Caut răcoarea pădurii, în soare e imposibil de stat. Simt cum mocnește pielea sub flăcările amiezii. Am nevoie de câteva clipe de răgaz să mă gândesc ce voi face. Arjana mă atrage ca un magnet, mi-a cucerit privirile încă din perindarea mea prin crovuri, dar până sus e cale lungă – o diferență de nivel de peste 1.200 m – iar eu tocmai am coborât o mie de metri.

Pentru a afla cum am ajuns aici, citiți jurnalul acesta: http://www.drumetiicarpati.ro/blog/cu-prietenii-imaginari-crovuri/

Nu-mi spuneți, vă e lene, așa-i? Vă cred, că și mie îmi era o lene să continuu pe cărări de munte… dar nu mi-aș fi iertat prea ușor decizia de a lua calea asfaltului spre oraș! Dacă nu luptăm, dacă nu facem puțin efort – măcar pentru ceea ce ne place în viață – atunci nu merităm să ne bucurăm de nimic!

Deși nu mă simt în stare să ajung până sus astăzi, vreau să ating vârful Arjana chiar de va fi să fie mâine. Nu pentru palmares, ci pentru ce poate oferi el – bucuria drumului până acolo și o panoramă de neuitat. Am la mine cort, sac de dormit, izopren, sunt matur și vaccinat – pot așeza tabăra oriunde voi considera necesar. Și timpul este de partea mea, cu o zi și jumătate la dispoziție, în care vreau să văd cât mai multe lucruri.

Am citit undeva că traseul spre Arjana este unul foarte diversificat, ceea ce îi conferă o frumusețe aparte. În drumul meu voi străbate și câteva ulițe ale cătunului Dobraia, bunăoară am șansa de a vedea și un habitat uman de munte nealterat de civilizație.

Sunt cu Mutu și Gogu după mine, doi prieteni imaginari cu prezență neplăcută, de care vreau să scap. Utili nu-mi sunt, ba mai mult mă încurcă, iar unul dintre ei vorbește urât în mod constant, fi-i-ar gura afurisită de ară! Am coborât cu ei din crovuri, dar a venit vremea să îmi schimb anturajul, vreau să urc singur în munții Cernei! Cerne-i, doamne! Măcar de mi-aș găsi prietene imaginare, eventual harnice, să beneficiez și eu de una-alta: o masă caldă, un masaj la finele zilei, un aspirator pus prin cort etc. Dar mai bine fără, că sigur prietena mea imaginară ar fi o cotoroanță slobodă la gură și sprintenă de picior, încât n-aș mai scăpa de ea în vecii vecilor amin.

***

Trec un podeț suspendat peste Cerna și ajung în dreptul unei mori de apă funcționale care se rotește în gol. Dacă se întâmplă să treceți prin zonă cu boabe de cafea, o puteți testa punându-le la măcinat. În stânga, într-o poiană aflată pe malul înălțat e un camping pentru turiști aflați cu cortul. În dreptul morii încep și primele marcaje: punct roșu, punct galben, punct albastru – să fie clar în ce țară suntem! În urmă cu 100 de ani, aici m-aș fi aflat pe teritoriul imperiului austriac, mai cu seamă în regatul maghiar.

Am făcut un mic risărci (nu-mi vine acum cuvântul cercetare) vizavi de traseu: pentru a ajunge la vârf, eu trebuie să urmez marcajul PG. N-am avut suficient timp să lămuresc de acasă toate aspectele, așa încât am luat la mine inclusiv descrierea printată a traseului. Pentru coborâre îmi surâde culmea împădurită a Cernei, înșirată spre sud până la Herculane, dar am extrem de puține informații despre traseu, despre unde pot găsi apă, și nu știu dacă e marcat (cândva era BR). N-aș avea timp de rătăciri mâine, iar varianta asta pare lunguță. Dar cum am vreme să mă gândesc la toate, deocamdată mă concentrez pe urcare. Primul obiectiv: izvorul aflat la două ore distanță.

Am la mine doar 750 ml de apă, îmi vor ajunge pentru început și astfel voi avea rucsacul mai ușor pentru moment. În situația dată, e crucial să ușurez pe cât posibil bagajul din cârcă, chiar dacă asta înseamnă să plec cu puțină apă în traseu. Câteva lucruri din rucsac au ajuns să-mi pară inutile și puteam să mă lipsesc de ele la plecare: pelerina de ploaie, trepiedul și… punga de gunoi adunat de ieri, din crovuri, pe care am uitat să o las undeva în zona Motelului Dumbrava. Hainele nu atârnă prea greu fiindcă nu-s multe, câte un tricou pentru fiecare zi, ciorapi și lenjerie, o bluză și un pantalon de corp pentru somn (parțial din bumbac – pe care îmi place să îl simt pe piele după o zi obositoare în tricoul de plastic), plus un polar pentru răcoarea înserărilor. Hainele au fost toate rulate în suluri pentru a ocupa cât mai puțin spațiu, și puse în saci de gunoi pentru a rămâne uscate în caz că se udă rucsacul. Aș mai fi ușurat bagajul dacă dormeam în tricoul de a doua zi, eventual spălându-l pe cel abia purtat… Altfel, pe munte nu merge acționat după principiul bărbătesc, în care tragi hainele purtate pe la nas și decretezi: mai merg o zi! Nu că eu aș face asta cu alte ocazii, ehe!

Mâncarea pentru cele 3 zile a constat în 4 sandviciuri (epuizate la momentul la care mă refer), vreo 13 felii de pesmet de cereale, din care am împărțit cu câinii întâlniți, o porție de fulgi de piure, un pateu mic, niște mezeluri (mușchiuleț și cârnăciori afumați), două banane (în prezent doar cojile, care nu se aruncă lângă potecă pentru că, da, sunt biodegradabile, dar atrag animalele în traseu!), o porție de lapte (praf), 4 punguțe de biscuiți Belvita și câteva batoane de ciocolată. Pare foarte mult, sună a ospăț, dar pe cuvânt că erau câteva merinde când așezam masa! Iar în 3 zile mi-au ajuns exact, pentru că îmi calculasem mesele încă de acasă. Urcând în Cernei nu mai aveam chiar atât de multe în traistă, pentru că mâncasem deja o parte în tura din crovuri.

Mai atârnau greu primusul, cortul (ultra-ușor, da?), sacul de dormit, izoprenul și frontala (ce, asta nu se pune?!). Trusa de prim ajutor consta într-o pungă cu câteva medicamente strict necesare și câțiva plasturi Compeed. E bine să știi dacă ești alergic, ori ce alte probleme medicale ai putea întâmpina pe traseu. Fiind prevăzător și având tot ce îți trebuie la îndemână, îți salvezi tura! Perna de gât și cartea de pe noptieră întregeau arsenalul, ce basca mea, că am zis că în tura asta o ard seniorește, doar cravata îmi lipsea! Pun la socoteală și rucsacul, care are cam 1,5 kg gol. Cu totul, cred că mă descurc să scot bagajul pentru ture de 3-5 zile la 12-13 kg, dacă renunț la prostii.

Am resetat în vale altimetrul ceasului, pentru a urmări cât mai am până sus pe măsură ce urc, iar acum arunc iscoade în mod obsesiv către ceas. Câștig repejor prima sută de metri, dar nu cu ușurință. Vreau să mă îndepărtez de șosea, să uit de grătare și de țapinarii de jos. Să revin în lumea mea, nemuritoare și rece :p

Poteca iese din pădure în zona câtorva poienițe înțesate cu flori, unde îmi dau talente de fotograf. Nu că aș fi unul, dar micul truc al fotografilor de munte e că analizează poziții pentru cadre extraordinare pentru a-și trage suflul.

În spate deja apar culmile mehedințene ce străjuiesc Valea Cernei. Identific și punctul de belvedere de la ieșire din Cheile Țăsnei, unde eram cu numai o oră în urmă.

Înainte de a relua urcușul, îmi vâr nasul și în câteva stamine. Garofiță de pădure (stânga) și garofiță pitică de stâncă (dreapta).

De-ar fi să mă compar cu o ființă din regnul animal, atunci aș jura că sunt un ilustru descendent al leneșului (sloth). Urc cu o încetinire progresivă și după câteva minute chițăi de cald și mă opresc să verific dacă mai sunt în viață. Greu e după ce treci bariera de la 30 de ani, organismul nu mai arde cum o făcea înainte! Păi, lele, aveam o talie… nici acul de albină nu mă nimerea! Din profil eram o dungă! Sau cum era vorba aia: din față zimbru, din profil timbru! Acum, dacă pic pe spate, până mă ridic mă zbat ca gândacul răsturnat.

Oprindu-mă des, zăresc și câteva flori ce-mi par mai exotice, cu trupșorul lor firav acoperit integral de puf, ca dedițeii. Regret că nu le-am fotografiat… Privindu-le, ai putea crede că marinarii trimiși pe bani buni în urmă cu câteva secole de colecționarii fitologi în țările din emisfera sudică pentru a aduce soiuri nemaiîntâlnite în nord, ar fi umblat cu buzunarele rupte prin munții ăștia.

În poteca mea magistrală se revarsă mai multe fire pe parcurs, sunt cărărui ce urcă din amontele Cernei, bătute cel mai probabil de localnici, semn că se poate ajunge spre Dobraia din mai multe puncte de pe malul râului. Nu cunosc dacă în coborâre pe aceste poteci, odată ajuns pe malul Cernei, poți traversa râul pe vreun podeț.

Înaintea unor serpentine, fac o pauză. Trebuie să-mi reglez glucoza din organism, că sunt cam leșinat, și mănânc un baton de ciocolată să mă revergorez. În răstimpul ăsta mai verific o dată traseul pe hartă. Îmi place să identific in situ ceea ce mi s-a indicat anterior printr-o descriere. Când citești despre ceva sau când ți se spune că vei întâlni un reper anume, mintea îți proiectează o imagine asupra acelui loc. Iar când ajungi acolo, realizezi că nu-i deloc așa cum ți-ai închipuit, ci de cele mai multe ori e mult mai frumos!

***Dacă vă vor plictisi peste măsură informațiile tehnice găsite aici, să știți că ele se datorează faptului că merg încet și îmi e la îndemână să înmagazinez detalii din traseu. Ca să vă imaginați cât de încet mergeam, în anumite locuri dacă un pictor leneș ar fi fost pe fază să imortalizeze nemurirea naturii într-una dintre poieni, sigur apăream și eu în tablou!***

Traversez o altă poiană și reintru în pădure, trecând de o băncuță de-a stânga potecii și de un loc de luat masa în dreapta, puse numai bine la umbră. Rezist tentației de a mă opri aici pentru că nu prea mai am apă și îmi promit să fac popas la izvor. Deocamdată, înviorat de umbra pădurii, îmi recapăt puterea de a continua. Râdeți voi, dar să vedeți ce leșinați veți urca pe poteca asta vara!

Noroc cu peisajele! De obicei, pe munte ai senzația că te îndepărtezi de lumea oamenilor pe măsură de urci. Te aștepți să găsești zone din ce în ce mai sălbatice, prevezi chiar întâlnirea cu animalele pădurii. Ori aici nu este deloc așa. Poteca ajunge să mărginească prin garduri de lemn livezile și pășunile oamenilor, care au strâns cu hărnicie iarba cosită în căpițe.

La un moment dat trec și de două porți de lemn, care împiedică animalele să-și ia lumea în cap. În locul unde m-aș fi așteptat să întâlnesc urși, doi cai pasc nederanjați. La fel și o vacă, a cărei talangă răsună de undeva de mai jos. De pe muchia Cracului Cerbului pe care sunt, am primele vederi asupra vârfului Arjana. Tare departe mai este!

Din fericire, poteca nu urcă pieptiș, ci merge pe curbă de nivel. Pe dreapta răsar câteva grădini cu cartofi și zarzavaturi, iar lătratul câinelui de mai sus vestește apropierea unei gospodării. Nu trece mult și prin coroanele pomilor remarc suspendate cabluri care aduc electricitatea din vale în casele oamenilor.

Pe alocuri dau de noroaie adânci și negre ca smoala, măcinate precum coca de cozonac de picioarele vitelor aflate în trecere spre imașurile de mai jos. Îmi recapăt voioșia doar în porțiunile în care sunt nevoit să țopăi ca un țânc din bolovan în bolovan pentru a evita capcanele puzzle-ului mocirlos din potecă. După două ore de la plecare ajung în sfârșit la popasul mult visat, unde o măsuță pare întinsă numai pentru mine. Pauză, să mănâncă lăutarii!

Izvorul e captat într-un jgheab măricel și îmi cam face cu ochiul să mă ascund nițel sub luciul apei. În apropiere este însă o căsuță și câteva persoane lucrează în curte, nu s-ar cădea să mă despoi așa, în văzul lumii. Dar muștele au prins drag de mine, mană cerească le-a picat dinainte odată cu sosirea mea, semn că se impune o schimbare. Busturi goale s-au mai văzut în istorie, așa că nu mă sfiesc să lepăd tricoul și să mă răcoresc. Apoi, cât mănânc conserva de pateu la măsuța de lângă izvor, numai ce mă usuc la soare.

Pentru desert mă agăț de un corcoduș și-i pigulesc poamele crude, moment în care mi se fixează dioptriile pe un cireș mai din vale. Fructele coapte – dar imposibil de cules – mă pun pe jar. Ptiii, drace, noroc că nu mai e Gogu cu mine, că ăsta dădea atacul la cireșe numaidecât! Eu sunt mai cu scaun la cap și realizez ridicolul situației… Păi cum ar arăta ditamai găliganul urcând cu trunchiul cireșului în brațe și cu ochii roșii, chinuit de poftă?! Cum adică de ce cu ochii roșii?? Păi, ca în bancul ăla cu elefantul, să mă camuflez bine în cireș, doar nu vreți să mă prindă proprietarul la ciordit!

Cu gura pungă de la corcodușe, mă conving că și cireșele sunt acre – cine a mai văzut cireșe coapte pe munte la sfârșit de mai (?!) și în jumătate de oră de la sosire bag din nou cheia în contact. Am alt avânt, și e bine că e așa, pentru că de la izvor urcușul debutează pieptiș prin pădure. După o curbă, aud voci venind din față. Nu, nu sunt Gogu și Mutu (mai ales!), vocile se aud din pădure, nu din cap! Sunt 3 doamne care coboară – turiste, nu localnice, primele persoane întâlnite pe traseu. Tare se miră când mă întâlnesc urcând la ora asta cu rucsacul cât casa. Și de capul meu! Când umbli singur prin munți poți fi bănuit că nu ai toate țiglele pe casă. Bine… la mine nu este cazul, evident, dar la asta probabil că le-a sărit gândul când au auzit asemenea grozăvie!

Aflu că vin din Dobraia – că le-am luat instantaneu la întrebări –, dintr-o scurtă drumeție. Aici oamenii au animale și probabil că produsele tradiționale sunt la mare preț! Le fac poftă de crovuri când mă laud de unde vin eu. Schimbăm impresii despre traseele din Mehedinți și Cernei și astfel aflu că nu există marcaj BR în teren pe creasta Cernei între Arjana și Băile Herculane, doamnele fiind din zonă. Hai că se așează lucrurile! Nu-mi rămâne la coborârea de mâine decât să fac variațiuni pe tema abordată azi, adică să viu pe unde m-am dus.

Ne despărțim cu gânduri (ne)bune și continuu urcarea prin pădure. La scurt timp, când se face din nou liniște în jurul meu, îmi pun problema dacă recenta întâlnire a fost doar o închipuire a mea – că tot visam eu la prietene imaginare – sau dacă într-adevăr s-a întâmplat aievea. Bine că nu m-am întrebat asta când vorbeam cu ele, că poate le-aș fi spus ceva nepotrivit, așa, de test…

E după-amiază și în copaci nu se clatină frunza. Aerul e aproape inexistent, de te sufoci și alta nu! Transpirat până la refuz, mă tot întreb – oare mai durează mult mm… mb… mfrumusețea asta de pădure?

Ies în luminiș într-o minunată poiană, numai bună să te lungești în iarbă și să pierzi așa o vreme. Gând la care au ajuns și localnicii, judecând după cimitirul de alături. Doi bidivii se înfruptă cu iarba fragedă din spatele bisericii.

Azvârl rucsacul cât colo și-mi îngădui câteva minute la firul ierbii. Se conturează posibilitatea de a ajunge astăzi pe vârf, chiar dacă la plecare ideea părea fantasmagorică. Am depășit o treime din drum, și ca timp, și ca altitudine. Mai am vreo 60%, zic pe un ton nefamiliar și râd. Serios, 60%?? Îmi place cum pot unii să gândească în procente. Eu unul nu reușesc. Să luăm un caz: cineva afirmă că sunt 80% șanse să meargă mâine la film. În mod firesc, îmi pun întrebarea cum a cuantificat omul nostru șansele. Păi – va spune el –, să încercăm să interpretăm: își dorește să meargă la film (100%), dar filmul care va rula nu-i prea grozav și parcă nu s-ar urni spre cinematograf dacă nu primește o recenzie bună, deci șansele scad pe la 90%, iar cu o oră înainte trebuie să ia copilul de la grădi. 80%. Clar? Păi bine nene, sărind peste faptul că șansele scad inexplicabil cu câte 10 procente la fiecare hop, probabil din pricina a 10 lucruri care conform mintiucăi lui ar putea să-i strice ploile… ce te faci dacă ulterior îți vin în minte factori pe care nu i-ai luat în calcul de la bun început? Scazi șansele sub zero și rămâi dator cu procente? Cui??

Mă gândesc cu groază că, dacă aș adopta un astfel de limbaj, calculul procentelor ar deveni un calvar, iar rezultatul ar arăta probabil astfel: 62,17% șanse să ies săptămâna viitoare în Parâng, 43,29% (ne)șanse să întâlnesc un urs, respectiv 12,37% șanse să îl și fotografiez. Nu detaliez cum am ajuns la aceste procente pentru că ar însemna să scriu un jurnal în paralel… Deci, haideți să nu mai gândim în procente, că nu suntem roboței!

Mai bine ia să băgăm în telefon un haștag la biserica din Dobraia gen, cum face tot omul cocoțat pe munte, să știe poporul că a trecut și mușchii mei pe aici! Hopa, dar iată că nu am semnal, chiar dacă sunt sus gen! Păi să nu mă supăr eu la faze de acest gen? Gen.

În dreptul bisericii întâlnesc o răspântie și, chiar dacă spre stânga pare calea de urmat, fiindcă într-acolo zăresc Arjana, știu că aici trebuie să cotesc la dreapta, pe o blândă curbă de nivel care îmi ridică moralul. Ulița asta duce în satul vecin, Prisacina. Frumoase locuri! Pe cât de mult urăsc șosele patriei, transformate de goana mașinilor în adevărate cimitire ale bietelor animale din zonă, pe atât iubesc străduțele astea prăfuite ale satelor ascunse în munți, desprinse din alte vremuri și nevremuite.

Trec pe deasupra unor gospodării, rânjind la curcile ce se animă în ogradă, și îi dau înainte gonit de cântecul cocoșilor până când ajung la școală, unde părăsesc spre stânga ulița satului. Clădirea este trainică, din piatră. Fiindcă e sâmbătă, este încuiată, dar tot mă zgâiesc prin geamurile instituției de învățământ la imaginile postate cu flori, animale, locuri. Îmi închipui un învățător dedicat vocației, care cu dragoste pentru copii a așezat pozele în geam. Și copiii cuminți, care le-au purtat grija în loc să le rupă în glumă în pauza mare. Când mă dezlipesc de visare, mă înscriu la stânga în urcare gravă pe o potecă prin pădure, mult mai sălbatică decât cele de până acum. Un burete pestriț mă salută din covorul de frunze uscate.

Constat că singurul marcaj dintre cele 3 pe care am plecat de jos a rămas punctul galben. Nici nu am băgat de seamă când s-au desprins celelalte. Aveam să constat a doua zi că PR cotește la stânga din dreptul bisericii, înaintând prin Dobraia, iar PA merge către Prisacina, dar nu am identificat intrarea în această potecă.

Mi-ar fi plăcut să întâlnesc în sat un localnic avizat, care să știe toponimia locurilor și eventual câteva legende. Munții ăștia cred că se mănâncă mai bine cu legende, pentru că viața oamenilor e bine împlântată în sufletul muntelui. Aș fi vrut să știu cine a fost Arjana și dacă j-ul din nume s-a citit cândva i: Ariana.

După ce escaladez un perete cu trepte naturale, asemănător zidului unei cetăți îngropate în munte, ies într-o poiană luminată. Aici cotesc ușor stânga, pe poteca ce abia se mijește prin iarba înaltă, fixând cu ochii o șandrama ciobănească pe care zăresc o săgeată îndoită ce indică direcția de mers.

Pe dreapta, sub culmea pastorală a Cernei, se ivesc acoperișurile caselor din Prisacina, dar curiozitatea mă împinge pe buza hăului pe care îl bănuiesc în stânga, deși poteca nu trece pe acolo. Muchia e în zig-zag, de parcă o macara imensă ar fi mușcat din munte, dislocând pereții în modul în care se prăvălesc ghețarii în topire. Dau o fugă până acolo și fac o scurtă inspecție: pentru prima dată am o panoramă asupra cătunului Dobraia. Realizez că de undeva de mai sus s-ar vedea și mai și!

Înainte să încep urcarea ușurică prin pădure, aud zgomote din față. Un cuplu tânăr coboară de la vârf. Au urcat de dimineață pe PR, făcând stânga la biserica din Dobraia, iar acum sunt pe cale să încheie un mini-circuit. Intenționează să coboare spre Prisacina dacă vor nimeri poteca. Sunt cumsecade și îmi explică ruta pe care aș putea coborî mâine, chiar dacă ei nu cunosc denumirile locurilor, oferindu-mi repere suficient de bune (pe care le recunosc din ceea ce am citit și mă aștept să întâlnesc la un moment dat).

Citisem despre existența unui pasaj mai delicat între vârfurile Arjana și Biliana, unde trebuie descățărată o bucată cu fața la perete, și întreb îngrijorat cum se prezintă sectorul respectiv. Am rucsacul măricel și prevăd că voi ajunge acolo destul de obosit. Băiatul îmi spune că “e mai comod să urci pe acolo decât să cobori”, dar pasajul nu pune mari probleme, iar porțiunile sunt scurte. Prind încredere când mă încurajează, e convins că mă voi descurca. Așa e, nu îmi (mai) e teamă de pasaje de cățărare ușoară, cum sunt în Crai de exemplu, dar înainte să ajung la fața locului îmi creez în minte scenarii apocaliptice, cum că voi ajunge să traversez zone de la marginea lumii.

După ce ne despărțim trec prin singurul sector de pădure unde apare și molidul, pe lângă fagi. Spre deosebire de crovuri, pe aici nu am găsit pini. La capătul pădurii ies croncănind de cald în Poiana Corbului și realizez pentru prima dată că sunt foarte aproape de vârf. Mogâldețe mici se plimbă încolo și încoace pe creastă. Am făcut vreo 4 ore de la plecare, am timp berechet să ating vârful și să pun cortul undeva sus. Pa-ra-ra-ra-ra! Talentat peste măsură – pentru publicul strâns ad-hoc din cai, cioroi, bondari și ce alte sărmane animale s-au nimerit gură-cască în zonă – fredonez cu înflăcărare ca la Vocea Munteniei, în timp ce pășesc în sincron: Relax, and do it, Cristi wants to go to it! (frântură din melodia Cristi goes to Arjana).

Între mine și vârf se cască o vale de netrecut, care-mi amintește de bancul cu cele două blonde aflate fiecare pe câte un mal al unui râu. Una dintre ele, după o scurtă cercetare, realizează că nu are pe unde să traverseze și o strigă pe cealaltă: Fată, tu cum ai ajuns pe malul celălalt? A doua blondă se uită în jur, se gândește puțin și-i răspunde primei: Păi, nu vezi, fată, că tu ești pe malul celălalt!?

Poteca mă poftește spre dreapta, unde am ca reper șaua Prislop, ce pare împădurită din acest punct.

Șaua se află între Arjana și vârful piramidal al Cușmiței (1.455 m). În coborâre spre dreapta din poiană sunt niște cai adunați lângă un tău, unde ar putea să fie și un izvor. Stau bine cu rezerva de apă și nu e nevoie să cobor până acolo.

Poposesc la umbra pădurii și îmi dau din nou cu cremă de protecție solară – la cum ardea soarele, pot spune că am făcut o mișcareinteligentă (că și-așa am primit sfaturi de la un necunoscut să fac mai multă mișcare, na!). Îmi îngădui și câteva minute în plus de repaus, lăsând timp pielii să se hrănească armonios cu crema întinsă.

La 20 de minute distanță sunt în Șaua Prislop, în creasta principală a Cernei.

Aici se termină marcajul punct galben. Pe un ciot apare noul marcaj (bandă roșie), dar și destinația: Arjana. Aha, sunt pe drumul cel bun! Am auzit o dată un ghid în munții Buzăului care îmi spunea despre un portal în munte prin care niște bieți oameni au intrat ca să se trezească tocmai la Râmnicu Vâlcea! Eu am avut mare noroc să nu mă rătăcesc prin astfel de portaluri până acum. Vă dați seama că m-aș zgâria pe ochi, să mă fi străduit atâta să urc pe munte și să mă trezesc ca blegul înapoi jos, în lanul de porumb?!

Pfui, ce căldură! O mai fi mult până sus? Încep urcarea prin pădure, arzând de nerăbdare să ajung în culme(a fericirii), ca o fată mare în noaptea nunții. Dinspre șaua pe care tocmai am părăsit-o se aude lătrat de câine, probabil că este o stână undeva în poiană, pe care eu nu am reperat-o. Ies din pădure pe o muchie plină de tufișuri de afine. De pe un prim vârfuleț zăresc Arjana ceva mai sus… sau cel puțin eu așa cred. Văzut din acest unghi inedit, vârful din stânga pe care îl bănuiam a fi Arjana mi se arată a fi mai pitic decât culmea lungă din dreapta. Înapoi, vârful Cușmița este deja mai jos decât altitudinea la care mă aflu.

Înaintez pe lespezi de piatră și printre porțiuni mari de teren pârjolit, pe unde a lovit fulgerul. Locul arată ca un fel de scrumieră a lui Dumnezeu.

Urcarea mă stoarce de puteri, nădușesc și nu mai am vlagă nici să înju… să blagoslovesc locurile, dar ajung sus. Am reușit! Vă întrebați poate de ce se mai chinuie băiatul ăsta (despre mine e vorba) să mai urce pe munte dacă se tot plânge atât de dificultatea traseului. E o întrebare pe care o adresez și eu persoanelor care merg pe munte și până acum nu am primit răspunsul căutat. Să-mi depășesc limitele, cum spune reclama? E clar că nu-i posibil, limita limitează, rostul ei nu e să mă provoace să o împing mai încolo! Probabil conștientizez că greutățile întâmpinate la fiecare pas urcat mă fac mai rezistent. Și accept efortul pentru satisfacția ce vine odată cu el. Dar asta nu presupune să nu-l rostesc, să-l ascund în urma pașilor. Drumul prin iad mă întărește, dar în aceeași măsură mă liniștește, stinge clocotul din mine. Iar sus mă așteaptă calmul acela de sfârșit de lume. Ar fi păcat să uit că mi-a fost greu să reușesc să ajung acolo, ar însemna că am obținut ceva nemeritat.

Trântesc rucsacul și verific harta. Într-adevăr, Arjana este vârful din dreapta, pe muchia prelungă. Pentru a ajunge în cel mai înalt punct, trebuie să te abați vreo 10-15 minute de la potecă și să fii dispus să duci un adevărat război cu vegetația. Lăsați orice speranță voi, cei ce vă aventurați pe aici! Arjana a fost dată uitării, crucea de la vârf zace căzută în paragină, potecă nu există, de marcaj nici nu mai discut! Cu toate astea e adevărat ce se spune, cum că Arjana e cel mai frumos vârf din Banatul montan, pentru că de pe el (ea?) se văd toți munții de la orizont: creasta prelungă a Semenicului la vest, mai spre sud culmi împădurite din munții Almăjului, iar în fundal culmi din munții Serbiei, ale căror nume nu le cunosc. Către est se întinde abruptul munților Mehedinți, iar la nord, pe lângă creasta principală a Cernei, se văd culmi din munții Țarcu, Godeanu și chiar puțin din încă înzăpezitul Retezat.

Mioresc și o scurtă baladă, odă adusă minunatului vârf:

Arjană, Arjană,
De ești năzdrăvană,
Și de-a fi să mor
În câmp de mohor,
Aș vrea să mă-ngroape
Aice pe-aproape,
Pe-ale tale creste
Cu nopți de poveste,
Să rămân cu tine
Zile lungi, senine.

Fac o poză aici și revin prin frontul ostil de vegetație, pentru a-mi recupera rucsacul.

Doi corbi gălăgioși puseseră ochii pe el și la ce sunete scoteau, mă temeam să nu cheme vreun urs în ajutor, în ceea ce ar putea deveni o nouă baladă populară: Croncănița. Nu mai e nimeni în creastă, semn că turiștii văzuți mai devreme au coborât pe altă rută decât cea pe care am urcat eu.

Iau calea Bilianei și nu mică îmi e mirarea când văd înfipt în stâncă un indicator pe care scrie…

De fapt, acest vârf se numește Zascolul Arjanei și măsoară doar 1.499 m, se vede cu ochiul liber că nu este cel mai înalt punct de la orizont! Sincer, nu înțeleg logica pentru care s-a apelat la trucul ăsta. Zascolul este mai spectaculos decât Arjana, având aspect de vârf, dar asta nu justifică hoția.

Înainte de coborârea spre Biliana fac o pauză, menită să mă pregătească sufletește pentru coborârea pe creasta calcaroasă, cu iz craic, dintre Zascol și Biliana. Prind semnal la telefon și profit de asta. Între timp, ochesc și un loc numai bun de cort, sub șira spinării Bilianei. E mare scofală că aici sus nu sunt zvântat de vânt, tare plăcut mai este!

Abia când mă clatin emoționat pe creasta zimțată realizez că ăsta era pasajul despre care vorbisem cu băiatul întâlnit mai devreme. Eu mă așteptam să fie ceva mai jos, după acest pasaj, într-un perete care este de altfel neabordabil, fix înainte de o șeuță ce dă pe Biliana.

Într-adevăr, nu e deloc comod să cobori pe aici cu bagaj greu sau pe vreme nefavorabilă. Deși scurtă, zona se aseamănă cu creasta Pietrei Craiului, cu țancuri ascuțite și pereți verticali. Din fericire, sunt suficiente prize pentru mâini, dar când cobori trebuie să te apleci destul de mult până la ele sau să te întorci cu fața la stâncă.

Ajung în partea cealaltă a crestei cu sentimentul acela copilăresc de mai vreau o dată, din care dai de obicei din râs în plâns! Mi-a cam țâțâit fundul, recunosc, dar cu atenție depășești porțiunea expusă. Privit de aici, Zascolul se aseamănă cu Cetatea Neamțului, accesibilă doar pe podul de piatră plin de pericole.

Creasta înverzită dintre Zascol și Biliana efectiv te invită să o calci în picioare, iar în capătul ei înțelegi de ce marcajul nu e trasat pe acolo: la început coborârea pare abordabilă, dar la cât de brusc coboară probabil că la baza stâncii sunt multe schelete de temerari.

Revenit în potecă, regăsesc marcajul bandă roșie pe pietre, dar nici nu-l mai caut prin iarbă, ci merg de-a dreptul pe creasta matematică. De sus părea un loc mai plan vârful Bilianei, în teren se dovedește a fi cam înclinat pentru gusturile mele în ceea ce privește locul de cort. Cu chiu, cu vai, mă hotărăsc la o palmă de pământ din capătul culmii. Nu vreau să cobor mai mult, pentru a veghea lumea nocturnă de sus și pentru a fi aproape de vârf la răsărit.

Montez repede cortul și mă apuc de pregătit masa. Mmm, mirosul de piure îmbogățit cu lapte praf e apreciat și de gândacii de mai, care dau buzna la festin! Haideți, cina e gata! Cine nu mănâncă cu mine mănâncă împotriva mea!

Restul de mâncare pe care îl mai aveam a fost agățat ceva mai jos de tabără, într-un pomișor de la marginea păduricii. N-am ridicat prea sus punga, fiind curios să aflu dacă sunt animale sălbatice pe aici; o vulpe mai hotărâtă ar fi putut sări să o dea jos de pe ram.

Apusul nu a fost atât de spectaculos pe cât mă așteptam să fie, pentru că soarele s-a ascuns în spatele unei pâcle de nori, dar m-am mulțumit să privesc așezările de la poalele muntelui scăldate în lumina caldă a înserării. Foarte curios lucru, deși în Dobraia văzusem panouri solare montate cam la fiecare casă, noaptea nu s-a aprins nicio luminiță, întreaga vale fiind cuprinsă de negură.

După apus, deasupra culmii prelungi a Semenicului cerul s-a înroșit. Dacă m-ar vedea cineva cum vorbesc singur în barbă, ar putea crede că mă sfătuiesc cu Arjana.

Pare că a trecut așa mult timp de dimineață, când m-am trezit în crovuri… cu prieteni imaginari ce făcuseră deja coadă la cafea… care dacă m-ar fi urmat și în Cernei, acum, aflați la vârf, am fi purtat o discuție la nivel înalt.

Înainte să intru în cort, am surprins pe cer stația spațială internațională, cel mai luminos obiect zburător! O mai văzusem de câteva ori, dar de fiecare dată mă bucur ca un copil să îi privesc trecerea pe cerul nopții.

Am rămas o vreme cu intrarea deschisă la cort, închizând doar plasa de insecte, ca să mai privesc o vreme lumina dinspre vest ce se stingea ca o lampă cu gaz epuizată în fereastra mea. Nu m-am culcat imediat, ci am mai zăbovit vreo oră peste câteva pagini din carte, frichinindu-mă pentru a găsi o poziție comodă a picioarelor. Mă dureau tălpile, ca de fiecare dată după un traseu lung. Le simțeam zvâcnind, ca și când sângele rău s-ar fi adunat acolo. Mi-aș fi dorit să le ridic în sus pe pereți, dar în cortul meu mic ar trebui să zic mersi că le pot ține înăuntru!

Cu toate restricțiile impuse insectelor de a intra în cort, ajuns acasă am constatat că tot m-au ciuruit. Nu știu unde m-au prins cu garda jos, dar s-au băgat pe sub haine prin locuri where no one has gone before.

Înainte de culcare am ascultat timp de un sfert de ceas cântecul neîncetat al unei privighetori, care schimba trilurile după fiecare vers! E incredibil, dacă vă vine să credeți, nu s-a oprit nici măcar o secundă! Oare cum respiră și ce anume o face să schimbe atât de armonios sunetele? Câte lucruri extraordinare îți e dat să vezi pe munte! Îmi imaginez că trecem zi de zi atât de departe de astfel de minunății și nici nu ajungem să aflăm că ele există… pentru asta e muntele, pentru momentele rare în care te face să te simți special, în care ai impresia că tot spectacolul naturii e pus în scenă doar pentru tine!

***

Ceasul a sunat dimineață pentru răsărit. Se luminează devreme, somnul a fost scurt.

Până când mă moșmondesc eu în cavou… of, zi-i să-i zic – în cort, soarele deja a răsărit.

Abia dacă adie un vânticel călduț, e plăcut să bați culmea la prima oră, lumina e atât de blândă! Niște flori banale de cimbrișor par a fi un covor persan viu.

Când lumina soarelui se întețește, mă îndrept curios spre limita pădurii, doar ca să aflu că nu s-a atins nimeni de punguța mea de mâncare! Fie nu e picior de prădător în zonă, fie sunt eu fioros și nu îndrăznește niciun animal să-mi stea în preajmă. De-ar fi să aleg o variantă, a doua pare mai plauzibilă.

Îmi fac o cafea la primus și înfulec niște biscuiți cu lapte, câtă vreme aștept să se usuce cortul. Față de dimineața precedentă din crovuri, acum e mult mai bine, în culme aerul a circulat prin cort și nu a mai făcut condens decât puțin în zona picioarelor. Totuși vreau să îl strâng uscat, pentru a nu face mucegai.

Aproape de ora 8 încep coborârea prin Poiana Lungă spre Dobraia. Marcajul BR îmi este în continuare partener de nădejde și chiar îl urmăresc curios pentru a afla până unde ține. Din păcate mai jos se pierde în neant. Poteca se intuiește greu prin iarbă, nu e bine definită, trădând lipsa drumeților, dar dacă păstrezi direcția e ușor să ajungi jos, în ulița Dobraiei. Poiana Lungă ce se apleacă dinspre Biliana e de fapt creasta acestui lanț muntos care se continuă spre sud, după Cicilovete, până la Herculane.

Drumul transversal în care am ieșit se urmează la stânga, dar nu trece prin vatra satului, în caz că există una – diferită de biserică și școală, ci pe centură, pe sub munte. Pe alocuri este mocirlos, de la câteva firișoare de apă rătăcite de sub stânci. La un moment dat, din senin apare și marcajul punct roșu, elucidând misterul acestui traseu ce pleacă încă din Valea Cernei. Așadar vârful Arjanei poate fi făcut în circuit, traversând cătunul Dobraia și Poiana Lungă, pe marcaje punct roșu și punct galben, legate în creastă de funda roșie, scuzați! de banda roșie.

Drumulețul e pitoresc, printre pășuni îngrădite mai răsare câte o gospodărie cu livadă și grădină. Sunt foarte mulți pomi fructiferi, spre sfârșitul lunii iunie cred vor fi atâtea fructe încât vei putea mânca până te… până nu mai poți!

Floricelele și albinuțele dimprejur sunt cu duiumul, iar mie gândul îmi zboară spre iubita de acasă, ca unui haiduc fugit prin păduri cu zilele. Și fredonez cu înflăcărare melodia Breathless a lui Nick Cave & The Bad Seeds 🙂

În dreptul unei gospodării mai măricele, doi amărășteni de câini îmi țin calea lătrând. Mi-i apropii cu doi cârnăciori și niște pesmeți, pe care îi păstrasem pentru astfel de cazuri. Mi-era mai mare mila de ei, nu de teamă le-am dat mâncarea, erau numai un șirag de oase săracii.

Abia la cimitir întâlnesc primii locuitori. E zi de sărbătoare și s-au strâns pe băncuțele de lângă morminte, pentru a cinsti memoria rudelor pierdute. Intru în vorbă cu ei și nu mă lasă să plec până când nu isprăvesc două felii de cozonac și un pahar de suc. Bogdaproste, tare bune au mai fost după câteva zile pe munte! Aflu printre înghițituri că numărul locuitorilor din Dobraia se ridică (sau scade, mai degrabă) la numai 5 suflete, cel puțin pe partea străjuită de Arjana, pe care am străbătut-o eu până aici. Puțini. Și tinerii născuți în Dobraia nu se mai întorc. Dar cine poate să-i condamne? Viața aici e grea. Când vii în vizită crezi că ai ajuns pe o gură de rai, dar când ești nevoit să locuiești zi de zi aici, satul se transformă în temniță. Nici eu nu cred că aș putea să mă stabilesc într-un loc anume, fie el cât de frumos! Celebra împărăteasă Sisi, mare amatoare de plimbări prin imperiu și în afara lui, se confesa cândva că locul în care e nevoită să rămână mai mult de o săptămână se transformă din paradis în infern.

Coborârea e rapidă cu bagajul foarte ușor, într-o clipită sunt la izvor. Constat cu dezgust că la distanță de numai o zi, băncuța e trântită și un colț de masă rupt. O fi umblat Gogu pe aici, cu poftă de cireșe… Sau cine știe, poate s-au suit animalele pe masă, mă gândesc. Să-și facă poze.

Când ies din pădurea de sub sat, îmi întorc privirea pentru a o saluta în treacăt pe Arjana. Parcă nici nu-mi vine să cred că acum câteva ore eu dormeam acolo sus, netulburat sub stele.

Fără să mai întâlnesc pe cineva pe potecă, ajung jos în două ore și 40 de minute de la plecare. Nici animale nu mi-au ieșit în cale… aa, stai! Ba am fost salutat dintr-o scorburică a unei rădăcini de fag de o broscuță nu mai mare decât o unghie!

La șosea, o căldură ca pe ogor! Odată cu căldura apar și halucinațiile: din boscheți, arătând ca doi aurolaci, răsar Gogu și Mutu. Noroc că-mi sunt prieteni imaginari, că mi-ar fi rușine să merg cu ei pe drum arătând în halul ăsta! Cu Gogu nu se putea discuta, așa că încep să-l întreb pe Mutu prin semne ce-au făcut până acum. În clipa următoare lângă mine oprește o mașină, dactilemele făcute de mine spre Mutu fiind interpretate de șofer ca semnalizare de luat la ocazie. Înăuntru e o familie cu doi copii și încăpem și noi. Am mare noroc de oameni cumsecade, doamna e din Prisacina, iar acum locuiesc în Herculane. Nu doar că m-au dus până în centrul vechii urbe cu aspect roman, dar mi-au fost și ghizi pentru atracțiile din zonă. Abia am reușit să le las un sfert de pol, că nu acceptau nimic, cred că nici o înghețată nu au putut să le ia celor mici de banii ăia!

În Herculane am luat la pas stațiunea. Cu greu aș putea exprima ce am simțit printre ruinele hotelurilor, cândva adevărate monumente! Tare mult mi-aș fi dorit să trec pe aici când stațiunea era în floare! Cred că Băile Herculane ar putea fi o nestemată a Europei de Est dacă ar fi șlefuită și pusă în valoare.

Dar cine să audă asta? Orașul e o fantomă devorată de interese. Din geamurile magazinelor, portrete de candidați la primărie par să râdă de trecători: eu pot, eu fac, eu sunt zeama și alte sloganuri electorale ridicole. Lângă ele, afișe mari care anunță că autobuzul local circulă zilnic din 30 în 30 de minute mint cu aceeași nerușinare. Întreb un localnic când a trecut ultimul autobuz, pentru că distanța de câțiva kilometri până la gară e cam mare pentru picioarele mele obosite. Niciodată, vine răspunsul lui cutremurător! Blocat de replică, nu-mi rămâne decât să iau urbea la pas, îmbătat de parfumul rozelor de pe strada Trandafirilor.

În gară aflu că niciun tren nu deranjează somnul șinelor până la ora 17, așa că îmi mut cartierul general vizavi, la șosea. Turiști noi vin pentru Arjana și pentru crovuri, și le citesc în zâmbete nerăbdarea să pună piciorul pe munte. Și gândul zilelor de neuitat parcă nu mă lasă dus spre casă. Dar tălpile refuză să mă mai asculte și se cer puse la păstrat până în weekend. Gata, am găsit o mașină spre casă. Vă las cu bine!

Cristi Iliescu

iunie 2016, despre tura din 28 – 29 mai