Duminică, 5 iulie 2015, orele prânzului

                                                                                                                     Undeva pe str. N. Bălcescu, Sibiu

Redactor: Salut, Cristi! Mă bucur că ai dat curs invitației de a participa la această discuție despre munți.

Cristi Iliescu: Eu îți mulțumesc pentru invitație! Bucuros de revedere!

R: Nu ne-am mai văzut de ceva vreme. Ce ai mai făcut în ultima perioadă?

CI: Păi, am umblat. Am făcut ce-mi place! În ultima săptămână din iunie am ieșit cu prietenii la cules de bureți în pădurile de pe Valea Doftanei. Am găsit câteva locuri nebănuit de frumoase despre care habar nu aveam. Spre seară am campat pe un deal deasupra satului Melicești, într-un loc numit Crucea Domnitorului, de unde se vede superb spre munții Bucegi, Baiului, Grohotiș și Buzăului. Locul e denumit astfel pentru că în cel mai înalt punct a fost ridicată o cruce în amintirea vizitei domnitorului (pe atunci – n.r.) Carol I, aflat în căutarea unui loc unde să-și ridice castelul. În cele din urmă a ales Sinaia după cum bine știm, construind Peleșul, dar povestea Meliceștiului este una aparte. Merită mers acolo pentru a vedea un sat încremenit în timp.

R: Sună interesant. Mi-am notat, sper că voi găsi un răgaz să trec și prin acele locuri, poate ne faci o invitație oficială planificând o tură în zonă.

CI: Nu este exclus, dar descoperirea personală are o aromă specială. Nu știu cât voi putea dezvălui eu într-o tură în grup mai mare, unde fiecare are câte ceva de bifat. În zonă se poate merge și la băile sărate la Telega, așadar poate fi o destinație de weekend, o alternativă la piscină. Seara, pe malul Doftanei se pot frige bureți proaspăt culeși din pădure…

R: Recunosc că eu aș putea să te ascult povestind întreaga după-amiază, dar după cum îți închipui, te-am chemat aici din alt motiv, legat de tura din care tocmai te-ai întors.

CI: Cindrelul și Lotrului.

R: Întocmai. Te voi asculta cu plăcere povestind traseele pe care ai fost. Eu adun informații din munții mai puțin umblați, cu atât mai bine cu cât sunt proaspete. Înțeleg că ai traversat din Cindrel în Lotrului. Cum ți s-au părut acești munți?

CI: După cum ai spus și tu: sălbatici. Dar nu în sensul în care simți că ai putea întâlni la tot pasul animale sălbatice, ci mai degrabă nebătuți. Mă bucur însă că i-am descoperit înaintea țapinarilor. În Penteleu, de exemplu, am ajuns prea târziu pe valea Bâscăi Mari, la Gura Cernatului ai impresia că a lovit cataclismul.

În schimb, am găsit aici timpul acela etern care definește Ardealul. Bacii sunt stăpâni pe aceste meleaguri, ei le știu rostul. Plaiurile sunt largi, netede, adevărate metafore pentru vremuri nevremuite 🙂

R: Te-aș întreba: care dintre cele două masive ți-a plăcut mai mult?

CI: Să știi că nu aș putea să aleg între ele, în primul rând pentru că în Cindrel ar trebui să mai colind și partea nordică, spre Crinț. Bine, nici în Lotrului nu am văzut tot, dar am mers mai mult pe creastă. Aș putea să îți ofer un răspuns coelhian: e mai frumos să urci pe Lotrului, pentru că de acolo se vede mai frumos Cindrelul. (râde) E valabil și invers.

R: La întrebări incomode – răspunsuri elegante. În cazul acesta, îți voi asculta povestea pe îndelete.

CI: OK. Te rog să îmi permiți să frunzăresc printre fotografii, pentru că mă ajută să-mi amintesc mai fidel cele întâmplate. Să mă întrerupi dacă bat câmpii sau dacă vrei să îți ofer detalii.

Am ajuns în Sibiu vineri dimineață, la ora 7, după un drum obositor cu autocarul – nu știu ce a fost în capul meu, am crezut că mă voi putea odihni călătorind noaptea și voi salva câteva ore în plus pentru traseu. Am reușit să strâng doar câteva cearcăne în plus pe chip. Se văd și acum, așa-i? (râde)

Sibiul m-a primit însă, ca întotdeauna, cu căldură. Nu la căldura de vară mă refer, era încă răcoare dimineața, ci la aceea de loc familiar. Acum poate mai bine de 15 ani, când am ajuns pentru prima dată aici, îmi notam prin jurnale dosite că orașul acesta fascinant are un aer aparte. De misticism, de urbe veche și nobilă, de parfum de viață visată în câteva clipe fugare. Brusc, mi s-a făcut dor nu de ducă peste munți, ci de lăsat pe lângă ziduri vechi, ori spre dumbrava răcoroasă.

Cum timpul nu-mi mai e de mult un aliat, trebuie să aleg varianta în care traversez orașul doar cu privirea de la geamul autocarului ce avea să mă ducă în Păltiniș.

Spune-mi, te rog, ce s-a întâmplat cu Sibiul? Trăiam cu impresia că aici se prețuiește valoarea și se valorifică tradiția. Mă refer acum la tramvaiul ce leagă orașul de Rășinari. Nu mai circulă, așa-i? Am văzut mai multe garnituri garate în Rășinari, iar linia mi s-a părut abandonată. E păcat! Dacă eram primarul Sibiului, aș fi prelungit linia până în Piața Mare, cum era pe vremuri… Măcar pentru două curse turistice pe zi. Abia apoi aș fi candidat la președinție 🙂

R: S-a renunțat de mai multă vreme la tramvai, după ce o perioadă a efectuat curse doar pentru reprezentații de teatru. Cred că știi subiectul… Și troleibuzele au fost înlocuite cu autobuzele, care au mai multă mobilitate.

CI: Da, dar poluează față de transportul electric, pe șine sau nu! În Europa se mizează pe acest segment de transport public de persoane: trenuri, tramvaie, trolee…

R: Biciclete, trăsuri…

CI: Căruțe încă avem și noi, slavă cerului! (râde)

Rășinarii, frumoase plaiuri! Cunoști legendele localității? Ei, lasă, că-ți spun eu – venit din București – una dintre ele.

Geneza. Dumnezeu a creat lumea în 7 zile și a modelat omul după chipul și asemănarea sa, iar la final a rămas cu două mâini de lut din care cu greu putea plămădi ceva. Ce să fac, sfinte Petru, cu mâzga asta? E și puțină, și moale. Sfântul Petru aruncă o privire peste plaiuri și numai ce-i vine o idee: Doamne, de-ți vor ieși doar câțiva oameni mai piperniciți, mai cocoșați, nu-i bai! Îi punem aici în Rășinari și Poplaca, unde vor sta ascunși sub munte de nu-i va vedea nimeni! Și așa a fost.

Legenda are, cum probabil presupui, o sămânță de adevăr! În Rășinari și Poplaca, cu generații în urmă, sătenii erau oameni avuți, dar și avari. Cum în vocabular nu încăpea înstrăinarea avuțiilor în cele 4 zări, aranjau căsătoriile între rude de grad apropiat – verișori. Astfel, averea a rămas în familie, dar în timp, sângele s-a stricat și oamenii ieșeau mai cocoșați, mai betegi…

În fine, lumea s-a mai schimbat de câteva ori de la vremea legendelor și până acum. (soarbe din cafea)

Hai să-ți spun despre tura mea! Aveam să ajung în Păltiniș devreme, când încă nu deschisese niciun restaurant. Doar cafeneaua de la telescaun își aștepta clienții, dar mie îmi era foame! Dau din colț în colț, dar nu găsesc nicio șaormerie, niciun Mega Image, nimic!

R: Ai plecat pe traseu fără mâncare la tine?

CI: Sigur că nu! Dar cum nu plec pe munte să trag chiolhane, mă bazam pe o masă luată înainte de plecare.

Flămânzit ca un câine pe ogor, nici la schit nu mai aveam tragere de inimă să mă întorc, deși mi-aș fi dorit să petrec 5 minute la mormântul lui Noica, pe a cărui rostire filosofică românească mi-am dat licența. Mi se părea că e prea departe de locul unde m-a lăsat autocarul. Dar tu să scrii acolo: cine ajunge în Păltiniș, să nu rateze schitul! E loc fain de recules. Și de făcut selfie-uri, desigur!

Am plecat necăjit pe traseu, cu stomacul văicărindu-se, urmând marcajul cruce roșie spre Poiana Găujoara. Am setat altimetrul ceasului după altitudinea luată de pe o plăcuță montată pe o cabană (1.435 m) și am pornit pe forestierul larg, în urma altor 3 drumeți care au coborât din același autocar. În scurt timp am intrat pe o potecuță din dreapta, ei au continuat pe drumul care duce în direcția vârfului Oncești. Am presupus că merg la vreo stație meteo sau vreun alt obiectiv aflat pe vârf. Aveam să-i văd însă mai târziu în urma mea, în șaua Bătrâna, ceea ce mă face să înțeleg că mai e un drum care vine din Păltiniș până acolo, în afară de poteca marcată.

R: Așa este, drumul principal care trece prin poiana Muncel e mai larg decât poteca și implicit mai comod de parcurs.

CI: Mie nu-mi pare rău că am ales poteca! Este încântătoare, așa îngustă și verde, m-a făcut să uit de toată oboseala care mă chinuise până atunci. Ai fost pe acolo? Pe stânga e un mal înalt de pământ înierbat, pe unde se pitesc frăguțe și ciuperci, iar în dreapta e pădurea care coboară spre o vale scăldată în lumină. Îmi venea să pun mâna pe telefon și să anunț câteva persoane că am găsit poteca spre paradis 🙂

În drum am întâlnit o băncuță de piatră, pe care sunt inscripționate marcajele turistice.

Părea să fie un soi de bancă a îndrăgostiților, dar pentru că e situată destul de departe de stațiune (nu știu dacă Eminescu ar veni aici noaptea) și nici nu beneficiază de un punct de belvedere, cred că nu au poposit prea mulți amorezi aici. Aș numi-o mai curând băncuța ursuleților îndrăgostiți.

Când pătrunde mai serios în pădure, cărăruia ajunge să intersecteze un firișor de apă care vine dinspre vârful Oncești. Pe harta mea îl identific ca fiind unul dintre izvoarele Dănesei, dacă nu chiar cel principal (n.r.: îmi arată o hartă îmbinată din mai multe bucăți A4 listate la imprimantă și lipite).

După ce taie poteca, cursul apei se răsfiră într-o frumoasă cascadă. E un loc fain de dat cu blițul, cât să îți reglezi respirația.

De aici începe încet-încet urcușul – nu-i deloc greu, dar e constant, pe o potecă largă prin pădurea de molid. Cred că am mers lejer vreo jumătate de ceas, ascultând cântecul păsărilor. Spre final, câteva serpentine grăbesc poteca să iasă în pajiștile alpine din Poiana Găujoara. M-am bucurat mult de pădurea Cindrelului, știam că va fi cam singura porțiune pe care o voi parcurge la umbră. Iar ea mi-a răsplătit liniștea cu care am ascutat-o.

Mă întrerup puțin. Spune-mi, ce planuri ai pentru mâine? Era un proverb chinezesc: dacă îți spun – vei uita; de-ți arăt – îți vei aminti; dar dacă vei face tu însuți – vei înțelege 🙂 Așa că ia scoate o foaie de hârtie – temă pentru acasă: du-te pe traseu și bucură-te și tu de liniștea acestui munte! Pornește devreme, când călăreții motorizați încă dorm după bețiile trase de cu noapte. Vei strânge și fotografii pentru a îmbunătăți materialul la care lucrezi.

R: Îți promit că am să merg, dar mai spre toamnă, după ce public articolul. Pentru acum, speram că îmi vei pune la dispoziție câteva dintre fotografiile tale.

CI: Fără îndoială! M-ar bucura și dacă doar 10 persoane ar găsi utilă descrierea mea și ar lua calea Cindrelului. De preferință, pe modelul bătrânesc, cu pejosul, prin propulsie musculară cu injecție dublă de femur sau cum aș putea să-i mai spun mersului… Călcând des!

R: Ai un dinte împotriva motocicliștilor.

CI: Și nu numai: (n.r.: împotriva) ateviștilor, offroadiștilor, enduriștilor, tanchiștilor, ozeniștilor… pff! De fapt, nu am nimic cu ei, dar pentru cauciucuri s-a inventat asfaltul pe transalpine, transfăgărășene, transrarăi. Sau tarlaua din spatele curții. Iar pe pământ sau iarbă nu poți să faci un drift, un scârț!

Lăsând gluma la o parte, cred că dacă vrei să ieși în sânul naturii ar trebui să te supui unei simple reguli: să nu invadezi. Să fii modest în fața măreției naturii, ca să fii măreț printre oameni. Modelează-ți excursia după resursele naturale și planifică-ți drumul pentru câteva ore, să beneficiezi de lumina zilei. Vei gusta fructe de pădure pe care mergând cu zeci de km la oră nu le bănuiești pe lângă potecă. Te vei bucura mai mult când vei putea să vezi o veveriță în pădure, care nu ar fugi de sunetul motorului pe care l-ai lăsat în garaj. Vei fi mândru că ai urcat 500 de metri cu forțele proprii pe o măgură pleșuvă, de unde ai valea întinsă la picioare; unde picnicul va fi mai gustos în aerul curat decât în gazele de seră și larma de lângă șosea. Sunt nenumărate exemple pe care le pot da.

Fiecare ar trebui să conștientizeze că rezervațiile și parcurile naționale sunt ale noastre și ține de noi să le protejăm. Multe voci spun că ar fi frumos să fie și la noi ca la alții. Eu susțin că este deja ca afară, cel puțin ca obiective extraordinare, dar e necesară și responsabilizarea fiecăruia. Prin informare. Ca să faci diferența, trebuie să îți pese.

Ar trebui să ne pese și de animalele care au ultim refugiu în pădurile de munte. Să nu le fugărim și acolo cu motorul! De ce să nu profităm de faptul că noi avem cele mai frumoase exemplare de animale din Europa? Sau specii care în alte țări nu mai există. Am putea transforma pândarele vânătorești în puncte de observație, unde turiștii de aventură ar putea urmări comportamentul exemplarelor în libertate. Să înlocuim băile de sânge – propovăduite de bogații săraci cu duhul – cu setea de viață.

R: Ai dreptate în ceea ce spui, dar ești naiv! Hai, nu mă lăsa singur pe potecă… Erai pe punctul de a ieși din pădure 🙂

CI: OK, de acord, bat câmpii. De fapt, munții 😀

Am ieșit în poiana Găujoara, dar nici n-am apucat să mă bucur de razele călduțe ale soarelui că și văd la lojile superioare ale urcușului un câine lățos, cum era cel mare din Two Stupid Dogs. Mă privea mut. Îi returnez și eu privirea. El insistă 🙂 La un moment dat, unul dintre noi – nu-mi amintesc dacă eu sau el – îi spune celuilalt: (n.r.: imitând vocea lui Gheorghe Dinică) Ce te uiți, mă?! Dacă mă fac acum spre tineee… aoleu! (n.r.: clienții așezați la mesele vecine întorc capul curioși spre masa noastră)

Auzi, pot să fac și glume sau doar descriu așa, ce am întâlnit în traseu?

R: Poți să spui ce vrei, oricum eu voi tăia la montaj ce nu-mi e util! Glumesc, desigur 🙂

CI: OK 🙂 Așa… încordată situație. Clar, e rost de o pauză. Mă așez, desfac un sandvici, localizez turma și ciobanul pe versantul din stânga mea. Santinela nu e singură, sunt mai mulți câini, dar sunt cuminți toți, nu latră. Mi-au luat frica!!!

Cu forțe noi, am mai mers apoi pe traseu fix cât am avut stâlpi cu marcaj, adică 100 de metri, până la intersecția cu o potecă mai largă ce duce în dreapta spre stâna Găujoara. De aici, neexperimentat cum sunt, nu am bănuit că trebuie să cotesc la dreapta pe drumeagul evident, așa că am continuat să urc spre înainte. Nu-i deloc marcaj pe acolo, asta pentru că nu-i traseu pe unde am fost eu, dar nici mare haiducie nu e! Probabil poteca aceea a apărut de la cei mulți care au luat-o greșit pe acolo.

În schimb, când isprăvești urcarea, pe vreme bună cum am avut eu, o să te bucure să vezi în stânga creasta lungă a Lotrului pe care din vale nici n-ai fi bănuit-o, în față se înalță masivul Cindrel și în spate coboară plaiurile cuminți ale Sibiului.

R: Scuză-mă că te întrerup… ți s-a mai întâmplat să rătăcești poteca?

CI: Stai puțin… Eu nu mă rătăcesc, ci merg prin locuri pe unde n-am habar unde mă aflu! Chiar dacă se mai întâmplă ca din entuziasm să nu urmăresc marcajul, cu puțină orientare am găsit întotdeauna drumul.

Chiar și acum am bănuit că poteca merge pe vale, dar nu m-am întors. Dinspre stână se auzeau clar sunete animalice, ca și cum ai fi înconjurat de cocoși, măgari, vaci și ciobani. Așadar dacă o iei pe culme nu ratezi nimic, poate doar niște lătrat de câine. Singura șmecherie a potecii marcate e că nu urci ca flețul în culme 🙂 Maaare filosofie!

În golul alpin al Cindrelului găsești ridicate din senin formațiuni de piatră care gâdilă orizontul altfel larg, împânzit de culmi prelungi. Unele dintre stânci au forme ciudate, cu baza mai îngustă decât vârful, ori sunt oblice, încât te poți adăposti sub ele în caz de o ploicică. Atenție însă la ploi serioase, pentru că nimic nu te poate apăra aici de furia unei furtuni electrice! Cred că asta e și rațiunea pentru care poteca marcată nu urmează culmea.

Să știi că am plecat nehotărât de acasă. Aș fi vrut inițial să colind cât mai mult în Cindrel, ceea ce însemna ca din zona vârfurilor principale să țin nordul spre Crinț, prin Padina Rudarilor, și să revin în Păltiniș prin Cheile Cibinului. Dacă mergeam pe varianta asta, aș fi avut un traseu cam scurt pentru cele 3 zile pe care le aveam la dispoziție și în plus aș fi mers în mare parte pe vale și pe forestierele din păduri, unde orizontul e îngustat de peisaj. În al doilea scenariu, dând iama în Lotrului, aș fi avut de mers cale lungă pe creastă. Diferența e ca între bilete la spectacol în fundul sălii – lateral, și bilete VIP, unde ești în prima linie. E ușor de înțeles de ce mă mânca talpa pentru a doua variantă.

Până una-alta, de unde mă aflam, Cindrelul se ivea în fața mea atât de îndepărtat, încât îmi lăsa impresia că nu poate fi atins. Speranța că acolo e alt munte, mai îndepărtat, a pierit subit când am consultat harta. Am de mers, nu glumă!

Înscriindu-mă în ușoară coborâre spre șaua Bătrâna printre tufe de merișor și ienupăr pitic, am observat înspre valea din dreapta câțiva stâlpi metalici ai potecii marcate, care m-au ajutat să-mi dau seama care-i cea mai bună rută până la intersecția cu traseul, și să nu cobor mai mult decât e necesar.

În șa, plaiul se lărgește. E loc pentru drumeți, turme de oi, cicliști, capră și varză. Și chiar pentru un poligon auto. O mașină de teren cobora încet din stânga, din zona vârfului Oncești, dar șoferul s-a oprit la vorbă cu ciobanii. Sau a venit după brânză. E perfect, îmi spun, nu-mi doream decât să scap de norii de praf pe care îi ridică mașina. Cum tot interesul câinilor s-a canalizat într-acolo, am trecut cu bine de prima turmă întâlnită.

Pe drum, intru în vorbă cu doi bicicliști care mă ajung din urmă. Îmi spun că vor să ajungă în Obârșia Lotrului până diseară și, aflându-mi planul, îmi indică pentru înnoptare o vagonetă care s-ar afla în șaua Șteflești. Înmagazinez informația.

Trecem împreună prin dreptul stânei Bătrâna, lătrați de câinii bezmetici pe care nu-i chip să-i împăcăm cu vorbă dulce, apoi cei doi tovarăși de drum se răstesc voinicește la deal. M-aș fi răstit și eu, dar n-am energie decât să mă rog! Și mă rog să fie cât de blândă urcarea.

N-am eu vlagă în picioare, dar am în privire: am avantajul de a ști ce mă așteaptă pentru că drumul îmi este desenat pe versant de cei doi bicicliști. Soarele e necruțător și nu-i chip să găsesc adăpost, singura scăpare e să închei mai curând drumul.

Dinspre culmile din dreapta ale Surdului aleargă spre potecă nenumărate firișoare de apă, o adevărată risipă. Nu ai spune că pot fi izvoare pe gazonul acela imaculat, fără pic de stâncă! Apă bună de băut, de răcorit pe față, pe mâini.

În urcarea pe Rozdești, sub soarele fierbinte de iulie, e greu să menții un ritm voios. Număram pașii ca un antrenor de educație fizică pentru elevii săi și nu m-am dat bătut până când nu am atins punctul maxim. Am vrut să plâng de la efort, zău, dar nu mai aveam lacrimi! Mă tot gândeam că aș putea dormi la Cânaia vreo oră-două, întins pe izopren, pentru a mai alunga oboseala care m-a cuprins. Numai gândul la asta mă mai alina.

Coborând pe partea cealaltă, ehei, mă puteai confunda cu un zmeu! E un vânt care adie constant pe culme și care te răcorește când te frăgezești sub soarele ăsta lipsit de empatie! Iar cu aerul condiționat de la natură, am ajuns în șaua Șerbănei fluierând. Aici, drumul se bifurcă: spre dreapta poți continua pe bandă roșie spre vârful principal, iar la stânga se lasă pe sub culme o potecuță minunată ce duce la cabana Cânaia: punct roșu.

R: Anticipez că ai luat drumul potecii minunate spre Cânaia. Nu era un refugiu acolo? Acum e cabană?

CI: Cred că nu greșesc ridicând Cânaia la rang de cabană. Una mică, dar cochetă, din ce am văzut eu acolo.

Acoperișul roșu al cabanei se vede din șaua Șerbănei, dar chiar și așa, până când ajungi acolo mai mănânci o pâine. M-am hazardat să prevăd timpi foarte scurți, dar am mai mers aproape o oră. Poteca trece prin puieți de molid și tufe de zmeură și are aerul intim al unei căi secrete.

Cu un ochi spre cabana din vale, cu altul pe culmea din dreapta și cu celălalt pe potecă, pe unde îmi intersectam pașii cu nenumărați cărăbuși, ajung în fața cabanei. În poiana largă/lâng-un nou castel/unde curge-n vale/un râu mititel. Mă întâmpină Doru, cabanierul, cu multă ospitalitate.

Îi spun de unde vin și că pun la cale ca mâine seară să dorm la Prejba după ce urc Ștefleștiul. Clatină din cap evaluativ și mă întreabă cât mi-a luat să ajung la Cânaia din Păltiniș.

3 ore… și jumătate, spun și aștept să fiu glorificat pentru eroismul de a scoate un timp imposibil. Încă făcusem doar puțin peste 3 ore, dar am calculat greșit când i-am spus. Mmm, cam mult! vine răspunsul lui care îmi retează elanul. Dar dacă pleci la prima oră, fiind singur, n-ai altceva de făcut decât să mergi. Și e posibil să ajungi, îmi spune. În tot cazul, îmi indică toate punctele din traseu: unde voi întâlni turme, unde aș putea avea probleme de orientare, unde aș putea înnopta în caz că nu pot duce tot traseul la bun sfârșit, și încheie spunându-mi că dacă renunț la Șteflești și urc din Cânaia direct pe Negovanu Mare, voi ajunge fără doar și poate la Prejba. Adică să ratez urcarea pe Conțu și Balindru, cele două vârfuri ascuțite care se impun în peisaj atât de ostentativ de la Cânaia… un minunat trapez la înălțime. Nici nu intră în discuție!

Cu toată vorba bună cu care mi-a dat indicațiile, așa o ciudă mi-a făcut…! Cum vine asta, să nu pot merge toată culmea până la Prejba într-o zi lumină?! Și mă motivează, îmi alimentează subconștientul cu ambiție: fie ce-o fi, eu încerc! Am la mine folia exterioară de cort și pot face bivuac oriunde mă prinde seara, mă gândesc.

Ciorba era încă pe foc, cu șanse minime de clocot final în viitorul apropiat, iar mie îmi era foame numaidecât! Pe deasupra, picam de somn și m-a cuprins frigul stând așa pe băncuța din spatele cabanei.

Doru se întrebuințează la bucătărie și îmi aduce o papară cu ouă, brânză și șunculiță, plus o salată de roșii, de-am lins farfuria! Câtă vreme înfulecam, îmi spune să fiu atent la marginile abrupte ale căldării Iezerului Mare și să nu mă aventurez pe acolo cu rucsacul greu în spate. Îmi povestește despre clipele de coșmar trăite de un turist cu câteva zile în urmă, pe care l-au luat cu elicopterul de la Cânaia.

R: Serios?

CI: Stai să-ți spun! Urcat de luni dimineață, turistul s-a întâlnit cu Doru care cobora spre Sibiu, și care l-a anunțat că nu va fi nimeni la cabană. El însă a pornit spre vârf cu gândul unei ture scurte de o zi. Doru i-a reperat mașina luni când a ajuns în Păltiniș, iar joi dimineață când a revenit pe munte, a fost cuprins de un fior văzând mașina încă parcată acolo. A ajuns la cabană când l-au coborât ciobanii pe rănit dinspre vârf. Alunecase pe grohotiș și căzuse 20 m, fracturându-și bazinul. Cum o fi rezistat atâtea zile singur acolo, pe ploaie și vreme incredibil de rea, fără mâncare… numai el știe. S-a târât încet până când l-au găsit ciobanii. Povestirea lui Doru despre turistul rănit mi-a amintit de Dragoste de viață a lui Jack London. Bine că a avut final fericit și nu s-a încheiat cu o cruce înfiptă pe munte!

Pentru că norii pasageri împânzeau cerul, m-am gândit să plec spre vârf, sacrificând pentru moment odihna, pentru a avea timp să cobor în caz că se strică vremea mai târziu. Îi mulțumesc lui Doru pentru masă, pentru disponibilitate, pentru informații, și plec pe triunghi albastru spre Șaua Cânaia, plănuind revenirea la cabană, poate la iarnă. Iar pe Doru cred că am să-l sun să-i spun că am ajuns safe în Sibiu.

Urcarea de la cabană spre șa m-a stors de puteri. Pe indicator te bucuri citind că se fac 30 de minute, dar nu mi se pare un timp realist! Oprindu-mă să-mi rulez limba înapoi în gură, realizez că sunt ținut sub observație de o șatră de câini. Ceva mai sus e o stână mică și dărăpănată. Dintr-acolo vine primul strigăt de luptă și curând văd o sfrijeală patrupedă săltând prin iarbă spre mine, învigorându-i și pe ceilalți. În secunda doi sunt înconjurat de vreo 10 câini, dintre care 3 mai măricei vor să devină intimi cu mine.

Trebuie să fac un efort pentru a le acorda tuturor atenția necesară, ținându-i cu greu la distanță cu bețele de trekking. Aștept zadarnic să vină ciobanul și, speriindu-mă de înverșunarea cu care una dintre potăi se repede spre mine, încep să strig. Nu, nu se despică cerul și coboară o rază, dar am noroc – reacția a dat roade, acum doar mă latră de la distanță. Profit și mă îndepărtez și eu de ringul unde am dansat meneaitoîn sincron cu dulăii, chiar dacă deviez din potecă. Pentru 10 minute scap de ei și ocolesc prin stânga potecii, dar în cele din urmă cei 3 mai răi mă prind cu ocaua mică în timp ce încercam să-i păcălesc furișându-mă pe lângă niște stânci, și mă țin la respect sub un mal surpat. Ăștia se cam învârtesc de vreo două șuturi zdravene în târtiță, îmi spun! Zbier spre ei, dar nu mai obțin efectul scontat. Enervat, încep să arunc cu pietre și lemne, înjurând cu vitejie, moment în care apare și ciobanul. Hopa! Mi-a cam crăpat obrazul de jenă când m-a surprins cu bolovanul în mână, m-am simțit de parcă tocmai i-am spart omului geamul… Mă ceartă că azvârl cu pietre, mă sfătuiește să încerc cu biscuiți.

Intrăm în vorbă, îmi spune că e din Rășinari, dar nu a auzit de Cioran și Goga. Aflu că el l-a găsit și l-a coborât dinspre vârf pe turistul rănit. Se strigaseră unul pe celălalt două seri la rând, făcându-și inclusiv semnale cu lanternele de la distanță, dar nu bănuise că turistul are probleme, credea că îl salută.

R: Extraordinar!

CI: Povestim mai bine de un sfert de ceas înainte să ne luăm rămas bun. E cu fiul lui pe munte, cel mic o avea vreo 12-13 ani.

Sub norii negri adunați parcă din senin, care zburdau amenințător spre vârf, fac o pauză sub o stâncă aflată ceva mai la vale față de culme, înspre circul glaciar Iujbea Rășinariului, pregătit să înfrunt o furtună. Pentru că se face frig, trag peste geaca softshell și pelerina, care mă va apăra și de ploaie, și în plus oprește și vântul care sporește senzația de frig. Am pierdut aici aproape o oră ca blegul, pentru că norii și cețurile alergau mai departe așa cum au venit. Crâncen! În acest răstimp, spre vârf a urcat un tip pe ATV, probabil analfabet.

R: Cum așa?

CI: A intrat ca buldozerul în perimetrul rezervației Iezerele Cindrelului, semnalizată cu panou de informare.

R: Nici ciobanii nu ar trebui să aibă voie acolo, dar din câte știu își pasc turmele pe plaiurile din rezervație.

CI: Da, era o turmă deasupra căldării Iezerului Mare și apoi am mai văzut una în apropierea vârfului. Oricum, nu știu dacă sunt specii endemice acolo. Poate doar pahidermele bipede care își păstoresc motoarele. Specie endemică nu doar în Cindrel, ci pretutindeni pe la noi…

Dispăruse când am ajuns eu sub vârf, l-a înghițit întinderea impresionantă de pe culmea Cindrelului. Iezerul Mare era tulburat de negura lăsată brusc peste lume. Arăta ca un ochi de domniță peste care cade obosită pleoapa de nori.

Din partea superioară a căldării se aud pietre căzând. Doar la o privire atentă observ turma de oi răspândită pe buza superioară, nici nu o auzisem din cauza vântului puternic. N-am coborât la malul lacului din simple rațiuni de conservare a energiei. Rămâne pe data viitoare, când voi lua din nou la pas Cindrelul.

Urc la vârf, țopăind de colo-colo în căutarea punctul maxim de altitudine. E greu să pui degetul undeva și să susții că ești pe vârf, terenul e atât de neted încât îți dă impresia că ești la șes. Pare un munte bătut în cap! Dincolo de șaua Șteflești, spre sud se înalță o altă culme lină, dar impresionantă prin masivitate – cea a munților Lotrului.

Cindrelul și Ștefleștiul sunt vârfuri gemene, cu aproape aceeași înălțime: primul măsoară 2.244 m, al doilea doar 2.242 m. Și fiecare reprezintă punctul maxim din masiv, primul din Cindrel, al doilea din Lotrului.

Puțin sub vârf, mă întrebuințez o vreme făcând fotografii printre tufe întârziate de smârdar înflorit, înainte de a porni la vale spre un drum care se vedea de sus. Era încă devreme, abia ora 3 după-amiază, dar pentru că nu știam unde am să înnoptez și cum nici vremea nu era cea mai grozavă, am luat decizia să cobor din culme înspre valea Sadului.

Drumul care face legătura între cele două masive e bine marcat cu cruce roșie, care duce până în Obârșia Lotrului. Inițial, pe culme, sunt câțiva stâlpi metalici, care ajută pe vreme rea, apoi marcajul apare pe pietre și, mai jos, pe copaci.

Ajuns la marginea pădurii, întâlnesc un grup de 4 bărbați așezați în iarbă lângă două mașini de teren. Trei flăcăi tineri – dintre care unul meșterea cu mâinile până la umeri la unul dintre vehicule, iar ceilalți stropeau munca primului cu vin – și un domn mai în vârstă, care ținea bidonul cu licoare la șold.

Îi salut și dau să-mi văd de drum, dar mă conving să rămân cu ei la un pahar de vorbă. Abia ce mă așez, că se și înființează rapid cu o cănuță pe care mi-o lipesc de mână și mi-o umplu numaidecât. Mă întreabă de nu mi-e frică să merg singur, de unde sunt, unde mă duc – hlizeală. În fine, aflu de unde sunt ei și ce caută acolo, le ascult glumițele mai cu pardon…

R: Păi și nu ne spui și nouă ce ați vorbit? Ce le-ai spus?

CI: Ce să le spun (n.r.: enumeră pe degete): nu mi-e frică singur, doar nu umblă baba cloanța cotoroanța pe munte! Vin din București – pfff, dezamăgire totală, cât pe ce să pună capăt ospitalității ardelenești. Le spun că am un unchi sibian, lucru care mă scapă de confiscarea cănuței :)) Le mai spun că merg la Prejba – aaa, imposibil să ajungi acolo mâine!

Ei îmi spun că sunt din Gura Râului și că în weekend va avea loc sărbătoarea bujorului de munte în localitate, așa că bărbații au ieșit să adune flori, câtă vreme femeile fac acasă ultimele pregătiri. Bineînțeles, ieșirea lor avea un alt miez, mai ca-ntre băieți, pentru că bidonul de 5 litri de vin nu se rătăcise de capul lui în mașină!

Îi întreb dacă știu că nu au voie să rupă florile de rododendron. Pe un ton prietenesc, desigur, doar nu aveam să-i încolonez acum și să-i mân spre postul de jandarmerie montană! Știau că e interzis să rupă florile, dar ce sărbătoare a bujorului de munte e aia fără bujor de munte?! Adevărat, la noi nu e nici un praznic fără sacrificii!

Îi întreb despre munți, despre toponime, și aflu de la domnul mai în vârstă că Parângul, ale cărui vârfuri se vedeau peste creasta vestică a Lotrului, e denumit popular Muntele Mare.

Sub amenințarea unui refill a cănuței de vin care mi-ar fi făcut mai mult rău decât bine, le mulțumesc pentru companie și tratație și încep coborârea. Vezi să nu scrii acolo că am băut vin, că apoi zice lumea că-s bețiv, când de fapt mie îmi expiră sticlele de alcool în cămară! Dar știi și tu cum e cu pofta pe munte, toate simțurile se intensifică, inclusiv gustul. Și când papila cere…

R: Stai liniștit!

CI: Așa. Ochisem de sus o stână care părea dărăpănată, dar presupuneam că aș putea înnopta acolo, lângă un perete mai acătării. Ajuns în dreptul ruinei – clădire ar fi prea mult spus – constat că starea în care se află e mai rea decât mi-am imaginat: urzicile au năpădit interiorul și se înalță mai sus decât bârnele de lemn care încă mai sunt în picioare.

Copleșit de o implacabilă oboseală, ai zice că mi-aș fi putut face un culcuș în orice bordei. Adevărul e că oriune mă uitam vedeam un pat: colo pe iarbă mai moale, mai tare pe buștenii de dincolo, mai înghesuit în scorbură… dar sunt și pretențios! Confortul e important, nu atât cel fizic, cât psihic. Iar un adăpost lângă un perete, unde să pot lega folia de cort, m-ar scuti de grija ploii.

Am reluat drumul până când am ajuns într-o poiană mai largă. Locul a mai fost folosit și de alții pentru tabără. Mă gândeam să trag folia de cort peste măsuța din imagine – uite așa – și să-mi fac sub ea culcuș, dar când am testat poziția nu mi s-a părut deloc confortabilă, așa că am plecat repede mulțumind, dar nu, mulțumesc!

Cu ochii după vagoneta despre care îmi spuseseră cei doi bicicliști, ajung în șaua Șteflești. Pe aici trece un drum care merge pe valea Sadului. Din șa se vedea ceva mai sus o stână, așa că am pornit într-acolo pentru a o inspecta.

M-am apropiat cu băgare de seamă. Ciudat, nu tu lătrat de câine, nu tu vreo mișcare… Intru – nu e nimeni acasă, dar vatra părea să fi fost folosită recent.

R: Era jarul cald sau…?

C: Nu, era stins, dar totul în jur era la locul lui și îți dădea impresia de curat, chiar dacă mai găseai câte o baterie, o lumânare, ori vreo brichetă căzute pe sub priciuri.

Stâna e mititică, prima încăpere are doar 3 pereți, iar în spate e un iatac mic cu 3 priciuri. Dinspre est, singura latură unde nu e perete în prima încăpere, bate constant un vânt destul de furios, nu înțeleg de ce nu au închis acolo. În rest, stâna e bine izolată și lucrările de reparație sunt proaspete. E căptușită cu mochete și bannere electorale cu… stai, avea o poreclă omul ăsta: al lu’ Căcărău!

R: Ha ha, fantastic! Are și politicul o contribuție cât de mică la întreținerea traiului pur românesc!

C: Păi nu s-au gândit rău ciobanii, prin material nu trece vântul sau ploaia, mă întreb de pe ce stâlpi l-au jumulit. E perfect, mi-am zis, aici dorm, vegheat de privirea blajină a lui Crin: Că-că-rău, noi te iu-bim, că ca ti-ne vrem să fim!

În spatele stânei găsesc un buștean mare, bucățit cu drujba. În mod clar aici au fost făcute ultimele pregătiri înainte de instalare. Începe sezonul 🙂 E totuși curios că nu e nimeni împrejur, de aceea nu mă grăbesc să mă stabilesc înăuntru.

R: Erau turme pe vreun plai din apropiere sau de ce nu voiai să te instalezi? Cred că ai fi simțit miros de oi dacă ar fi trecut pe pajiște. Ciobanii chiar mai lasă câte un câine…

CI: Nu mirosea a oi și singura turmă pe care am văzut-o după o vreme a fost undeva spre piciorul Conțului Mare, foarte departe, iar acolo e o altă stână oricum.

Cu toate astea, dinspre valea Sadului, ascunse în pădure, mai răsunau drujbe. M-am gândit că poate muncitorii folosesc stâna ca adăpost, așa că am mai așteptat afară. M-am așezat pe o buturugă pe latura vestică, ferită de vânt, și după ce am mâncat o ciorbiță făcută la primus, am lenevit la soare.

Cele câteva ore de moțăială de peste noapte au fost în mod evident insuficiente și acum, la ora 5 după-amiaza, eram frânt de somn. Știi cum e – stând în soare, te mai ia flama, de-mi venea să-mi prind pleoapele în scobitori, ca-n Tom și Jerry!

Mi-am impus să rezist până la apus, când voi fi sigur că nu intră nimeni peste mine. Și mi-am făcut de lucru, scriind câteva notițe într-un carnețel, apoi alergând încolo și încoace după semnal la telefon – zadarnic, și sfârșind prin coacerea unui filmuleț cu zona în care mă aflam.

A urmat evadarea în amintiri, clădindu-mi o întreagă lume citadină pe pajiștea din dosul stânei, cu invitați de seamă, în cel mai pur stil robinsonian. Așa cum Crusoe se transpunea pe străduțele londoneze, eu dispar și apar acolo unde este nevoie de mine, susținând un monolog șoptit ca un veritabil Iona înghițit de nemărginita balenă a timpului și a spațiului.

Știi ce-mi place în astfel de momente? Amintindu-ți, ai ocazia să trăiești momentele plăcute de două ori. Și ceea ce e cel mai frumos, când retrăiești clipa, totul este perfect. Iar mintea poate să dilate clipa aceea a perfecțiunii câtă vreme poftești. E cel mai bun mod prin care îți poți împăca spiritul. Sunt momente de sfătuire, de căință, de regăsire a echilibrului, de fericire.

N.r.: Cindrelul la apus

Pe de altă parte, când ești foarte obosit, mintea îți joacă feste. Nu mai ești sigur că zgomotul auzit este unul de fond, și îl asociezi cu ceva teribil. Tragi cu coada ochiului după colț și nefamiliarul îți virează câte o spaimă de moment. Stând în bătaia vântului, te mai auzi uneori strigat, eventual de o voce familiară care te cheamă, deși privind de jur împrejur realizezi cât de mic ești și că nimeni nu te-ar putea recunoaște.

Ori când ești atât de obosit, e momentul să intri la somnic. Este evident că vei ațipi în tresăriri, visând căderi abisale. Dar nu prea ai de ales când variantele sunt fie somnul în galop, fie schizoidia.

Parcă pe un zumzet elegiac, sunându-mi în minte ritmurile melodiei Spinning away a lui Brian Eno, prima zi se încheie cu un apus peste Șureanu.

Aveam înainte un drum lung, cât o provocare, de străbătut a doua zi… și în urmă neliniștea că poate nu am procedat bine cotind spre Lotrului. Dar amân lupta dintre griji și ambiție pentru ziua următoare.

Pentru că afară se lăsa răcoarea de după asfințit, am intrat în sac, potrivind ceasul pentru ora 5:20. Mai privesc o dată un chip drag pe ecranul telefonului și las întunericul să mă învăluie. Se mai aud doar foliile care îmbracă stâna, foșnind bezmetice după cum le cântă vântul. Dar eu sunt una cu natura, și visez la stelele ce se vor aprinde, parcă așezate acolo cu mâna de van Gogh!

R: Fain!… Steinhardt avea o vorbă despre miopia oamenilor normali: prinși în cotidian, ei nu știu că orice e cu putință! Și ratează astfel de momente rare, având idealuri mici. E frumoasă înserarea, doar să ai ochi să o privești…

Și a doua zi?

CI: A doua zi, dragul meu prieten… dacă mai ai răbdare să asculți și povestirea din Lotrului, îți sugerez să mai comanzi o plăcintă și o cafea 🙂 A doua zi a fost luuuungă… cât roata carului!

R: Chelner!…

*** va urma ***

Continuarea poate fi citită aici: Interviul – partea a doua