Profitând de faptul că am decis să petrecem într-un grup restrâns revelionul la Câmpulung Moldovenesc, am burdușit portbagajul mașinii și cu boarfele pentru munte, mort-copt să urc Rarăul pe zăpadă. În vara lui 2012 am luat primul contact cu acest minunat munte, când am urcat din Pojorâta spre frumoasele Pietre ale Doamnei. Mi-am promis atunci că voi reveni pe aceste cărări și iarna.

Printre potențialele locuri de vizitat prin împrejurimile pensiunii, m-am găsit întrebând – de-ar ști cineva – cum o fi drumul pe Rarău prin Izvorul Alb, dacă e zăpadă sus… Răspunsul m-a pocnit în creștet: “Doar cu mașâna poț’ urca amu’, p’ân Pojorâta. Nu sî vedi di aici, da’ mai sus ie zăpada pân’ la șold! Nu-i di urcat din Câmpulung, îmblâ urșî pi cărarii zâoa-n amiaza marii. Zâlili trecuti am văzut o șiată di lupi pi coama șeea.” Iaca-șa!

Cum prietenii din grup aveau în vedere să petreacă ziua pe pârtiile de la Vatra Dornei, singurele schiabile din zonă, și cum mie nu-mi face plăcere să alunec, așa se face că în penultima zi din 2013 mi-am pus norii în cap, după un lung șir de zile însorite, și am luat drumul sub tălpi spre punctul de plecare: gara Câmpulung Est. Marcajul traseului de bază era punct roșu, din Câmpulung până la Hotelul Alpin Rarău, cu varianta cruce galbenă prin Vârful Rarău. Știam că drumul poate dura cam 4 ore pe sens, poate mai mult pe timp de iarnă, așa că m-am pregătit și de o porțiune de coborâre la frontală.

La 200 metri de la plecare, dau iama într-o benzinărie pentru dulciuri și apă. După ce așez toate cele în rucsac și dau să-l arunc în spinare, nu știu cum fac de reușesc să-mi înțepenesc spatele! Na, acum ce să fac?! Nu pot să mă întorc, că mă iau ăștia în bășcălie de cum intru pe ușă. Mi-a trăznit prin cap să trag la prima cârciumă, unde să pierd ziua. Dar țin-te bine, tocmai când mă gândeam la o soluție, trece o mașină din grupul meu, și-mi mai fac și cu mâna! Bag un râs, că dă bine să fiu voios, și mă joc cu fermoarul de la rucsac. Mașina trece în grabă, că-mi pot îndrepta cocoașa mai departe; știam că am în trusă niște ketonal, nu plec la drum fără el cu condiția asta a mea! Zic să iau o pastilă acum, înainte să deviez de la șosea. Când colo, ce să vezi: rezerva de ketonal era zero, mai aveam 4 algocalmin, un soi de bomboane la ce fiere mă apăsa pe mine pe plămâni! O doamnă binevoitoare îmi dă de știre că farmacie e doar la oraș, hăt departe! Au desființat-o p-aista din Capu Satului, că pierdeau clienții din oraș. Zi, așa! Azvârl un placebo pe gât și dă-i la deal! Îmi propun să merg cât pot, fac câteva poze, și când nu voi mai putea, mă voi întoarce.Trec în goană prin zona gării de Est și ies în strada Izvorul Alb. Casele se așează mândre de-o parte și de alta a străzii. Lăptăreasa strigă pe la porți, dintr-o căruță la care este înhămat un cal sănătos. O altă căruță mă depășește și aud doi tineri care chicotesc la imaginea schiorului de pe uliță (ce eram în ochii lor).

Frumoasă și bogată zonă este Bucovina! Coame ondulate cât poți scruta cu privirea, creste împădurite, pășuni verzi, gospodării îmbelșugate și oameni voinici, fără vârstă. Frumos lucru să observi cât de prezent este Rarăul în cântecele și colindele câmpulungenilor. Este mândria lor.

După un sfert de oră depășesc impresionantele Chei ale Izvorului Alb și casele încep să se rărească. Rariștea, din Rarău 🙂 Un dulău ciobănesc îmi dă fiori că ar putea încăleca gardul să se gudure peste mine.

Apoi se lasă liniștea, doar apa se mai aude luptându-se pe sub podul de gheață. Miroase a fum de lemn și aerul e rece. Pe o pajiște curățată se văd ca niște cucuie mușuroaie de cârtiță 🙂

La aproape 40 de minute de mers, ajung la Pepiniera Silvică Limpedea, ratând între timp intrarea pe cruce galbenă. Aici mă zgâiesc câteva clipe la un panou de informații. Am rămas plăcut impresionat de abundența marcajelor forestiere menite să educe turiștii, responsabilizându-i să păstreze curățenia și liniștea pe traseu, precum și să respecte pădurea. Prin Cindrel am mai văzut asta, acum ceva timp. Tot la plusuri adaug și spațiile organizate de-a lungul acestui traseu – care în anumite condiții poate fi parcurs și cu mașina – în care se poate face popas; ei bine, sunt organizate măsuțe, bănci și coșuri de gunoi.

La câteva curbe distanță, după ce trec peste un pod de gheață și mă întorc pe altul de lemn, ajung în zona fostei și viitoarei pârtii din Câmpulung. Aici peisajul este dezolant.

Inițial, am avut impresia că sunt la baza unei cariere. Câteva potăi răgușite și-au făcut curaj să latre spre mine, de-mi era mai mare mila că s-au deranjat! Ulterior –observând instalația de cablu – mi-am dat seama unde mă aflu. Se spune că pârtia este finalizată în proporție de 90%, deși din imagini nu pare așa. Situația este (de)generată de interesele politice, care deocamdată doar au sluțit zona. O întreagă pădure a fost rasă de pe pământ și vândută la preț de chibrituri, se spune, de firma câștigătoare a licitației de amenajare a pârtiei. Nu știu dacă finalizarea proiectului va ridica zona sau dacă nu cumva o va îngropa definitiv. Cert este însă că ar trebui să se treacă peste culoarea politică și să se finalizeze cumva situația.

După o altă bucată de drum, deja ajung într-o zonă prin care nu mai trece nici țipenie de om, pădurea se îndesește și lumina este mai slabă. Pe un indicator auto caut zadarnic un reper de timp: este șters complet. Pe drumul înghețat zăresc urme de colțari. N-au cum să fie de azi, în zonele în care firișoare de apă traversează drumul, remodelând ghețușul, nu se mai văd. Mă cuprind singurătățile, și-i dau cu fluieratul.

La o răscruce, mă întâmpină o troiță. La stânga n-am voie, e interzis publicului, iar eu sunt public, că-mi amintesc de o scurtă discuție între un tată și fiul său de câțiva ani. Tatăl, către fiu: „Te rog să nu mergi pe drum, pe unde merg mașinile. Tu ești pieton și trebuie să mergi pe trotuar”. Fiul: „Merg pe unde vreau, eu nu sunt pieton!” Până la urmă, ce înseamnă pieton pentru un copil de 3-4 ani!? El este copil, nu pieton! Așa și eu: Circulația publică interzisă? I-auzi, ia: eu nu circul public!

După alte câteva curbe se aud trosnituri de lemn. Nu-i panică, arde gunoiul la schit. Cucoșii cântă, armonie!

Fac un popas de 10 minute în refugiul din stația de autobuz a schitului (glumesc, desigur), unde scot harta și constat că am mers prea bine: sunt pe la jumătatea traseului după aproape două ore. M-am încălzit atât de bine, că am uitat complet de durerea de spate. Bag niște cioco’ și-mi văd de drum. De la prima curbă, marcajul trișează și urcă prin pădure, pe cărare pietonală, de-a lungul pârâului. Este o zonă foarte frumoasă, iar în condițiile date, mi-am amintit de zilele frumoase de toamnă pe cărări.

Miroase a proaspăt, iar din brazii care-și întind crengile spre mine, rășina proaspătă se prelinge lung, ca o pânză de păianjen. Pe dreapta, peste pârâu, se înalță un perete drept cu o “extorsiune a unui degajament al unei construcții de… într-o apă” (pentru cine nu știe, e pe iutub “un burlan rupt”) :)) tot cam așa aici, într-o stâncă, sunt niște grote. În curând regăsesc drumul care a urcat în serpentine. La un popas e vizibilă curiozitatea unui urs care nu știe să citească.

Începând de la peste 1.100 m, dau de ceață.

În luminiș mai e cum mai e, dar în pădure parcă mă cuprind și fiorii. Și ian să văd ce mai știu să fluier!

Ba încep să mă și cert, cu voce (tare), că era să pierd marcajul. Tare mirat era un bade peste care am dat în timp ce mă dojeneam! M-a măsurat din cap până în bocanci până să-mi răspundă la salut. Eu îi dădeam cu vorba – că cât mai e până la cabană, că ce l-o prinde noaptea pe drum – el îi dădea cu mirarea. I-am smuls câteva vorbe și am aflat că mai am puțin. Puțin, auzi. Fie! Am plecat fluierând voios, dar mi-au crăpat buzele după câteva minute, când am dat de zăpadă. Înghețată. Alunecoasă. Și ceață. Și apoi, peste urme. Unele mici și gingașe, de la țopăituri pe lângă drum, și altele mari cât gura soacrei, care traversau drumul din stânga în dreapta. Erau însă destul de vechi, fiind înghețate. Am zâmbit și mi-am văzut de drum. Știu, din poză par a fi de cățel :), dar îmi pierdeam bocancul în ele.

După 3 ore de la plecare ajung la un loc amenajat de parcare, de sub cabană, unde sunt câteva mașini parcate. Imediat ajung și la intersecția cu drumul spre Pojorâta, de unde apar și mai multe mașini. De aici, calc atent prin zăpadă să nu stric urmele de tocuri de pantofi țuguiați, opinci, ugegeuri, sandale, cizmulițe, botine. Papuci, în esență! Sună telefonul, am semnal! Este Oana, se liniștește aflând că sunt bine. Pe pârtie este timp frumos.

La dreapta, indicatorul către Piatra Șoimului, cu belvedere, la 10 – 15 minute. Nu are rost să merg, nu se vede nimic. Am făcut 3 ore și un sfert.

Intru în hotel, servesc un ceai. 3 lei. Lumea se uită la mine. E plin de turiști, găsesc un loc în spate, lângă sobă. Perfect! Bărbații intră în vorbă cu mine. Au venit cu mașina prin Pojorâta. În restaurant este interzisă intrarea, se pregătește petrecerea de revelion. Se discută despre numele copiilor: “tre’ să aibă numii di sfânt și numii di naș, sau amândouâ-ntr-unu“. “Niși vorbî, dragî, șî, îi copchilu’ nașului sau al mieu?! Ieu vroiam sâ-i pun Viorichii Victoria, da’ a sărit socru-miu că, șî, ie fabrica di la Brașuov!? Hi hi hi”.

Pun polarul pe mine, pun la uscat ce-i de uscat și trag și o poză cu natură moartă. Eșec foto total. Oamenii pleacă și gălăgia se mută afară. Mai sug un algocalmin, preventiv.

La al doilea ceai, arunc un ochi pe hartă; vreau să mă întorc pe cruce galbenă. Asta înseamnă că trebuie să merg spre vârf, Șaua Ciobanilor, apoi intru pe marcaj simplu. Întreb la bar care este starea traseului, aflu că este practicabil. Dau să plec. Intru pe Pietrele Doamnei, să văd ce se vede.

Nimic nu se vede și este derdeluș. Decid să-mi achiziționez colțari. Câțiva sinucigași, mai sus, în ceață, se hlizesc.

Mă întorc la hotel. Hmm. Intru să întreb dacă am înțeles bine intrarea în traseu (n-am fost niciodată mai departe de vârf). Primesc răspuns că toate informațiile sunt afară, pe tabel 🙁 Hotel, nu cabană.

Fie. Hai prin pădure, marcajul este bun (nu și crucea galbenă, dar este traseu comun până la vârf).

Ceața este din ce în ce mai deasă și vântul o rostogolește în sus și-n jos. Ajung la marginea pădurii și am dubii de câteva ori.

Mă întorc câțiva pași. Nu mai este marcaj, merg orientându-mă după busolă. Nu se mai vede niciun copac în vreo direcție. Nu-i bai, merg după urmele astea din zăpadă. Bat pariu că duc la vârf! Doar n-o fi nătărău cel ce le-a făcut! Oleo, na de ține-ți vorba! Că urmele se gată (!) și se întorc. “Si eu țe să fațe? Să meldze înainte sau să se întoalțe?” Să meldze înainte! Și merg și mă afund în zăpadă (până la genunchi, nu până la șold, cum zicea un cumătru). Și mă gândesc că ar fi cea mai proastă decizie să mă rătăcesc pe aici, negăsind intrarea în traseu. Mai bine mă întorc pe același drum.

Și așa am făcut. La ora 14 eram din nou în fața hotelului și țopăiam pe drum înapoi. Până la răscruce, sfidez o mașină înțepenită într-o groapă înghețată. Eu merg neînțepenit.

Puțin mai jos de locul unde văzusem urmele de urs, dau de o familie simpatică de tineri. Urcaseră cu un Duster nou, 4 ori 4, să îl testeze. Făcuseră un om de zăpadă la marginea drumului și se bulgăreau cu copiii. N-am stat mult de vorbă, că mă păștea noaptea. Am refuzat (dealtfel) frumoasa lor propunere de a mă lua cu mașina.

După o altă bucată de singurătate, dau iar să-mi vorbesc vreo câteva. Ce să vezi, la vreo 200 de metri de locul unde ne întâlnisem când urcam, dau iar de bade! Acu’ vorbim mai mult, că deja suntem cunoștințe, dar tot nu-mi spune ce caută acolo. Jumulea un băț de plictiseală. Cică așteaptă pe cineva să urce, dar vede că nu mai vine odată! Ce treabă ar avea pe-nserat în pădure, nu-mi închipui! “Bine, bade, dacă-l văd, îi zic să se grăbească”, îi spun. Nu l-am văzut, cred că m-a păcălit bădița.

Până la schit am fost ajuns de Duster, cu care m-am întrecut – el pe serpentine, eu pe scurtături.

Și de pe-aici a revenit toamna și s-a ridicat ceața.

De la schit până la primele case, am dat blană, nu era nimeni pe drum. Pe la primele case am regăsit frumusețea Obcinelor Bucovinei, care m-au călăuzit către civilizație, la numai două ore și jumătate de la începerea coborârii.

Prin ogrăzi, oamenii își vedeau de treaba dintre sărbători, păsările de ciugulit, câinii de lâncezit, cotarlele de zgribulit. Și pe drum eu de zâmbit.

A fost o ieșire frumoasă, deși am prins cea mai urâtă vreme dintr-un șir de 10 zile înainte și după aceasta.

La pensiune, i-am povestit cumătrului cum am dat nas în nas cu hoardele de lupi de sub pădure și cum m-am luptat pe cărare cu namilele de urși, cu zăpada pân’ la brâu.

Dacă v-am stârnit interesul, vă invit să vizitați acești munți, pentru a vă bucura și voi de ceea ce m-a bucurat pe mine. Fiindcă măcar pe alocuri, România este o țară frumoasă. Poate nepermis de frumoasă. Și merită călcată sub picioare. Cu atenție însă. Și admirație.