Rareori mi s-a întâmplat în ultimii ani să nu știu unde să mai merg la sfârșit de săptămână. Mai degrabă sunt în situația de a nu avea timp să fac tot ce mi-am propus, așa că toamna mă găsește asemeni unui student care nu-și dă silința în sesiune – cu multe restanțe. Anul trecut cochetam de prin iulie cu Lucian să ne petrecem împreună concediul pe crestele Făgărașului, pe care le amânaserăm de prea multă vreme pentru a le servi pe îndelete. Luna august ne-a găsit cu un plan bine pus la punct – studiaserăm hărți, cu extragerea locurilor bune de înnoptat, cu localizarea izvoarelor din traseu, cu notarea la virgulă și la gram a echipamentului necesar. Și cu o săptămână și ceva la dispoziție: 15 – 23 august.

Am urmărit cu sufletul la gură prognoza meteo, singurul factor care ne mai dădea bătăi de cap – se anunța o masă de precipitații peste toată partea asta de lume, cu furtuni la munte. Până în ultimul moment am sperat că va fi bine – în caz de ploi de vară, care cad după-amiaza, aveam totuși suficient răgaz să mergem dimineața cât să fim la adăpost la orele prânzului. Însă pe site-urile de specialitate arătau trăznete pe firmament încă de la primele ore ale zilei. Speranța moare ultima, dar moare!

În ajunul plecării, când era deja cert că nu e loc de tocmeală, Lucian mă ia frumos la telefon și-mi propune să nu ratăm ieșirea, sugerând să ne aventurăm în traversarea din Hășmaș spre Lacul Roșu, pe care ne-am planificat-o încă de anul trecut când am avut primul contact cu Hășmașul, în tura cu fainoșag despre care puteți citi aici: http://www.drumetiicarpati.ro/blog/hasmasiada-tura-cu-fainosag/

Instantaneu, mi se aprinde filamentul din bezna densă a minții și sinapsele își dau noroc mai abitir decât o făceau cândva Ceaușescu și Saddam: putem asezona Hășmașul cu puțin Ceahlău, coacem o tură și prin Călimani, stropim cu niște Pietros de Bistrița și ca desert, din Rarău-Giumalău descălecăm în tărâmul Bucovinei… pam-pam! Acestea fiind zise, încălțaaaaa-rea, traseul gata estem! Răspund frenetic la propunere, lucru care probabil mi se citește în voce! Ho, nu te ambala să mă plimbi toată harta! mă temperează Lucian de la celălalt capăt al undelor.

Cum, când mi s-a-ncins cuptorul să las tocănița-n blid?!
Și să-mi rabd de foame mintea deși munții se deschid?
O, tu nici visezi, bătrâne… Chm, cer scuze, m-a luat valul…
Și când se întâmplă asta uneori mai sar și calul.

Ok, avem o vagă idee despre ce ne-ar plăcea să facem, dar dăm din colț în colț în funcție de cum bate vântul (respectiv după cum toarnă ploaia)… habar nu avem ce trasee e indicat să urmăm și cât ne va lua să le parcurgem, unde vom dormi… ca atare, nu avem un plan de respectat, însă avem timp la dispoziție.

Când tot planul pe care l-ai pus la punct cu atâta migală îți pică precum un castel ridicat din cărți de joc, intervine frustrarea. De unde aveam totul planificat pentru Făgăraș, ne-am trezit cu o vastă zonă neexplorată înainte. Totuși, pentru noi planul ăsta de avarie a venit cu o doză nesperată de optimism! Nu trebuie să facem nimic la normă, ne permitem să umblăm atât cât vrem, pe unde avem chef. Să fie asta libertatea?

Acestea fiind spuse, frontispiciul Hoinari printre picături ni se potrivește perfect. Hoinari pentru că am pornit la drum fără a avea o destinație precisă, iar printre picături va fi lesne de înțeles de unde vine, din moment ce am plecat prin munți în cea mai ploioasă și rece săptămână din vara lui 2015.

***

Partea I – Reușita

Sâmbătă, 15 august 2015 – Hășmaș

Dispărem din București cu trenul de Târgu Mureș. Ora de plecare e pusă de CFR în dorul lelii, după 11, până la care ai timp berechet să te plictisești acasă. Am profitat de orele câștigate de dimineață pentru a reevalua echipamentul. Sunt suficiente cabane și refugii în traseele noastre, așa că renunț la cortul ce ar fi fost atât de necesar în Făgăraș, scăpându-mi spinarea de 3 kg! Cântăresc rucsacul: 20 kg – rezonabil! Cântăresc și domnișorul, să văd câte kilograme las pe poteci. Pierdute prin efortul depus, nu vă gândiți la gunoi sau la alte mizerii!

Vremea e frumoasă și nădăjduim că se va păstra astfel. Înainte să ajungem la Ploiești mă sună Liviu, să-mi spună că e în Crai, la Ascuțit. Eheee, cine se trezește de dimineață, doarme mai puțin… pardon, sus ajunge! Avea în plan să meargă până în Piscul Baciului. Nu trece o oră după ce vorbesc cu el când îmi trimite mesaj că s-a întors fuguța de pe Țimbalu Mare și a coborât la Curmătura sub asediul norilor negri. Și că am făcut bine că nu am ales Făgărașul, de acolo venea jihadul.

Pe la Miercurea Ciuc începe să plouă și în drumul nostru, dar trenul parcă mănâncă pământul și fentăm norii, coborând pe vreme însorită la Sândominic (sau Izvorul Oltului, cum este denumită gara). Nici nu ne îngrijorăm cum se cuvine pentru modul în care vom ajunge în Bălan, că din gară găsim numaidecât ocazie spre destinația noastră. Între cele două localități circulă regulat microbuze, dar la sfârșit de săptămână e indicat să vă interesați la operatorul de transport despre orarul curselor. Altfel, dacă sunteți un spirit mai aventurier, vă puteți lăsa în voia sorții, ca noi… până în Bălan sunt vreo 12 km. No, vorba aia, în 3 ore îi dai gata!

Iată că noi ajungem la momentul potrivit în Bălan pentru a asista la ruinarea petrecerii zilelor orașului de către o furtună ce stătea să înceapă. Deși avem înainte un drum scurt până la cabană, de o oră și jumătate, nu rămânem locului să vedem prăpădul pentru că toată sărbătoarea pare contrafăcută, cum sunt mai toate cele plătite din banul public, cu dragoste de la primar. Desigur, micul de pe grătar e autentic, la fel și sămânța spartă, dar horiștii și dănțăușii îmbrăcați în straie populare nu par să împărtășească bucuria locuitorilor orașului, stând separat și fiind vizibil că așteaptă autocarul să îi ducă la casele lor mai degrabă decât – știu și eu – să joace fetele din public.

Trecem pe lângă intrarea în traseul marcat BA, care suie ușor pe lângă biserica romano-catolică, dar noi vrem să urcăm pe celălalt traseu, marcat cu triunghi roșu, și ținem nordul pe strada mare a localității. Ajunși în capătul urbei la ora la care norii au hotărât să se rupă, ne năpustim ca șobolanii spre adăpost în ceea ce părea să fie refugiul unei stații de autobuz. Mai bine de o oră suntem țintuiți locului și nu ne rămâne decât să privim cum strada pietruită se transformă în albie de râu. Blestem și alta nu!

Când stai proptit undeva minute sau ore în șir, ți se formează ochiul pentru observat detalii. Așa aveam să aflăm că vizavi, lângă o fostă stație de cântărire a masei lemnoase, se află singurele tomberoane din oraș. În lipsa unei firme care să colecteze deșeurile menajere, locuitorii blocurilor comuniste vin până aici (cu mașina – cine are, cu umbrela – cine n-are) să verse găleata de gunoi. Râsu-plânsu! Vă puteți închipui atâta risipă de energie? Nu doar că nu au ghena pe etaj, dar nici măcar în spatele blocului! După cum arată zona, îmi imaginez că seara moș martin mișună pe aici ca gospodina la piață.

Plouă cu spume și noi devorăm liniștiți niște recoltă de floarea soarelui, gândind că ar fi fost mai înțelept să ne fi așezat la vreo speluncă din centru, unde să ne fi udat (îndeosebi în interior) gâtlejurile cu niscaiva zeamă de hamei. În răstimpul ăsta dinspre cabană vin două grupuri măricele de turiști care, judecând după felul resemnat în care îmbrățișează ploaia, sunt deja uzi până la temelie! Auzi, chiar așa, să nu iei tu o umbrelă cu tine pe munte…

În oraș nu este niciun indicator care să amintească despre traseul TR către cabană, iar marcajul începe mult mai la nord față de ultimele case. Reușisem să mă uit de acasă pe hărțile de la google și identificasem ruta din localitate până la intrarea în traseu. Când se potolește ploaia, pornim pe un drum pe alocuri pietruit și pe alte locuri plin de gropi, însoțiți de firicelul de apă al Oltului, atât de firav în zona asta…! Chiar glumeam cu Lucian că dacă am merge la izvorul Oltului și am schimba sensul de curgere cu o cazma, am scrie istorie! L-am devia spre nord, pentru început! Apoi mai vedem… Cred că oltenii s-ar trezi fără gârlă de a doua zi. Și fără identitate…

Atât numai că profesorii de geografie au inventat afluenții – care asigură debitul unui râu chiar de seacă izvorul principal – și pe care nu i-am putea opri să curgă pe același făgaș al Oltului. Și-au luat măsuri de precauție, dar dacă ne-am pune mintea la contribuție am reuși să le combatem… comuniștii au mutat niște apă din Dunăre pe canal spre mare… avem și noi forță brută de muncă în politicienii noștri, care ar putea lucra netulburați sub bice la viitorul canal Băile Tușnad – Marea Nordului (nu mă luați în seamă, sunt un mic fascist)!

Dar hai, să nu cad din pat de la atâtea reverii… Tot mergând preț de mai bine de un sfert de ceas, ajungem în zona unde apare marcajul TR, care duce la cabana Piatra Singuratică. Din puțina cercetare pe care am avut timp să o fac înainte de plecare, am observat că traseul ar fi unul mai lung, care pleacă din Gheorgheni spre valea Oltului. Noi ne-am intersectat cu poteca marcată la intrare pe valea Scaunului, unde se deschide o frumoasă panoramă a culmii pietroase a Hășmașului pe deasupra câtorva gospodării mai răsfirate la marginea pădurii. De aici îți crește pulsul la vederea muntelui, mai ales că tragi iscoade către el printre pletele pădurii, la fel cum ai privi spre o domniță aflată în camera de alături, după o perdea nu prea bine trasă.

Cu soarele invitat de onoare, e o încântare să descoperim poteca! După ploaie, verdele pădurii e mai aprins, iar din pământul încălzit de astrul zilei se ridică aburi ce se strâng apoi în cețuri peste livezi.

Pe drum întâlnim câteva persoane ce vin din sens opus, pe care voiam să le întreb dacă au trecut pe la cabană. Salutăm numai un zâmbet, dar nu primim răspuns. După numerele de la mașini realizăm că sunt maghiari din România. Hmm, ok, nu era musai să ne răspundă cuBună ziua!, un simplu Hello! sau Szervusz! ar fi fost însă un semn de omenie, dar nu s-a întâmplat așa. Suntem tare mâhniți și o bucată de drum am cu Lucian o discuție despre înrăirea oamenilor pe considerente etnice. Înrăire venită din ambele sensuri, sub falsul pretext al naționalismului. Pe mine mă irită cumplit naționalismul ăsta prost înțeles! Sunt oameni care mor cu steagul în mână, pentru care nu am pic de simpatie, pentru că îl apără nu cu patriotism, ci cu ură îndreptată spre semenii care nu le împărtășesc credințele. Diversitatea ar trebui să ne strângă laolaltă pentru a ne face mai puternici, suntem și noi o mică uniune în Europa, ce bine ni s-ar potrivi deviza Unitate în diversitate! În schimb, ei nu văd lucrurile așa ci cred că acela care nu le seamănă trebuie să piară. Nu prețuiesc valori precum limba, identitatea, care merită într-adevăr apărate. De altfel, răutatea vine din semi-incultură: ei nici nu știu să vorbească limba lor corect (oricare ar fi aceea). Drept urmare, habar nu au cine sunt. Tot ce știu e că sunt împotriva tuturor, iar războiul lor nu va fi niciodată câștigat. Și să-ți irosești resursele astfel e un lucru foarte trist.

După ce mergem o porțiune pe un șleau ce învecinează câteva pajiști îngrădite și pădurea de molid, poteca abandonează firul văii, cotind brusc la stânga spre un tunel de verdeață. Aici am surprins o fotografie tare frumoasă, care pe portalul carpați.org a fost primită foarte bine. O notă așa de mare nu mai obținusem de la examenul de licență, cu atâta amar de vreme în urmă 🙂

După minunatul pasaj, poteca iese într-o pajiște largă unde încă stau în picioare câteva stâne vechi, pe care drumeții surprinși de vreme rea sau de noapte pot să le folosească pe post de refugiu. Aici te poți simți năpădit de fiorii cu care întâmpinai în copilărie, înfofolit până la ochi sub plapumă, începutul unei povești citite de bunici. Un zbor rapid de prepeliță ne fură privirea. Apoi liniște. Așa o liniște, de ne țiuie urechile, dar nu vrem să o întrerupem. Comunic cu Lucian din priviri, amândoi suntem copleșiți de frumusețea peisajului și zâmbim ca niște căpiați abia scăpați din cămașa de forță. În astfel de condiții nici rucsacul nu mai pare atât de greu, chiar de-i plin cu provizii pentru o săptămână. Și-ți vine să te arunci în iarba scurtă și să privești mut ceața care gâdilă vârfurile de pădure. Din văzduh răsună chiote de acvile mari, care se rotesc deasupra noastră. Ne răsucim și noi privirea după ele. Din vale răzbește lătrat de câini, semn că se apropie turma de oi, dar până la linia orizontului nu sesizezi mișcare. Probabil că sunetul vine de jos, din pădure.

În capătul superior al poienii e instalat un panou informativ: aici e limita parcului național Hășmaș-Cheile Bicazului. Ne oprim la izvorul captat pentru a alimenta cu apă proaspătă. Ultimele raze ale soarelui ne conving să lungim popasul până când astrul are să plece la culcare.

La adăpostul primilor arbori e așezată o masă cu scaune, unde drumețul se poate odihni înainte de urcarea finală spre cabană. Descoperim și un mic indicator care invită pe o potecă tematică ce ține linia parcului național spre a afla povestea celui mai bătrân brad din parc. Am fi vrut să aflăm și noi povestea, dar nu era momentul să mergem până acolo cu atâta bagaj, așa că am amânat plimbarea pentru o dată viitoare. Și ca să mai alungăm ciuda care ne cuprinsese, ne-am imaginat noi care ar fi povestea: totul a început demult, când aici era o întinsă pădure de brazi. Apoi, omul rău a venit cu joagărele și a pus-o la pământ. Totuși, un puiuț de brad i-a supraviețuit masacrului. Cu timpul, în jurul lui a crescut un parc național și astfel el a devenit cel mai bătrân brad din pădure. Desigur, au trăit toți fericiți până în zilele noastre. De n-o fi așa, mergeți să aflați singuri, drumul e lejer și îl veți găsi în cel mult 10 minute!

Odată cu luminile blânde ale apusului, răsare în noi dorința de a ne ști la confortul oferit de cabană. Luând în priviri estul, urcăm pe o potecă îngustată de dorința de viață a molizilor dimprejur, pe un grohotiș mărunt. Înclinația e mult mai mare decât până acum, dar astfel câștigăm repede în altitudine. Eu unul prefer aceste poteci abrupte la urcare, pentru că sunt corecte cu efortul depus. Întrucât pasajul se desfășoară prin pădure, pe unde nu ai cine știe ce puncte de belvedere, nici nu ai motive să pierzi vremea la chiombit. Mă simt în mare formă, nu știu să fi fost vreodată mai bine antrenat. Fiecare ieșire pe care am avut-o în ultimii ani a ajutat la asta. Pășesc precum un mecanism japonez, fără să resimt efortul și necesitatea de a mă opri. Astfel, ajung primul la intersecția cu traseul BA, care vine dinspre dreapta, unde este și un izvor amenajat la 5 minute distanță. Îl aștept aici pe Lucian, care n-a simțit cine știe ce elan în a mărșălui, având bocanci relativ noi și un genunchi dojenitor. Urcăm împreună ultima porțiune până în poiana înclinată de sub cabană și continuăm spre Piatra Singuratică. Sau Piatra Singurică, cum îmi place mie să îi spun 🙂

Cabanierul ne întâmpină afară. Nu avem rezervare făcută, dar nici nu apucăm să ne tânguim că, să vedeți, ne moare moștenitorii dacă doarmem afară, că omul ne pregătește un locșor cald la priciurile de deasupra bucătăriei. Am stat doar noi în pod, în cele două paturi ce păreau rătăcite acolo. Restul persoanelor au fost cazate jos, în camere. Ce fain de noi, am avut mai mult aer și cazare mai ieftină 😀 Priciurile sunt disponibile pentru cazare doar vara, pentru că nu beneficiază de niciun sistem de încălzire. Bine, cred că și iarna poți dormi acolo, având în vedere că la bucătărie se face focul, iar aerul cald se ridică.

După ce ducem bagajul sus, coborâm să ne preparăm ceva de mâncare. Eu mai întârzii cocoțat pe un bolovan de lângă cabană, apoi în punctul de belvedere, urmărind prin ocular norii care se împrăștie peste văi.

Gata cu soarele, deja câteva stele încep să sclipească.

Punem un ceai la primus și, scormonind prin traistă, inventariem bunurile perisabile. Trebuie să scăpăm în primul rând de ouă și de sandwich-uri. Gura mareeee, hale-hap!

Ne-am lungit la masă, ne place huzurul! Și unde mai pui că fiecare gram înghițit ni se scade din cârcă… socoteala devine plăcută! De-ar fi putut sclavii din alte timpuri să își mănânce din trudă, ne-ar fi dat dreptate!

În bezna care a invadat poiana, intrăm în discuție cu un băiat din Târgu Mureș, pasionat de fotografie și de cerul înstelat. Tipul are un laser verde cu care ne arată câteva stele și roiuri, dar și unele constelații pe care nu le văzusem decât pe aplicația Stellarium pe care o am instalată pe calculator. Am reținut că denumirea corectă a ceea ce eu numeam ca peizanul Scaunul Domnului este de fapt Cassiopeia. Cred că o să-mi iau și eu un laser dintr-ăsta, e foarte util când vrei să le indici altora un lucru, iar degetul arătător e prea scurt (nemaipunând la socoteală că e și nepoliticos).

Întâlnirea noastră nocturnă a avut un caracter… efemer, ca acela al spaimelor ce te încearcă în întuneric deși nu e nimic înspăimântător acolo. Am discutat multe lucruri interesante, dar ne-am împrietenit doar glasul cu urechea: la lumina zilei nu aș putea recunoaște figura interlocutorului.

Înainte de a merge la somn, mai dăm o roată până la punctul de belvedere pentru a privi luminițele aprinse în Bălan, Sândominic și Miercurea Ciuc. În scurt timp suntem însă cuibăriți în sacii de dormit. Abia apuc să-i urez somn ușor lui Lucian, când realizez că el nu mai e pe fază. Îmi plac oamenii hotărâți, care știu ce vor; păi dacă am spus că mergem să dormim, apăi hai să dormim! De obicei și eu pot să fiu la fel de eficient cu somnul, dar de data asta mi-am mai frământat imaginația planificând traseul pentru zilele următoare.

Duminică, 16 august 2015 – Poiana albă și Lacul Roșu

La 5:30 am speriat ceasul, care nu se aștepta să mă trezesc la primul lui apel!

Ies din sac într-un întuneric ce invita înapoi la somn și mă îmbrac la lumina frontalei. La priciuri nu este lumină nici ziua, pentru că geamurile sunt din lemn (!). Cu Nu-ul hotărât pe care mi l-a trântit la întrebarea: Vii la răsărit?, Lucian parcă s-a apărat de mine :)) Ok, mă duc singur.

Cobor mai voios decât s-ar cădea în astfel de momente matinale, cu aparatul agățat la gât și destinația setată ca pe gipies: Piatra Singuratică. E suficient de multă lumină încât să văd că nu s-a mai trezit nimeni. Cabana suspină somnoroasă. În câțiva pași deja reușesc să mă dezmorțesc și urc cu hărnicie frumoasa formațiune stâncoasă. Evit pe cât posibil cablurile, vreau să simt piatra. Dar urc cu grijă – vreau să simt piatra cu mâna, nu cu dinții! Un loc mai strâmt, o săritoare, un jgheab lung și hop – potecuța aeriană. Iau loc lângă cruce și mă liniștesc, mă cufund în peisaj. E o cruce nouă sus, iar alături de ea este o inscripție în maghiară (pe care nu o înțeleg pe moment*), dar observ că e datată cu… ziua precedentă 🙂

*Inscripția mărturisește un eveniment fericit din viața unui cuplu: o cerere în căsătorie. Acceptată 🙂

Aurora îmi oferă culori calde, însă așa cum suspectam încă de cu seară, nu am să văd răsăritul din cauza culmii Ecem, care e mai înaltă decât locul în care mă aflu. Pot doar să surprind cu privirea prima parte a drumului pe care avem să-l facem în această zi, până în apropierea vârfului principal. În depărtare, Ceahlăul cască sub lumina roz a dimineții.

Stau mai bine de o oră sus, cu gândurile mele înalte. Când se trezește cabanierul, încep coborârea. Îi dau deșteptarea și lui Lucian, convins că și-a făcut deja somnul de frumusețe, și-l aștept jos pregătind ceva de mâncare. Când se înființează și el jos, stabilim popota la punctul de belvedere.

Planul pentru astăzi e simplu: urcare la vârf, Lacul Roșu via Poiana Albă, somn de frumusețe la prânz, iar de acolo trebuie să găsim un mijloc de transport pentru a ne apropia cât mai mult de Ceahlău.

Aflăm de la cabanier că traseul până la lac s-ar face în maximum 6 ore, nu în 10-11, cum ne speriase cineva de cu seară, iar porțiunea până în Poiana Albă este marcată cu bandă roșie. Este exact ce ne trebuia: reper la plecare și estimare corectă de timp. Nici nu vrem să știm mai multe, e incitant să afli pe traseu detalii (lucru de care eu nu prea am parte, informându-mă temeinic înainte de fiecare tură).

Până să plecăm, un grup de fete ne întreabă dacă vreunul dintre noi este cel care potrivea în seara precedentă atât de bine cuvintele despre constelații. Nee, și noi am avut mult har la ascultat aseară, nu la povestit, fiind ghidați pe calea stelelor de același fermecător fără chip. Păi unde-am fi ajuns dacă, arătând atât de bine, am fi fost și deștepți?! :))

Pe la ora 8 pornim spre Poiana Albă, cu gândul la dacii liberi din Ceahlău. Până una-alta, ajunși în spatele cabanei, la izvorul captat, suntem asediați de porcii liberi! Nimic mai adevărat decât că aceste animale zburdă pe unde vrea mușchiulețul lor (afumat sau fraged). Privind la traiul lor fără griji, nu știu ce să-mi doresc mai degrabă pentru o viață ulterioară: să fiu suină slobodă sau lup în Hășmaș 😀

Următoarea jumătate de oră urcăm pe platoul înierbat și pe poteca străjuită de pădure, ajungând în apropierea vârfului Hăghimașu Mare. În aer e miros de turmă de oi. Sunt sigur că mirosul nu e de la noi, încă producem odoruri mai fine decât târla: mai devreme, când stăteam la belvedere la micul dejun, am și reperat turma cu privirea pe coasta asta.

Înainte să ne continuăm drumul, tragem cu ochiul pentru câteva momente pe malul abrupt dinspre vest al Hășmașului, o mică gură de (C)rai împlântată sub pășunea asta întinsă.

Pentru a ajunge la vârf trebuie cotit la stânga nu departe de aici, în locul în care pe potecă este întâlnit un panou cu inscripția Proprietate privată. Noi mergem înainte, trecând de indicator, și ajungem într-o zonă largă, unde crengile de molid ce ating pământul și jepii au fost tăiați și strânși pentru a lăsa mai mult loc pășunii.

Din depărtare se aude cântec de cuc:

Cântă cucul, bată-l vina,
De răsună Bucovina!
Cântă tare, mânca-l-aș,
De se-aude și-n Hășmaș!

Pentru a ajunge în Poiana Albă trebuie să coborâm un versant sub care zărim numaidecât o turmă bine păzită de câini căzuți în letargie. Ne mișcăm cu grijă, ca la jocul Marocco din copilărie, alegând căile pe care paznicii turmei ni le-au lăsat libere. Cum se întâmplă de obicei în astfel de situații, cel mai pricăjit cățel din toată haita, extaziat să ne vadă, începe să latre de-ți vine să-l strângi de gât și alta nu. Na belea! Imediat, dulăii se ridică parcă din pietre, habar n-aveam că sunt atât de mulți!

Mă înfig în ei cu vorbe blajine, gândind că poate funcționează un fel de gentlemen’s agreement și ne vor mușca cu tandrețe. Avem noroc cu păstorul, care era în zonă și i-a potolit repede. Scăpați, ne apropiem dând binețe și ni se răspunde cu un sunet neidentificat și o încuviințare din cap. Frumoasă vremea, bace, ai?! Același răspuns. Mai e mult până în Poiana Albă? La fel, dă din cap. Mă, ăsta e căpiat, ne spunem din priviri. Turme, bace, turme mai sunt până la Lacul Roșu? Baciul schiaună și încuviințează ceva. Realizăm că nu înțelege nimic din ceea ce spunem, așa că ne rezumăm să rânjim arătând spre soare – doar i-o plăcea și lui vremea bună – și ne strecurăm mai departe, urându-i sănătate.

Cai păscând la intrarea în Poiana Albă

Poiana e împânzită de urzici și știrigoaie, plante care apar acolo unde ani de-a rândul s-a strâns mizeria de la stâne. Sunt și câteva adăposturi în paragină, dar în ansamblu priveliștea este încântătoare!

De sub un molid umbros se ridică doi ciobani să ne întâmpine. Și se ridică, se tot ridică și nu se mai termină! Doi găligani spătoși, cu fruntea descrețită și un pai în colțul gurii. Ne salută pe dulcea limbă moldovenească, suficient cât să-și intre Lucian în rol. Un moment mai târziu discutau de parcă se știau de veacuri: eu-s di nu-știu-undi/Aaa, colegu’, păi șî io-s di dincolo/Ptii, scoati paharlii măă, să ne șânstim cum trebii! Și tot așe. Chm, așa.

Eu nu stăpânesc prea bine accentul moldovenesc, așa că stau mai mult de-o parte și mă hlizesc precum ciobanul de mai devreme. Flăcăii ăștia moldoveni cu părul bălai au niște ochi albaștri de te scufunzi în ei! Îți vine să îi pupi! Și eu mi-s blond cu ochii albaștri, recunosc, dar umblu incognito cu meșă neagră și lentile de contact căprui, cum umbla Cuza prin obor să-și cunoască poporul, să-mi fie apreciat comportamentul și înțelepciunea, nu felul în care arăt.

Păstorii ne spun că o ursoaică cu doi pui a dat iama cu câteva seri în urmă și a omorât 3 vaci nu departe de unde ne aflăm. A socotit bine: câte una pentru fiecare, mă trezesc vorbind ca prostul în timp ce ăstora le pică fața, de se uită la Lucian și parcă-l întreabă din priviri:Fișioru’ aista-i cu tini? Îmi înăbuș orice gând de a mai grăi, văzând reacția voinicilor. În acel moment mi-am dorit chiar să mă fi născut mut. În realitate, e o adevărată dramă pentru familiile care dețineau vacile, pentru că traiul lor se baza în mare măsură pe ceea ce oferea animalul. Lucian mi-a povestit o situație similară despre ograda lui de la țară, unde vulpea a dat iama într-o noapte în cotețul de găini și le-a omorât pe toate, deși nu a mâncat mare lucru din ele. M-a umflat râsul imaginându-mi ce a gândit vulpea când s-a văzut înăuntru:bogăție, nenică! Nu părăsește nimeni incinta fără aprobare, clar?!

Spre capătul poienii găsim un mic colțișor de rai, unde ne propunem să ne întoarcem cândva pentru a petrece o noapte: refugiul Poiana Albă. E loc suficient și pentru corturi aici, e izvor, vatră pentru foc. Păcat că în parcul național este permis păscutul oilor și vacilor, care mișună încolo și încoace, altfel ar fi fost un adevărat paradis aici. Dar trebuie să se descurce și oamenii din zonă cumva.

Din spatele refugiului se ramifică două trasee spre Lacul Roșu: bandă albastră (pe forestier) și punct albastru. Primul e mai scurt decât punctul albastru, pe care am ales noi să continuăm, însă acesta din urmă este cel mai spectaculos.

La început intrăm într-o rariște și mergem pe la marginea pădurii în urcare ușoară. După o poiană înclinată, de unde se vede vârful Suhardul Mare dinspre Lacul Roșu, nimerim într-o altă pădure de molid.

Atmosfera de aici îmi amintește de o carte groasă cu basme de frații Grimm. După dimineața umedă, din iarba încălzită se ridică aburi subțiri spre coroanele copacilor. Verdele naturii e atât de aprins încât poate fi mirosit! Asta îmi place teribil. Ce nu-mi place e să văd că, oricât de atent aș păși prin iarbă pentru a nu mă uda, tot scuturând picăturile greoaie de apă de pe firele înalte, acestea ajung aproape negreșit în bocancii mei. Membrana goretex e șmecheră, este respirabilă și nu-i permite apei să pătrundă în bocanc dacă scufunzi piciorul într-un pârâu. Nici dacă plouă (rezonabil, nu torențial) nu te uzi dacă ai tratat bocancul cu o soluție de impermeabilizare. În schimb, din cauza densității diferite pe care o are roua, dacă mergi prin iarbă umedă e ca și cum te-ai plimba în șlapi prin heleșteu. Nu prea înțeleg eu mecanica lichidelor, iar nesimțirea rouăi îmi ucide nervii!

Ne revenim din beția de culori și arome când observăm că suntem supravegheați îndeaproape de câțiva câini, dosiți pe după trunchiuri groase sau după frunze mari de brusture. În depărtare trecea agale și turma de oi. Mi s-a părut ciudat să văd oi în pădure și nu pe pășune, dar cum aici e atât de multă iarbă, ar fi trebuit să mă aștept la asta. Câinii nu ne iartă, de cum a început primul să ne latre, efectul de turmă a declanșat un vacarm incredibil. Totuși, văzând că suntem la o distanță apreciabilă față de turmă și cu aportul ciobanilor care au intervenit imediat, se potolesc, mulțumindu-se să ne țină sub priviri.

Pădurea se transformă pe măsură ce mergem și intrăm într-o zonă prielnică pentru bureți. Știți vorba aia cu ciupercile după ploaie. La început, Lucian zărește câte un hrib stingher ici, altul dincolo. Cercetând mai îndeaproape fenomenul, realizăm că suntem în imperiul bureților! Culegem cu frenezie, eu îndeosebi hribi pentru că îi cunosc, cu gândul să îi uscăm și să facem o ciulama în zilele următoare. Avem la noi ață de papiotă și-i înșirăm ca pe mărgele. Ar fi fost bun un coș, dar na! Eu nu-mi pot stăpâni pofta și încep să înfulec hribi cruzi. Vezi că au viermi, curăță-le, mă atenționează Lucian. Puțin îmi pasă mie de viermișori! Ei și ce, în cireșe nu sunt? Domnul poftește la un sandvici cu carne? 🙂 Mmm, yucky!

Pierdem vreo oră prin pădure cu bureții. Nu spun câștigăm pentru că, agățând sforile cu ciuperci pe rucsacuri, comoara ne-a picat ușor-ușor în mai puțin de jumătate de oră, de-am rămas cu firul de ață atârnând ca o scamă de rucsac. N-avem vreme să ne plângem, pentru că imediat ajungem într-o altă poieniță, la marginea căreia sunt tufișuri pline cu zmeură. Lesne de înțeles că ne-am îmbuibat ca borcanele de dulceață ale bunicii!

Culmea împădurită pe care mergem noi e mărginită de-o parte și de alta de așezări omenești, lucru de care nu ești însă conștient când umbli pe aici. Eu am aflat asta ulterior, uitându-mă pe google maps. Zona e împânzită de drumeaguri ce dau fie în case, fie în fânare ale oamenilor. Din pădure ieșim fix într-un astfel de loc, unde trecem chiar pe sub fire de înaltă tensiune. Zgomotul curentului electric ce trece prin cablurile suspendate îți dă fiori. Ai impresia că ești prea aproape de ele, parcă nu sunt ridicate suficient față de sol. Cred că până și iarba uscată e cosită aici din timp, pentru a nu se apropia prea tare de fire și să se aprindă.

Suntem fără voie martorii unui spectacol mai rar: din iarbă se ridică în zbor greoi un vultur. N-am mai văzut o acvilă mare atât de aproape decât la zoo. De altfel, crestele muntelui sunt survolate permanent de acvile, ale căror chiote se aud de la distanță.

Poteca ține linia stâlpilor de înaltă tensiune, pe fundația cărora se vede când și când marcajul. Într-o zonă cu izvor cotim la stânga pentru a reveni în pădure și a urca o scurtă bucată ce ne scoate într-o suită de poienițe îngrădite, cu cai lăsați la păscut. Lacul Roșu e aproape de aici. Trebuie să fie, am mers foarte mult până acum!

Pe stânga se lărgește o vale spre lac, iar pe dreapta ne petrece un perete golaș, descoperit vederii de un incendiu care nu poate să se fi produs de multă vreme. Cioturile arse ale copacilor încă își mărturisesc suferința trăită.

Până la malul lacului mai este o bucată scurtă de coborâre prin pădure. Se și vede la un moment dat luciul apei printre brazi. Cine vrea să vadă lacul de undeva de sus, de la un punct de belvedere, poate urma poteca marcată cu dublu punct albastru (da, am scris corect!), ce se ramifică la un moment dat din traseul principal.

Cinstim reușita cum se cuvine, cu bere și litălși pe malul lacului. Pe unul dintre noi – nu spun pe cine, că iar se supără – îl cam doare genunchiul și îmi spune că nu știe dacă mai poate continua traseul. Se impunea o pauză de odihnă pentru restul zilei, urmând să continuăm în Ceahlău în ziua următoare.

După ce așteptăm cuminței câteva zeci de minute în stația de la șosea, apare un microbuz care ne debarcă în Bicaz: bicaaaaz I looooove you! Scuze, dar nu am putut să mă abțin. Orășelul e plictisit, inspirând probabil melodia Tristeți provinciale a lui Baniciu, pe versuri de Topârceanu. Cum pe boltă pun stăpânire nori amenințători, găsim de voie-de nevoie adăpost la o terasă și așteptăm sub umbrelă să treacă prăpădul. Privind înapoi spre acest concediu, realizez că ne-am hidratat destul de bine pe unde am fost. Nu am ratat nicio ocazie: punctul de oprire și alimentarea cu bere.

Facem o vizită la spitalul orășenesc, de unde Lucian face rost de o fașă pentru genunchi, numai bună să îi țină încheietura strânsă. O domniță paramedic din echipa de intervenție de urgență, văzându-ne cu rucsacurile în spate, trage cu un aer de superioritate concluzia că am meritat trânta ce ne-a adus aici: Ha, turiști… v-a trebuit Ceahlău, ă? Nu știu cum a interpretat el mesajul, dar după replica asta l-am simțit ambiționat pe Lucian să meargă pe munte.

Pe sub picături mărunte, ieșim din oraș. Trebuie să găsim cazare peste noapte, preferabil cât mai aproape de intrarea în traseele din Ceahlău. La barajul Bicaz (bicaaaaz I looooove you! A, am mai făcut o dată gluma asta, așa-i?) e doar o pensiune. Și aia închisă pentru renovare. Dacă urmăriți cu atenție, toată țara asta e în renovare, pentru ca mai apoi să fie scoasă la vânzare.

Intrăm în localitatea Izvorul Muntelui și ne întâmpină un panou imens cu 4 numere de telefon de la cabana omonimă, aflată exact la intrarea în parcul național. Dă-i și sună. Abia la ultimul număr apelat îi răspunde lui Lucian un tip cam nevorbit. Povestește că a fost patronul cabanei, dar că a vândut-o și îi expune pe îndelete și motivele, că noi avem timp să facem pe consilierii personali. Firește, pentru ca pierderea de timp să fie absolută, n-a știut să ne spună cum dăm de noul proprietar. Era o vorbă: după noi, potopul! Hai mai departe!

Pe strada principală trecem pe lângă încă vreo două-trei pensiuni închise. Ne pierdem energia strigând pe la porți, așa că renunțăm. Ne dorim găzduire într-o casă tradițională de-ar fi cu putință, să ne contopim cu lumea asta înmiresmată a satului de dincolo de șosele, a copilăriei încremenite în timp.

Dinspre curți răzbat arome de belșug: florile după ploaie au miros viu; simțim iz de vițel; visăm la un șopron plin cu fân care să ne adăpostească peste noapte; acolo unde grădinile par mai neîngrijite, semn că e doar o casă de vacanță a cuiva, ne agățăm de merii aplecați de roade să ne ostoim pofta; pe prispa unei case, un localnic șade întins de-a lungul coasei și îi mângâie tăișul cu dexteritate, ascuțindu-l.

E deja seară. Nu mai putem continua, ne ies flăcări din tălpi. Tragem la prima pensiune deschisă, unde o doamnă ne conduce spre o cameră curată de la etaj, cu baie, în schimbul unui Caragiale. Cam mult, dar nu avem alternativă. Încercăm zadarnic să negociem, tanti e mare amatoare de teatru românesc… Asta e, cel puțin vom dormi în așternuturi curate, ne putem spăla și putem găti în voie în foișorul din curte. Ce va fi de mâine, vom vedea!

***va urma***

Continuarea este aici: http://www.drumetiicarpati.ro/blog/hoinari-printre-picaturi-ii/