Pentru a evita transformarea drumeției mele prin Orientali în amintiri din copilărie, reiau șirul povestirii care se oprise aici: http://www.drumetiicarpati.ro/blog/pe-muchia-dintre-munte-si-suflet-partea-iii-calimani/

***

Ziua 8 (sâmbătă, 13 august): Cabana Zugreni (~800 m) – vf. Bogolinu (1.748 m) – vf. Pietrosu Bistriței (1.791 m) – Poiana Prislopului / BR – Culmea Hașca – Rusca / nemarcat: 9 ore

Ploaia a tropăit dușmănește pe acoperiș toată noaptea. Se luminează și, odată cu zorii, trilurile pădurii umplu triumfător fundalul sonor. Sunt treaz de ceva timp și aștept în liniște să sune alarma ceasului pentru a ieși din sac. De la fleșcăraia din Călimani bocancii mei sunt încă uzzi (de mă bagă în perfuzii) și mă sfiesc să-i încalț fără o solidă pregătire mentală prealabilă, așa că mai păcălesc timpul răsfoind încă o dată harta munților Bistriței cât ard niște apă de ceai. Impropriu zis răsfoiesc, fiindcă nu poți răsfoi o pagină cu o schiță veche de 50 de ani, fără curbe de nivel, cu forme de relief lăsate la mila intuiției. O hartă nouă cu munții din bazinul Dornelor a fost între timp realizată cu sprijinul Salvamont Vatra Dornei. Este disponibilă și se distribuie gratuit la cerere la punctul salvamont din Dorna, aflat în spatele gării.

La 7:30 părăsesc cuibul. Cerul încă-i morocănel, ca mine. Strada principală, deși sluțită de clădirile comuniste, păstrează aerul altor vremuri prin prezența sinagogii și a caselor negustorești cu prăvălie la parter. Pe frontispiciul bibliotecii municipale stă scris În unire e putere încă din Anu 1901, când Bucovina nu era tocmai tărâm românesc. Dornenii au o legendă simpatică despre reacția împăratului Franz Josef la vederea lozincii – cum că ar fi zâmbit ironic, dar le-ar fi permis românilor să aibă idealul unirii și de aceea nu a solicitat să fie înlăturată – dar adevărul este că el nu a văzut-o niciodată. La inaugurarea clădirii avea deja 70 de ani și cu toate că Vatra Dornei era vestită printre altele pentru schi, moșul Franz încheiase de mult socotelile cu sportul. Inscripția a fost văzută în schimb de succesorul său, Carol I al Austriei, prima dată la 1914, însă nu l-a deranjat pentru că era asemănătoare sloganului imperial Cu forțele unite.

Ajung timpuriu în autogară și caut să mă încălzesc cu o cafea. Mă înființez în fața primului automat, înfig un verzișor în fantă și navighez frenetic printre opțiuni, dar nici nu apuc să-mi frec mâinile de bucurie când realizez că am fost tras pe sfoară: drăcovenia nu dă pahar. Evident, asta aflu abia când nechezolul țuruie zburdalnic în gol și cum nu-mi pot propti dovleacul în orificiu să beau de la sursă, nu-mi rămâne decât să mă satur de poftă. În fine, las de pomană, dar merita să-l scot din priză? Oho! Merita să-i frec una? Merita și asta. Merita să trec cu autobuzul peste el și să detone… chm, scuzați, lipsa cafelei e de vină. Dau și plec să plec. El, hoțomanul, politicos din cale-afară, la final îmi mulțumește pentru comandă și mă invită să mai toarne una. Oho, nu mai bosulică, vrei să nu mai dorm la noapte de la atâta cafea mirosită?!

Microbuzul gonește pe drumul ce însoțește Bistrița și în jumătate de oră cobor la cabana Zugreni, situată la doi pași de cheile Bistriței. Apropo, știați că floarea de colț crește aici la cea mai joasă altitudine din zona montană a Moldovei, la numai 750 m? Mă așteptam să găsesc o cabană la șosea cu faună bipedă forfotind prin incintă, în schimb mă trezesc într-un loc ce emană sălbăticie, cu pereți de stâncă împăduriți ce se ridică intimidant de-o parte și de cealaltă a văii. Cabana se află pe o insuliță pe care se ajunge traversând o punte zdravănă și deschizând cu dibăcie (sau sărind, după caz) o poartă cu zăvorul pus. Înăuntru, nimeni. Fur o fotografie și îmi văd de drum.

Marcajul se cocoață deasupra firului Bistriței pe un brâu îngust și friabil. O alunecare ar schimba tematica jurnalului din montan în lacustru.

Pun și mâna acolo unde se impune – ca să nu pun dinții – și ies la haitul peste Bistrița.

Dacă în țara asta până și traiul e o aventură, de ce nu ar fi așa și pe munte?! Iată un exemplu: traseu montan relativ ușor, facil, care neamenajat sau lăsat să se degradeze reprezintă un pericol real pentru integritatea turiștilor. Vrei să treci pasaje precum acesta în deplină siguranță, pe o punte gen? Pretenții bos! Sari cu banul și vizitează tinovul mare din Poiana Stampei! Pe aici trec profesioniștii să-și perfecționeze abilitățile de menținere a echilibrului pe un plan neregulat și cei care vor să-și testeze capacitatea de încordare a musculaturii fesiere.

La mine nu e cazul. Trec relaxat, cu berea într-o mână și țigara-ntr-alta și mă cred scăpat, dar imediat urmează un scurt pasaj stâncos, unde activez 4×4 și senzorii de atenție sporită. Afurisita de poteca urcă neastâmpărată în terenul înclinat. Mă țin după ea cât pot de sprinten, iar în răcoarea dimineții pufăi și scot aburi ca o locomotivă de muzeu.

Râd pe înfundate gândindu-mă că așa de abrupt ar putea fi până sus și tot caut cu privirea curba aia de nivel care nu mai vine. Probabil și ursul protestează la așa povârniș. Mă întreb cum o fi iarna pe aici, mai ales la coborâre când intervine și oboseala după o zi de mers. Presupun că în primul rând, interzis!

Un coral alpin. Necomestibil (Barba caprei – Calocera viscosa)

Am oarecare îndoieli în privința deciziei de a merge pe acest traseu, dar de la un punct nici nu mai am cale de întoarcere. Și cu toate că pădurea pare nesfârșită, simt că mă apropii de zona alpină. Bistrița a rămas undeva în străfundul văii, ascunsă de vegetația abundentă, iar foșnetul stins al apei abia se mai percepe. De la fereastra pădurii zăresc Pietrele Doamnei din Rarău.

Pentru o vreme, poteca se îndură de mine şi ține muchia stâncoasă în urcare ușoară.

Ajuns la o răspântie lipsită de marcaje, aleg să merg la dreapta pe ceea ce pare varianta mai circulată. Când se înfundă (pentru că se înfundă), mă întorc și aleg rușinat cealaltă variantă. Probabil că toți cei care au trecut pe acolo au procedat la fel, de aceea e bine întreținută poteca greșită. Odată ce apar punctele de belvedere încep să fac popasuri mai des.

După două ore de la plecare ies la liman de unde se vede creștetul muntelui. Peisajele sunt încântătoare și nu mă pot abține să nu strig (în gând, fiindcă pe munte nu strigăm ca descreierații): Am înfrânt! După faptă, și răsplată. După un efort gargantuesc, mă răsfăț cu un ospăț pantagruelic.

Să tot stai și să te minunezi de sus la versanții abrupți și sălbatici ai Pietrosului! Curățenia de pe acest traseu se datorează îndeosebi dificultății sale. Mă bucur că aici omul ajunge cu greu și mă bucură încă mai tare gândul că pădurea asta va rămâne mult timp în picioare dată fiind dificultatea terenului. Pădurea de munte – atâta cât mai este – e ultimul refugiu al animalelor, celelalte habitate au fost invadate de om.

Vârful Bogolin e însemnat cu o cruce mare metalică. Deschiderea e amplă, cu vederi spre Pietros, aflat dincolo de o șa împădurită și adâncă.

În vale, Bistrița desenează falduri printre malurile sale, înșirând de-a lungul lor localități pitorești. În imagine, Cojoci.

Iar pe partea cealaltă, Sunători.

Pornesc spre Pietros. Norii nu s-au ridicat de mult timp, iar ienuperii și molizii care flanchează poteca sunt plini de stropi reci și până la vârf am parte și de o băiță revigorantă. Vârful nu este marcat în vreun fel și urc pe rând toate stâncile golașe pentru a fi sigur că n-am ratat altitudinea maximă.

În spatele meu este frumoasa creastă a Pietrosului, apoi vârful Bogolinul, iar fundalul este dominat de Giumalău în stânga și Rarău în dreapta.

Mai departe, poteca șerpuiește pe o muchie încântătoare printre ienuperi și molizi-steag, numiți astfel pentru că au păstrat crengi doar pe o parte a tulpinii, adaptându-se la vânturile puternice din creastă. Apropo, știați că din fructele ienupărului se aromează ginul? Mirosiți-le (pe amândouă) și vă veți convinge.

La orizont, chiar dacă pâcla nu ajută, disting silueta inconfundabilă a Ceahlăului.

Și multe alte culmi ale munților Bistriței, incredibil de îndepărtate! În ultimul plan, muntele masiv este vârful Budacu, cel mai înalt din munții Bistriței cu 1.859 m, față de 1.791 m ai Pietrosului. Micuța piramidă din dreapta lui trebuie să fie vârful Țibleșul Mare. Pe acolo trece poteca marcată cu bandă roșie ce străbate creasta între localitățile Grințieș și Păltiniș.

Poftiți și o imagine mâzgălită.

Mmm… mai îngăduiți-mi o pauză, vă rog! E prea mult roșu în peisaj.

În capătul muchiei, un indicator mă direcționează la dreapta. Cobor în serpentine scurte și mă afund într-o pădure frumoasă de molid, pe o potecă pe curbă de nivel ce mă scoate într-o poiană întinsă.

Prin iarbă se despletesc mai multe hățașuri, dar eu urmez marcajul ce apare sporadic pe molizii din marginea din dreapta a pădurii. La un moment dat găsesc și o cultură de meșe Trump. Necoapte.

Încă un pic de pădure și apoi poteca mă conduce printr-un coridor spre șaua Izvorului Rău din poiana Prislopului.

În ciuda numelui, izvorul este unul foarte bun. În apropiere este o stână, iar lângă ea mai este un izvor, dar este foarte prost captat și apa nu poate fi băută decât din jgheab, o idee nu tocmai bună dacă nu ai stomac de bivol.

Stâna e solidă, cu 3 încăperi. Nelocuită, deși suntem abia la jumătatea lunii august. Pare că oamenii s-au grăbit să sărbătorească răvășitul oilor. Profit de prilej și îi fac o inspecție amănunțită. Iarna prind foarte bine aceste sălașe în traseu, mai ales când refugiile și cabanele se remarcă îndeosebi prin lipsă! În spatele ei găsesc și o dubiță părăsită ce-mi aduce aminte de autobuzul lui McCandless din Into the wild.

Poiana Prislopului marchează și intersecția traseului de creastă BR, care m-a adus și pe mine aici, cu triunghiul roșu.

Acest traseu secundar urcă pe un drum forestier pe valea Ruscăi…

… și coboară în Cojoci prin Plaiul Gruiului. Culmile din zare sunt Piciorul Bârsanului și Bâtca Oblâncului din munții Tarnița-Stânișoarei.

Mie îmi atrage însă privirea și curiozitatea totodată o căbănuță situată pe culmea Hașca. Cum nu am un plan riguros în ceea ce privește traseul pentru restul zilei, pornesc într-acolo cu gândul să-mi croiesc drum pe culme spre Rusca.

Floricelele mov din imagine se numesc pufuliță sau sburătoare (Chamaenerion angustifolium). Înflorirea începe de la bază și se dezvoltă treptat de-a lungul verii spre vârf, fiind urmată toamna de eliberarea semințelor în săculeți de puf ce plutesc în vânt. O vorbă din bătrâni spune că înflorirea ultimilor boboci este cântecul de lebădă al verii.

În rariștea de pe culme sunt desișuri de zmeură pe lângă care nu pot trece cu indiferență. Deja încep să mă felicit că am ales acestă traseu.

Pădurea a dispărut în culmea Hașca nu din vina omului, cum am fi tentați să credem, ci din cauza doborâturilor de vânt de acum jumătate de secol, după o perioadă mai lungă de ploi. În lipsa arborilor, peisajul se completează cu stâncăriile inconfundabile ale Bogolinului.

Ajung pe nesimțite la cabana Hașca. Impropriu spus cabană, fiindcă este o proprietate privată care nu oferă cazare. De altfel, construcția nici nu apare pe ultimele ediții cartografiate ale zonei. Nu-i nimeni în preajmă, am muntele doar pentru mine. În imediata apropiere este amenajat un mic cimitir al eroilor căzuți în aceste locuri în timpul luptelor din Primul Război Mondial.

Îmi văd de drum și de singurătățile mele, ca un ascet al lumii moderne. E încă devreme, până în valea Bistriței aș putea ajunge în cel mult două ore, dar intenționez să rămân în culme peste noapte și singura grijă este să găsesc un loc bun de campat. Vestea bună e că de-o parte și de cealaltă a drumeagului sunt zmeurișuri. E drept, nu e o veste foarte bună pentru ele… Cum timpul e de partea mea, mă agăț cu mâinile de rugii de zmeură, cu ochii de munți și cu gândul de ceruri.

Vizavi am Giumalăul, munte pe care am să-l cunosc mai bine în ziua ce urmează. Deocamdată doar ne aruncăm câte un zâmbet din mers.

Cele două piramide din depărtare nu sunt ale lui Khufu și Menkaure, ci ale Oușorului și Fărăoanelor din munții Suhardului, iar în dreapta lor în plan îndepărtat se vede și vârful cel mai înalt, al Omului. În plan apropiat este Obcina Mică a Giumalăului, pe unde trece un traseu ce coboară de la vârful Giumalău în Vatra Dornei și trece pe la prima pensiune deschisă în România, în 1977: Cabana Gigi Ursu, ale cărei clădiri se și zăresc într-o poiană.

La o privire înapoi, dincolo de Bâtca Prislopului începe să se vadă și creasta Pietrosului și a Bogolinului, cu șaua adâncă ce le desparte. Norii au aruncat un val de umbră peste înălțimi.

Bucovina, Ținutul fagilor, avea cândva întinderi de pădure pură de molid (îndeosebi în Bazinul Dornelor) și doar sporadic se găseau păduri de amestec. E drept, dacă privim toponimia din Bucovina găsim mulți termeni împământeniți referitori la despădurire și la sporirea suprafețelor de pășune, precum prisacă, runc, laz, târsă, curătură și altele.

Ca atare, fânețele îngrijite sunt o marcă înregistrată a Bucovinei și e o încântare să le privești!

De dimineață am ales să urc pe munte deși aveam bocancii încă uzi, eram demoralizat și ursuz.  Și muntele m-a răsplătit cu ce a avut el mai bun: o potecă sălbatică prin pădure, un vârf impunător cu priveliști impresionante, fructe de pădure cu duiumul și o culme de pe care mi-au zburat ochii și gândurile spre toate zările. Decizia de a încălța bocancii de dimineață a fost cea mai inspirată și pot să afirm fără rezerve că aceasta a fost cea mai frumoasă zi a expediției mele.

Tot gândindu-mă la asta, realizez că frumos este un termen perimat și subapreciat de oamenii din ziua de azi. Acum totul trebuie să fie la superlativ, eventual unul împrumutat de pe la alții, chiar dacă nu știm ce înseamnă: super, mega, ultra, para, hiper, extra, macro, hipo, micro, nano. Fără prefix, viața e foarte supergrea și cea mai meganașpa.

M-am apropiat supermult… chm, foarte mult de căsuțele Ruscăi și fiindcă vreau să-mi petrec noaptea cât mai sus, aleg locul de cort sub un arțar tânăr.

Mai jos aș intra pe terenurile oamenilor și nu aș mai avea belvederile de aici. Oricum sălașele de vară și fânarele sunt la doi pași. Dintr-unul iese un bătrân cu calul său, mă salută și își vede de drum către sat.

Cât își face soarele treabă printre nori, îmi văd și eu de montarea cortului. Descalț bocancii încă umezi și schimb și dispoziția odată cu încălțarea sandalelor. În localitatea vecină, Ortoaia, soarele deja a ieșit dintre nori. Îl aștept înfrigurat să ajungă și la mine.

Și în curând o face, aruncându-mi un zâmbet de raze cernut prin strungăreața norilor.

Lumina se schimbă încontinuu și alerg prin poiană ca un mânzoc pentru a prinde cele mai frumoase imagini.

Covârșitor, emoțiile și stările pe care le trăiesc se zbat și se transformă de la o clipă la alta, ca apele unui fluviu neliniștit.

Nu știu când a zâmbit prima dată un om pe pământ, dar trebuie să fi fost într-un astfel de moment, în preajma asfințitului.

Până și o floare nemuritoare e frumoasă în lumina asta: Ciurul zânelor (Carlina acaulis)

Locul meu de cort

Și vecinătățile

Vf. Bobeica din Giumalău la asfințit

În ultimele momente înainte de apus am parte și de fenomenul alpenglow sau strălucirea crestelor în lumina soarelui, pe măsură ce ultimele raze aprind vârfurile pădurii și creasta Bogolinului, în vreme ce eu mă scufund în umbra pământului.

Norul e ca gândul, se schimbă de la un moment la altul și-l percepi în funcție de starea de spirit.

După asfințit, tabloul este mâzgălit auditiv cu zgomot dinspre vale… Sara pe deal, vaietul drujbei răsună cu jale.

Unele zile îți rămân întipărite în minte nu pentru că ar fi bornele unui eveniment extraordinar, ale unei reușite în mod convențional, ci pentru că îți înlesnesc o întoarcere la sine, o înțelegere cu și a firescului. Debutează într-o notă banală, chiar melancolică și pe nesimțite ajung în mod curios să-ți schimbe perspectiva și valorile, să te îmbogățească spiritual. Sunt zile pe care trecerea timpului ni le zugrăvește în memorie ca pe niște tablouri îmbelșugate cu arome, lumini ori senzații copleșitoare. Amintirea lor alină sufletul. Înfățișează dorința unui cântec pierdut, simplitatea unei raze de soare, inocența unui spic pendulând în vânt, liniștea unei înserări, speranța unui răsărit. Sau toate la un loc. Cea mai frumoasă zi a călătoriei mele prin Orientali, în munții Bistriței, este una dintre acele zile. Am rememorat-o pentru a trezi spiritul nomad al drumeților, inclusiv al meu.

***

Cât despre dimineață… ei bine, voi de câte ori n-ați băgat cornu-n pernă în dimineți în care ați crezut că nimic nu se compară cu un somn zdravăn? Iată că eu m-am trezit devreme să prind inversiunea termică de duminică dimineață și bine am făcut, fiindcă norii și-au plecat frunțile peste văi, dând naștere unui spectacol matinal încântător.

Pe acolo pe undeva trebuie să fie ascunși mulți măgari… dispăruți în ceață.

Calistrat Hogaș, un blogger din alte vremuri scria în postarea sa, Pe drumuri de munte, care a devenit virală prin 1921, că valea Bistriței este locul unde închipuirea a așezat raiul pământesc. Nu s-a înșelat.

(va urma)

EDIT: ultima parte poate fi citită aici: http://www.drumetiicarpati.ro/blog/pe-muchia-dintre-munte-si-suflet-partea-a-v-a-giumalau-rarau/

Cristi Iliescu

Noiembrie 2019