacă vin mai mulți turiști.
Cât despre posibilitățile de a ajunge la cabana Roza Vânturilor de pe vârful Rețițiș, ele se rezumă astfel: fie se urmează drumul forestier de la cabana Lomaș (marcat rar cu cruce albastră) – variantă mai lungă, deloc spectaculoasă, dar sigură pe vreme rea, fie se merge pe triunghi albastru de la cabană, inițial pe forestier, după care se prinde o potecă ce urcă pe firul Lomășiței printr-o pădure spectaculoasă, trece pe la cascadă și apoi iese în gol alpin. Pe vreme bună ne recomandă a doua variantă, pe vreme rea mai bine mergem acasă.
Bun, până la vârful Rețițiș nu avem cabană deschisă. Dar vreun refugiu în stare bună e prin zonă? Ei bine, este unul cam pe la jumătatea potecii marcate TA, dar la care nu e cu putință să ajungem azi. Ha, nu ne cunoaște! Dar stai că nu știe nici în ce stare se prezintă refugiul. Zi așa! La centrul Salvamont putem înnopta? Păi, să vedem, nu. Jale!
Pentru că începe din nou să picure, decidem să ne întoarcem. Lucian văzuse niște căsuțe de cazare la Secu, așa că mergem pe șosea până acolo. Complexul e format din clădirea principală ce găzduiește un restaurant și câteva căsuțe cu etaj, unde se pot caza câte 3 persoane. Nu vă imaginați cine știe ce condiții, nu cred că s-a mai investit o lețcaie în ele după căderea fostului regim, dar fiecare căsuță are baie proprie cu duș. Când alternativa e să dormi lungit sub un pod, pare că am nimerit la Hilton.
Ca o notă personală, de la atâtea cazări mi s-a subțiat considerabil bugetul. Iar de dormit am dormit mai mult în localități decât pe munte. Pentru că am lăsat acasă cortul.
Lepădăm veșmintele umede și ne bucurăm de tot confortul unui duș rece… ăă, pardon, fierbinte – pentru cine a avut răbdare să aștepte!
E greu să-ți păstrezi moralul ridicat după cele întâmplate, dar la masa caldă de seară uiți de greutățile de peste zi. Pe vremea asta nici berea nu mai intră, dar o bem în scârbă în lipsa altei activități și revenim în căsuța noastră, cuibușor de nebuni. Da, nebuni, nu nebunii, că asta suntem dacă insistăm să mergem pe munte pe un timp ca ăsta!
Seara, înșirând rufele la uscat pe sârmă, cădem la învoială ca o vreme să stăm departe de locuri umede!
Miercuri, 19 august – Singur, singur, singur, singur… Într-un han, departe – Unde-o fi hangiul? Zările-s deșarte, plouă, plouă…
Mă trezesc cu chef de munte. Prin geamurile vechi, îngălbenite, lumina de afară pare caldă, vremea bună. Când mă uit mai bine, plouă cu stropi mari cât boabele de strugure.
Ne mutăm dezamăgiți în restaurantul din clădirea principală, unde Busu propovăduiește la rubrica meteo potopul, menționând că polul frigului este la Toplița. Ei, na, suntem la camera ascunsă?! Adevărul e că acolo unde se mută norul să țipe o ploaie, hop și noi!
Știți cum se zice – noaptea e un sfetnic bun, iar la berea de la micul dejun Lucian îmi spune bărbătește că a decis să se întoarcă acasă. Îi înțeleg decizia, e una firească, dar eu prefer să regret ceea ce am făcut decât ce n-am făcut, așa că atât cât s-o putea, merg înainte… Pur și simplu nu mă pot împăca la gândul că nu am încercat să continuu. Zicea Hașdeu că dragostea e ca spinul: nu-l simți când intră, dar te doare când îl smulgi cu sila. Îndrăznesc să spun că la fel e atunci când cineva îți răpește muntele de sub picioare.
Sunt conștient că-mi va fi mai greu decât până acum. Vremea rea îmi va da de furcă pe de o parte, dar mai acut se va resimți lipsa unui camarad. Când mergi singur nu te îngrijești de bunăstarea ta, poți lua decizii nechibzuite fără să ai remușcări, vânezi himere până în pânzele albe, dar când îți stă aproape un camarad, toată grija ta se răsfrânge asupra lui. La fel și a lui, cu reciprocitate, și în felul ăsta cineva veghează pentru fiecare. Singur, cine îți mai ridică moralul, cine te încurajează și face să pară mai ușor drumul, cu cine mai ciocnești berea de după o reușită? Dacă nu ai prezența de spirit cât pentru doi, dacă îți lipsește puterea de a te încuraja în momentele dificile, dacă inconștiența nu te orbește și ai capacitatea să interpretezi corect toate datele problemei, e de preferat să nu te expui cum am făcut-o eu. Nu spun că e bine sau rău să ai toate astea, dar e sănătos să nu fii conștient că le ai.
Băiat de nădejde, Lucian îmi împrumută poncho-ul lui – fără de care în jumătate de zi aș candida la spitalizare – și mergem împreună bucata de șosea până la monument, pe o ploaie măruntă și tăioasă, care pe orice om normal l-ar convinge să renunțe. Ne despărțim la foișor. Menționez că nu s-au vărsat lacrimi.
Pe o vreme în care bagi câinele și oala de noapte înăuntru, eu înaintez curajos către muntele pe care nici nu-l pot vedea. Trec de centrul Salvamont unde nu e nimeni și după o curbă la stânga rămân doar cu gândurile mele. Ușor-ușor pădurea începe să înghesuie drumul. Speranțele că mă va lua o mașină scad pe măsură ce adun kilometri în urmă fără să se ivească ceva.
Îmi închipuiam că de-a lungul drumului vor fi căsuțe rătăcite sau fânare de lemn, cum vezi de pildă în Bucovina, dar nici vorbă de așa ceva! Doar câteva pășuni îngrădite, între care drumul merge semeț. Nici n-ai nevoie de marcaj în porțiunea asta, deși apare și el ici-colo, destul de subtil. Merg tăcut și ascult natura cum povestește cu glasul pădurii în vânt, cel al râului învolburat ce mă însoțește din ce în ce mai aproape și al picurilor mărunți ce foșnesc peste pelerină.
În zona stânei plaiul se lărgește. Într-adevăr, stâna e foarte aproape de drum pe dreapta, cum ne avertizase șoferul de camion cu o zi înainte, dar am norocul ca animalele să fie plecate la pășunat pe culmea din stânga. Lângă stână e un cioban care gătește ceva într-un tuci generos, dar nu mă vede și nu-l strig nici eu ca să nu stârnesc câinii.
Trec așadar cu bine de prima piatră de moară și ajung în dreptul unei cabane forestiere imense, din bușteni masivi. Aici e un drum secundar ce vine dinspre stânga mea și care probabil duce la o exploatare forestieră. Mai încolo văd apropiindu-se din față o mașină de teren. Când ajunge lângă mine, observ că e un călugăr la volan. Sau, mă rog, o față bisericească. Spre Mecca ăia se târăsc în cârje prin deșert și câte jumătate de continent, iar călugării noștri conduc 4×4. Știu, put de invidie!
După încă o bucată serioasă de drum ajung la o bifurcație. Înainte e semnalat Schitul Tuturor Sfinților, în timp ce ramura dinspre dreapta traversează pârâul, lăudându-se că merge spre vârful Bradul Ciont pe marcaj cruce roșie. Vârful ăsta ciont îmi sună cunoscut, l-am văzut pe hărți foarte aproape de Rețițiș. Pe aici trebuie să fie o variantă mai lungă spre vârf, dar eu vreau să urc pe traseul acela frumos, marcat cu triunghi albastru, așa că merg înainte spre schit. Judecând după timpul scurs până aici estimez că am mers vreo 6-7 km, așa că schitul aflat la 8-9 km de la șosea nu are cum să fie departe.
Când începi să te îndoiești de tine, când îți pierzi speranța, providența îți trimite în cale un sprijin. Mie mi-a trimis un camion, de fapt un utilaj forestier de mare tonaj, care mergea să ia buștenii tăiați pentru a-i aduce la gater. Șoferul îmi face semn că nu are loc pentru mine în cabină, dar mă ia în spate dacă vreau – și vreau, așa că îmi arată cum și de unde să mă țin. Partea asta a călătoriei a fost o adevărată aventură pentru mine! Să strângi metalul rece în mâini, să-ți menții echilibrul pe o bară zdruncinat de gropile din drum, să simți vântul rece și crengile ude care se scutură pe tine, ăsta chiar e un motiv să chiui, să simți că trăiești cu adevărat!
Ne ajunge între timp și un Logan. Trecem destul de curând de schit, așa cum preconizasem, după care urmează un lung drum printr-o zonă de pădure. Abia când în dreapta răsare o coastă despădurită, traversăm pârâiașul Puturosu și oprim în apropierea cabanei Lomaș. Șoferul îmi spune că el merge înainte, dar că drumul se înfundă și că e greu de ajuns la vârf pe acolo, iar eu ar trebui să merg la dreapta. Îi mulțumesc și cobor, inspectând indicatoarele montate la răscruce. Din poza de mai jos reiese nivelul de umiditate din aer, până și pe obiectiv sunt picături de apă, motiv pentru care nici n-am făcut prea multe poze în partea asta a turei.
Pfff, greu mai e fără hartă! Drumul la dreapta este cel sigur dar anost, indicat de cabanier cu o zi în urmă, în timp ce înainte este cel marcat triunghi albastru. Pentru primul se estimează o lungime de 7-8 km, iar pentru al doilea o durată de 4-5 ore, lungimi care favorizează net prima variantă. Totuși mie mi-a rămas gândul la poteca aceea fabuloasă prin pădure, după cum o descria cabanierul de la Lomaș… Înțeleg că m-am păcălit coborând din camion, dar dacă tot sunt aici îi fac o inspecție cabanei aflate în apropiere.
Construcția este nouă. Nici locul, nici forma nu o recomandă ca pe o cabană, ci mai degrabă ca pe o pensiune, dar cum n-am legitimație de revizor turistic nu sunt în măsură să o decad din drepturi. Nu-i nici țipenie de om și de-aș vrea să rămân aici n-aș avea unde să mă adăpostesc decât în foișorul deschis, unde presupun că ursul nu va rămâne stingher la intrare.
Reiau drumul, care devine din ce în ce mai sălbatic, traversând de aici o pădure continuă. Din când în când, pe drum mai trec grămezi de ochi negri, ochi de țigan, lipiți de geamurile crăpate ale mașinilor din care apuc să aud frânturi de melodii. Știți voi de care: Ce frumoasă ești/Când te tânguiești. Nu rețin eu versurile, dar încep să îngân pe același ritm pentru a alunga singurătățile: Șai li lai li lai li lai, mă! Râdeți voi, dar ajungi să fredonezi până și șlagărele Narghitei numai să nu te mai simți singur…
Când mergi ore în șir și kilometri buni fără să se schimbe peisajul, poți avea impresia că ești pe drum pe zile întregi și că ai parcurs mai mult din traseu decât ai făcut-o de fapt. Așa se întâmplă și acum când ajung în fața unei clădiri aflate într-o stare foarte precară, despre care cred că e refugiul Lomășița. Mă cam cutremur la vederea carcasei, cu atât mai mult cu cât nu prea sunt nici stâne în traseu și în caz de necesitate nu am unde să mă adăpostesc.
Într-un final ajung într-o zonă incredibil de mocirloasă, plină de urme de TAF și lemne trase, în capătul căreia e o remorcă plină de muncitori ce stau zgribuliți după masa de prânz. Se miră tare să mă vadă acolo. Cu glasurile sfârșite îmi spun că știu de existența unei poteci în apropiere, ce ar urca spre culme, dar ei nu o cunosc prea bine și oricum pe acolo e plin de sălbăticiuni, iar eu sunt singur… De-ar fi în locul meu, s-ar întoarce numaidecât acasă!
Câtă vreme sunt eu în locul meu, le mulțumesc pentru grijă și informații și pornesc înainte. La scurt timp după locul în care erau cantonați muncitorii, drumul se înfundă. În capăt, înainte de intrarea în pădure, e un stâlp indicator ce anunță poteca pe care o căutam.
Trec pe vreo două-trei podețe de lemn alunecoase peste cursul pârâului Lomășița, ce are un debit incredibil de mare după aceste ploi. Apoi începe o urcare pieptișă printr-o pădure deasă de molid, de-a lungul pârâului, într-o atmosferă umedă. Șuvoiul de apă ce se repede la vale face un zgomot asurzitor și nu mă simt deloc în siguranță știind că animalele nu-mi pot auzi prezența. De aceea, încep să fluier, dar mi se pare că nici așa nu mă fac auzit. Urc aproape cu disperare. E foarte frumoasă pădurea, verdele e aprins de la umezeală, dar plouă din ce în ce mai tare, oboseala acumulată îmi încetinește reacțiile și vreau să ies cât mai curând într-o zonă deschisă. În trei sferturi de oră dau peste rămășițele unei stâne într-o poieniță mică… sau e un refugiu? Da, este fostul refugiu Lomășița, iar alături e clădirea nouă! N-am cuvinte să descriu bucuria pe care o trăiesc în momentul în care sunt la adăpost!
Din păcate ușa refugiului nu mai are clanță și cineva a improvizat închiderea legând o ață de un cui. Sub laviță e un morman imens de gunoaie, cred că aș putea strânge doi saci mari de resturi cu tot ce a fost lăsat în urmă de inconștienți! Pare să fi fost și răscolit de animale, ușa fiind întredeschisă. În rest, refugiul este nou, asemănător cu cel din Poiana Albă din Hășmaș.
Am făcut până aici trei sferturi de oră de la indicatorul ce anunța cascada Lomășița la două ore de mers. Dezbrac hainele reci care s-au udat pe alocuri chiar și pe sub pelerină și pun pe mine un tricou uscat și polarul, scoase din rucsac, unde au stat sub protecția unui sac de gunoi. Îmi încălzesc zeama în instalații cu un ceai la primus și în vreme ce stăteam și eu liniștit ca (vârful) omul, aud din pădure trosnete, destul de aproape de refugiu. Salt în două labe și strig instinctiv: Cine-i acolo? De parcă ar fi putut să-mi răspundă: Fii pe pace, sunt eu, ursul. Foșnetul inițial devine trosnet și gălăgia se amplifică până când identific sunetul unui copac prăbușindu-se. Apoi nu se mai aud decât picurii de apă. Ies din refugiu cu priviri iscoditoare, verific și în spate, nimic. Sunt absolut singur aici.
Aș rămâne peste noapte, dar gândul că încă pot ajunge la cabană pe lumină mă ademenește, iar acolo voi sta la căldură și la un adăpost mai bun decât este acesta, în mijlocul pădurii. Înainte să mi se facă din nou frig după ceaiul băut, pornesc la drum prin pădure până ce ies într-o zonă bolovănoasă și împoienită. Aici pierd poteca fiindcă nu găsesc marcajul niciunde.
Dau să mă întorc și, cercetând mai bine, găsesc iarba culcată pe un fel de potecă ce dă spre pădurea din stânga. Nefiind marcaj, urmele din iarbă ar putea fi la fel de bine făcute de un urs. Lipsit de alternativă, urmez totuși potecuța, iar câteva clipe mai târziu văd un indicator care anunță prezența cascadei Lomășița la 10-15 minute. Se aude și zgomotul căderii de apă, dar eu merg paralel cu pădurea fiindcă numai de cascade nu-mi ardea mie acum!
Orbecăi o porțiune până la o confluență de pârâiașe, un loc în care poiana e practic inundată de apa căzută din cer în ultimele zile. Degeaba țopăi din piatră în piatră, în cele din urmă apa băltește și în bocancii mei, iar desfășurarea firului potecii e în continuare un mister pentru mine. Reușesc să găsesc un alt semn de marcaj pe o piatră – bandă galbenă, despre care știam că vine din Toplița și merge la Rețițiș. Copacii se răresc până la dispariție, lăsându-mă pradă unui relief uniform, lipsit de repere. Bâjbâi prin ceață și ploaie. Nu se vede absolut nimic, habar nu am unde sunt. Aș putea fi și pe Lună, că mi-ar fi totuna! De-aș pune fotografii din partea asta a turei, aș insulta Călimanii. Fotografii cu ștaif îți recomandă să ieși afară pe vreme rea pentru a surprinde cadre de neuitat. Poftim, am ieșit, sunteți mulțumiți?
Încerc să merg totuși înainte și în urcare. Pentru a nu se îngroșa gluma, caut pe telefon în aplicația viewranger poziția mea față de traseu, dar GPS-ul nu mă localizează. Reușesc să găsesc pe o piatră banda galbenă, iar pe o altă piatră le găsesc pe amândouă. Semn bun!
Probabil vă e familiar momentul în care stați acasă la căldurică și plănuiți vitejește excursii, indiferent de vreme. Așa și eu, luând micul dejun cu gânduri poetice, mă vedeam înfruntând frigul și ploaia ticăloasă. Dar în astfel de reverii uiți că vei avea părul ud și picurii reci se vor strecura pe sub guler, nasul îți va curge ca un robinet ce refuză să se închidă, te vor ustura obrajii și urechile de la vânt și ploaie, vei merge ud la picioare și când vei începe să tremuri de frig o vei face cu tot corpul. De ce mintea noastră funcționează astfel, de ce gândurile nu pot reproduce simțirile reale pe care le vom avea în momentele pe care ni le imaginăm? Acționând ca un scut față de primejdiile ce apar în momentele dificile, mintea noastră ne sabotează în loc să ne ajute să elaborăm de la bun început un plan solid.
Din băltoacă în băltoacă ajung în dreptul unui șir de jepi înalți, dintr-aceia mai înalți decât statura unui om. Din dreapta mea, de dincolo de ei, răsună vag lătrat de câine, dar pare foarte departe de mine și nici nu am drum într-acolo (și chiar de-ar fi voință, nu-i putință să treci de jepi). Vestea rea e că probabil câinii latră un urs, pe care sper să nu-l întâlnesc în desișul de jepi. Vestea bună e că poteca e bine conturată în zona asta și nu am cum să o mai pierd, așa că merg încrezător, zărind și marcajul din când în când. Câtă vreme nu-mi e frică și îmi păstrez încrederea, nu-i nevoie să mă rog. Dar situația are să se schimbe curând.
Dincolo de acest desiș mă aștepta din nou deșertul alb și umed, populat cu ienuperi pitici, care nu-ți trec de șold. Îi găsesc plini de apă, dar asta e cea mai mică problemă a mea. Printre tufele mărunte e teribil de greu (dacă nu imposibil) să urmărești poteca, pentru că distanța la care cresc unul de celălalt e fix cât o potecă. Mă aflu în fața unui labirint de netrecut. O perioadă merg în derivă, în urcare, dar sfârșesc într-un fel de șa cu urcări posibile în mai multe direcții. Realizez că m-am rătăcit. Caut din nou pe telefon poziția în teren și de data asta aștept mai răbdător, cuprins de frig, până când aflu că am deviat spre stânga din traseu. Țin aplicația deschisă și verific periodic datele pe care mi le transmite. Nu mai regăsesc urme evidente ale potecii în urcare, dar ajung la un drum transversal foarte pronunțat, dincolo de care zăresc la deal conturul negru al unei construcții. E stația meteo, am reușit!
Intru pe poarta deschisă cu aerul lui Ștefan întors de la oaste. Doi câini mă latră necontenit. Unul e în lanț, iar celălalt, un ciobănesc german, e liber. Mă proptesc în fața stației meteo și numai ce nu strig: Am venit, deschideți poarta, turcii mă-nconjor! Vântul suflă rece, tălpile mă dor!, așteptând să sară străjerii care-ncotro să-mi satisfacă poftele: Da, Luminăția Ta, dorința ta-i poruncă pentru noi! Nu mă întâmpină nimeni și pare că am să-mi fac castel în cușca potăilor.
Mă așteptam să iasă cineva de la stația meteo numai de la zarva făcută de câini, dar acest lucru nu se întâmplă. Încerc clanțele ușilor de la stație și apoi pe cele de la cabană și constat cu stupoare că sunt zăvorâte. Caut în agenda telefonului numărul de la cabană. Nu-l găsesc și mă umplu de nervi. Doamne, cum am putut să fiu atât de idiot încât să plec la drum pe vremea asta fără să mă asigur că am unde să rămân peste noapte? Merit 10 lovituri de bici și o noapte petrecută sub scară, lătrat de câini!
Este ora 6. Să cobor până în Toplița nu e o opțiune, aș ajunge la noapte – DACĂ aș ajunge. La refugiu nu-mi vine să mă întorc. DACĂ nimeresc drumul prin ceață, ploaie și noapte, o să ajung ud și nu am cum să mă usuc. Tot ce pot să fac e să aștept aici până când vine cineva la stație. E imposibil să nu vină cineva, meteora trebuie dată din oră în oră. Înăuntru trebuie să fie cald, mi-ar prinde bine un ceai fierbinte lângă sobă.
Câteva minute mai târziu ies în mijlocul curții și încep să strig: Bună ziua! E cineva? În mintea mea spuneam Ajutor, oameni buni, ajutor!Stând în ploaie și ceață, m-am simțit cu adevărat singur pe pământ.
Mă ascund sub streașină pentru a mă gândi la o soluție. Câinele mă latră în permanență de la 5 metri distanță. Încerc să îi explic animalului că stau și eu aici la adăpost, nu stric nimic. Dar ce, am cu cine să vorbesc? Lemn Tănase!
Mă apuc să-l cert, lucru care îl irită în mod evident și mai tare. Of, recunosc, nu reacționez bine când sunt pus sub presiune, nu am spor, mi se sperie neuronul! Dar câți sunt cei ce reacționează bine? Știți poanta aia: un tip angajat cu jumătate de normă să spele vase povestea că el lucrează – în mod surprinzător – cel mai bine sub presiune; când presiunea e scăzută, spală mai greu la vase.
Nu rezist să stau prea mult timp locului, mai ales că mă ia și frigul pentru că-s ud până la piele, și mai înconjur o dată clădirea zgâlțâind clanțele tuturor ușilor. Fără succes. Repet mișcarea la cabană, unde zăresc ușa de la terasă deschisă, scârțâind în vânt. Atât mi-a trebuit! Faptul că până acolo trebuie să mă cațăr pe pragul de beton, înalt de vreo 3 metri, n-a mai constituit un impediment pentru mine. Am găsit o băncuță, am sprijinit-o oblic de perete și m-am suit pe ea până când am prins cu mâinile muchia terasei. De aici a fost simplu, am intrat în cabană chiuind de bucurie. Nu știu dacă ușa a fost lăsată deschisă de cabanier pentru a servi drept refugiu… Înclin să cred că da, pentru că din interior se putea încuia, iar zăvorul nu era pus. Lucru pentru care îi mulțumesc!
M-am schimbat repede de hainele ude, pentru a încerca să mă încălzesc. Nu doar lucrurile de pe mine, dar și câteva din rucsac erau ude! Le întind pe unde găsesc la uscat, dar cum în cabană e frig, n-am așteptări prea mari. Îmi fac ceva cald de mâncare la primus câtă vreme umblu îmbrăcat în sacul de dormit prin încăpere. Dacă intra cineva în cabană și mă vedea cum eram înfofolit, probabil că-i sărea inima.
Fără să stric ordinea lucrurilor înăuntru, fac un mic inventar: cabana are curent electric de la panourile solare (bun pentru încărcarea telefonului la nevoie, pentru că lanterna frontală îmi e suficientă), sunt lemne pentru foc și un cuptor cu vatră. Apă curentă nu pare să aibă, dar mai am la mine aproape doi litri, deocamdată nu-i nevoie să ies pentru a aduna apă de ploaie și oricum nu am un recipient în care să colectez. Pricep că sistemul de încălzire a cabanei funcționează pe bază de lemne, separat de cuptorul pe vatră, dar cum nu cunosc rostul nu mă încumet să-l pornesc. De altfel, nici nu am nevoie de căldură pentru mine, doar că vreau să-mi usuc hainele la foc.
Pe pereții interiori ai cabanei regăsesc fotografii ale unor carpatiști renumiți, pe care îi știu din mediul online. Pe un perete găsesc și mănăstirile din Bucovina, la multe dintre care am ajuns și eu. În scurt timp locul îmi devine familiar.
Aprind așadar focul în vatră și pun deasupra ei bocancii, ciorapii, buff-ul și un tricou. M-am gândit că fumul ieșit pe coșul cabanei ar putea fi văzut de meteorologul de la stație și în felul ăsta ar ști că-i cineva înăuntru. Curând încep să iasă aburi din țoale, totuși nu se usucă nici după mai bine de o oră de stat deasupra plitei. Ba mă aleg și cu buff-ul pârlit. Abandonez ideea și merg la somn, cu speranțe de vreme bună pentru următoarea zi.
Aleg camera care are o fereastră către stația meteo, pentru a observa dacă se aprinde vreo lumină acolo. N-am sesizat nicio mișcare până seara târziu, deși din când în când mi-am lipit nasul de geamuri. Nu-l condamn pe meteorologul de serviciu că nu s-a arătat prea mult pe afară, nici eu n-aș fi ieșit pe urgia aia!
Joi, 20 august – Întoarcerea fiului rătăcitor
Când mă trezesc dimineață, vremea e la fel de rea. Abia reușesc să văd stația meteo prin ceață, care-i vizavi în curte. E aproape ora 8, iar ceasul nu sunase încă, deși îl programasem să sune la răsărit. De altfel, mă tot întrebam de ce de vreo două zile nu mă trezește ceasul dimineața… Într-un final mi-am dat seama că eu pierdusem noțiunea timpului și nu știam în ce zi a săptămânii suntem: n-avea cum să sune joi dimineață câtă vreme eu îl programam de miercuri seară să sune miercuri dimineață. Idiot!
Aprind iarăși două lemne în vatră cu gândul că trebuie neapărat să usuc bocancii pentru a-i putea încălța cel târziu în ziua următoare. Fiindcă am semnal de telefonie și chiar conexiune bunicică la internet, mă tot sfătuiesc cu Lucian despre ce traseu să urmez spre Gura Haitii. Dacă vă întrebați, mi-a trecut prin cap să sun la cabană, dar ce era să-i spun omului: Știți, vă aștept înăuntru, când veniți?!
În lipsa unei hărți – cele din cabană sunt vechi și foarte sumare – citesc de zor jurnalul despre Orientali al Laurei Matei, să văd pe ce traseu a ajuns ea aici. Cu ochii în display, captivat de text, uit mai mult timp bocancii pe plită și când să îi întorc, la unul dintre ei rămân cu jumătate de talpă în mână, iar la celălalt mă aleg cu limba fumegând. Îmi păstrez calmul, deși îmi sfârâie urechile de furie. Realizez că până și în eventualitatea în care s-ar usca, bocancii nu mă vor duce prea departe. Noroc că mai am la mine o pereche de pantofi sport în care de voie, de nevoie, pot să merg. Insist să îi usuc totuși, așezându-i într-o lădiță de plastic pe care o pun deasupra plitei. Verific o dată să nu ia foc lădița, verific de două ori, totul e ok. Verific a treia oară, mai ia lădița dacă poți – se lipise de plită și am făcut-o bucăți când am dezlipit-o. Bravo, meștere! Ia vezi, ce ți-a mai rămas să distrugi? Sting focul și mă retrag în cameră să pot plânge liniștit.
Cât completam eu așa un rebus, la un moment dat afară se aude lătrat de câine. Dau fuga la geam și văd prin ceață o mașină de teren și o familie cu un copil adolescent în curte. Crăp geamul la maxim (nu se deschide cât să ieși pe acolo din cauza paturilor suprapuse) și strig până când bărbatul mă observă și vine lângă fereastră. Este din Budapesta și nu înțelege ce îi spun. E ca în reclama aia, cred că o știți, cu:SOS, we are sinking! / What are you thinking about?
El îi dă cu germana, eu cu engleza și din gesturi pricepe că sunt într-o situație delicată. Aflu că el coboară în Toplița și-l rog să mă aștepte 5 minute să-mi strâng bagajul. Dau fuga în cameră, adun boarfele, verific vatra unde focul e stins, o închid pentru siguranță și ies pe terasa pe unde am intrat în ziua precedentă.
Tânărul său fiu înțelege bine engleza și pe drumul de întoarcere le povestesc ce mi s-a întâmplat. Ei sunt în vizită în România și voiau să afle cum e în vârf de munte în Călimani, mai ales că auziseră că pot ajunge aici cu mașina. Din confortul mașinii văd și varianta de traseu marcată cu cruce roșie – e într-adevăr anostă, dar am învățat o lecție despre Călimani: pe vreme rea, drumul lung te va scoate întotdeauna la liman.
Oamenii sunt drăguți și mă lasă în centrul Topliței. Vremea e în continuare câinească. Nici nu știu de ce-i spune astfel, cred că nici câinii nu se bucură de ea. Până la gară vorbesc la telefon cu Lucian, care e acasă la părinți, în Bucovina, și prepară dulceață și alte bunătăți. Eu sunt încă marcat de situația prin care am trecut, dar am primit deja suficientă bunătate, și chiar și clipa asta, în care mă simt din nou în siguranță, e atât de dulce încât nu-mi mai trebuie nimic în plus!
***
Veți trage singuri concluziile, nu-i cazul să punctez eu toate greșelile pe care le-am făcut. Ele sunt în linii mari evidente. Dacă le veți remarca înseamnă că o să țineți cont de ele. Și astfel toată scriitura asta va căpăta un rost.
Mie tura asta mi-a servit ca învățătură de minte. Nu este îndeajuns să ai dorință pentru a realiza ceva. Ai nevoie de atâtea alte condiții… Dar, dacă te gândești bine, vei vedea că e suficient să ai în vedere siguranța. Din ea decurge bucuria, frumusețea și fericirea unei clipe. Una e să te surprindă urgia pe munte și alta e să te duci să o surprinzi tu pe ea!
La fel ca în pilda fiului rătăcitor, am ajuns înapoi acasă pe drumul cel mai lung și mai dificil. Nu vă răpește nimeni muntele, dar socotiți-vă înainte să vă duceți la el. Ascultați-l, apreciați-l, înțelegeți-l și respectați-l. Atunci când ne primește, să-i mulțumim.
Când ne încearcă, să învățăm!
Cristi Iliescu
noiembrie 2016