Zilele zboară, călătoria se apropie de final. Înainte de întoarcerea în profan, îndrăgitul vostru narator vă invită la un ultim episod pe muchia dintre munte și suflet în Giumalău și Rarău.

Rămăsesem fără cerneală aici: http://www.drumetiicarpati.ro/blog/pe-muchia-dintre-munte-si-suflet-partea-a-iv-a-bistritei/

***

Ziua 9 (duminică, 14 august): Rusca (780 m) – Piciorul Ruscăi – vf. Bobeica (1.452 m) – cab. Giumalău (1.641 m) / BG – vf. Giumalău (1.857 m) / PA – Șaua Fundu Colbului (1.285 m) – Hotel Rarău (1.520 m) – vf. Rarău (1.650 m) / BR + circuitul Pietrelor Doamnei / CA: 10 ore

Așadar, ziua bună se cunoaște de dimineață. M-am trezit devreme și cu capul în nori. La propriu. Și starea de spirit este la cote maxime. Nu vă cânt, dar dacă vreți să vă faceți o idee despre ce-i în sufletul meu, ascultați melodia Breathless a lui Nick Cave. Aștept să o căutați. Poftim, vă ajut eu: https://www.youtube.com/watch?v=1TI8xPw2aQA Gata?

Ca să ne așezăm și pe hartă, vă mai spun că am înnoptat pe Piciorul Hașca din munții Bistriței, deasupra localității Rusca. Bazinul Dornelor e situat la o altitudine medie de 1.234 m, în slăvi am putea spune, cu 1.250 m în Giumalău și 1.200 m în Rarău, cele două masive pe care urmează să le urc. Localitățile sunt însă așezate pe văile adânci ale Bistriței, Moldovei, Dornei sau pe afluenții lor mai neînsemnați, iar ca particularitate în acest perimetru se înregistrează în medie 107 zile pe an cu inversiune termică, adică în aproape o treime dintre zile sus pe munte este mai cald decât pe văi.

Așa. Strâng cortul și încep coborârea spre valea Bistriței. Dinspre fânețele înmiresmate răsună clinchet de talangă. Mă opresc o clipă la pod să admir bătrânul râu. Apele sale învolburate au găzduit până nu demult o activitate acum uitată: plutăritul. Cu o istorie de cel puțin 500 de ani, atestată documentar încă din 1466 și limitată în 1959 odată cu demararea lucrărilor la construcția barajului Bicaz, activitatea a dispărut de prin 1970. La începutul secolului trecut, drumeții care coborau de pe munte în valea Bistriței își puteau continua călătoria în aval pe celebrele plute. Astăzi plutăritul este reînviat doar ca mijloc de agrement de către bătrânii plutași pe câteva sectoare superioare ale Bistriței Aurii.

Giumalăul – fiindcă aici se va desfășura prima parte a acțiunii jurnalului – este cel mai accesibil munte din zonă datorită rețelei dense de trasee. El poate fi urcat pe marcaje turistice din aproape toate așezările de la poale, inclusiv din Rarău. Din Rusca, unde mă aflu, se poate ajunge la cabana Giumalău în două moduri: pe forestierul de pe valea Ruscăi (triunghi roșu – TR) sau pe poteca de pe Piciorul Ruscăi (bandă galbenă – BG). Nu cunosc niciunul dintre trasee, dar mă aștept ca valea să fie anostă, cu drum străjuit de molizi, așa că alegerea e simplă. De fapt nici nu am avut vreun moment două variante, fiindcă am venit să urc pe munte, nu pe vale. Iar din culme pot admira în voie peisajele.

Dincolo de un gărduleț ce străjuiește pășunile localnicilor, poteca urcă în coastă printr-o rariște de molizi. Cupola Pietrosu – Negoiu Unguresc (centru-dreapta), cea mai înaltă creastă de origine vulcanică din țară, e vizibilă, iată, de la aproape 40 km distanță.

Destul de curând sunetul mașinilor din vale se pierde. În locul lui se aude ciocănitoarea și adierea vântului peste creștetul pădurii. Uneori e palpitant să mergi singur prin locuri sălbatice. Pe pajiști, iarba a crescut cât o statură de om, fie el și înalt ca bradul, iar poteca neumblată abia se mijește printre lanuri. De la câțiva pași de mine sare o ciută în galop spre pădure. Pentru câteva clipe mi-a galopat și mie cordul, însă m-a bucurat momentul fiindcă m-a adus în starea aceea de… munte.

Urcușul, de acum lin, mă poartă printr-o pădure de molid în care cântecul păsărelelor răsună ca într-o catedrală. La marginea ei e liniște. Vârful Bobeica se conturează la orizont.

Ropotul cerbilor aflați la mică distanță de mine mă trezește din reverie. Mi-au simțit la timp prezența și au zbughit-o la vale. Revenit într-o altă toamnă pe aceste meleaguri, am reușit să fotografiez aici un cerb care se odihnea la soare.

Coasta e împânzită de sălașe. Simțiți și voi boarea dimineții cu aromă de rășină?

Unele adăposturi sfidează timpul și se încăpățânează să rămână în picioare. Cu un pic de imaginație, voință și efort, ele ar putea deveni locuri primitoare pentru turiștii de munte. Iată ce poziție are acest sălaș, cu vedere la valea Bistriței și la creasta Bogolin – Pietros!

Urcarea pe Bobeica îmi pune voința la încercare, dar orizonturile încep să se deschidă. În depărtare se profilează Oușoru din Suhard, iar sub el se văd clădirile cabanei Gigi Ursu, care din păcate avea să fie mistuită de flăcări în toamna lui 2019.

Vremea este cumplit de frumoasă! Intru în călduri de la soarele necruțător și răcoarea pădurii nu a fost nicicând mai binevenită. În pământul moale găsesc o urmă proaspătă de urs. E prima pe care o întâlnesc după 9 zile pe munte, deși am mers în mare parte a timpului singur și prin locuri puțin călcate de om. Iată că pădurea de munte reprezintă pentru animale Arca lui Noe a lumii contemporane.

La aproape 3 ore de la plecare ajung la golul alpin în care e așezată cabana Giumalău.

Construcția datează din 1952 și este acum administrată de o familie foarte ospitalieră. Îmi refac proviziile de apă și după o scurtă pauză sunt gata de drum. Dar nu înainte de o pozică!

Zâmbetul de monalisă întipărit pe chip se datorează specimenului alb care a apărut din senin și ale cărui intenții îmi erau necunoscute.

Vârful înalt de 1.857 m se atinge după o gâfâială îndulcită doar de puzderia de afine aflate la o întindere de braț. Sus este o cruce albă care strălucește de la depărtare și poate fi văzută cu ochiul liber din munții vecini. Ea a fost construită în 2007 pe locul în care au fost de-a lungul timpului ridicate alte asemenea monumente încă de dinainte de anul 1900.

Poiana Ciungilor – denumire ce vine fie de la arborii bătrâni cu ramuri ciuntite, fie de la buturugile lăsate după despădurire – pe unde trec trasee spre Vatra Dornei sau Mestecăniș. Dincolo de poiană este rezervația Codrul secular Giumalău. Orizontul este dominat de creasta munților Suhardului, cu Oușoru în stânga, Fărăoanele la mijloc și Omu în dreapta, îndepărtat.

Și dacă pe acolo am fost în urmă cu câteva zile, haideți să aruncăm o privire și spre viitor, adică spre Rarău, fiindcă într-acolo mă îndrept! Iată cât mai am încă să cutreier!

Încep coborârea printr-un jnepeniș înalt, unde poteca este… organică, alcătuită din rădăcinile elastice și totodată puternice de Pinus mugo ieșite la suprafață, dar și din conuri și multe ace căzute. Despre conifere știm că nu-și schimbă frunzele în funcție de anotimp – mai puțin zada, ale cărei frunze îngălbenesc și cad toamna târziu – dar ele își reînnoiesc treptat întregul coronament, durata de viață a acelor limitându-se la cel mult 5 ani.

Mai jos e bulevard. Vin valuri întregi de drumeți, unii mai echipați, alții mai… entuziaști. La intrarea în pădure întâlnesc și un monah, care mă întreabă istovit cât mai e până sus. La ceruri? La vârf. Păi, așa cum zice Biblia, pentru toate există o vreme şi orice lucru de sub ceruri îşi are timpul său. Spune-mi cât ai făcut până aici și îți spun cât mai ai până la vârf. Sper că nu l-am amețit prea tare și mai ales că nu-și va da duhul pe munte.

Pentru o vreme părăsesc șosea… poteca pentru a căuta bureți. Pădurea a fost însă periată de hoardele ce au năvălit în zori și numai după ce mă îndepărtez semnificativ de la traseul marcat reușesc să găsesc o chitarcă și un hrib mic.

La ieșirea din pădure descalec în șaua Fundu Colbului, de unde mă așteaptă asfaltul până sus în Rarău. Nu se putea alege un nume mai nimerit pentru șaua asta (chiar dacă i se trage de la pârâul Colbului), fiindcă este un loc plin de praf și țărână.

Fără prea mare tragere de inimă, încep urcarea istovitoare pe asfaltul Transrarăului spre cabană. Impropriu spus cabană, mai potrivit fiind Copacabana Rarău, dacă ținem cont de oamenii ieșiți la soare. Pe acest sector traversarea potecii trebuie făcută cu mare băgare de seamă și numai după ce te-ai asigurat temeinic stânga-dreapta! Ca să mai uit de durerea ce se întrevede în tălpi, îmi canalizez atenția spre frumusețea Pietrelor Doamnei.

La o serpentină întâlnesc un țânc ce mâna în dorul lelii o turmă de oi peste șosea și îi ofer un baton de ciocolată. În secvența următoare, tat-su zbiară din toți rărunchii din vale, claxoanele sună turbate, iar puștiul meu molfăie cu toată fața, imperturbabil, în vreme ce oile pasc asfaltul pe șosea. Mă înființez să dirijez circulația și plec zâmbind la puști și el la mine. No, dar ce papară o fi mâncat după ciocolată…

Sus este toată floarea cea vestită a întregului județ.

Iată că te poți simți străin și pe munte! Sunt singurul drumeț echipat din perimetrul Rarăului și simt cum îmi sunt aruncate priviri compătimitoare. Îmi croiesc drum prin cireadă – nu sunt nici obraznic, nici ironic; de când s-au dezvoltat dispozitivele mobile, din oameni ies sunete care mai de care mai ciudate – în căutare de locuri mai ferite publicului. Pădurea plină de răgete, șervețele și bidoane îmi confirmă că nu există astfel de locuri în apropierea cabanei aflate în renovare, așa încât îmi dau pretențiile pe față și beau o bere. După ce zac înscăunat jumătate de ceas în bazarul terasei, timp în care aud numai nevrute, decid să fac ce-mi spune inima. Așa că mi-o iau în dinți (inima, desigur) și pornesc în circuitul Pietrelor Doamnei.

Dacă ați dorit să vedeți fundul unei mări și nu ați avut încă ocazia, puteți merge în Rarău. Desigur, nu pentru scufundări, ci pentru puțină cățărare, fiindcă faliile ce constituiau cândva fundul mării s-au fracturat și se ridică acum deasupra pădurii, la altitudinea de peste 1.500 m. Pietrele calcaroase ale Doamnei nu sunt altceva decât materie organică depusă pe fundul apei încă din Cambrian, adică în urmă cu 500 de milioane de ani, care s-a calcifiat de-a lungul timpului, împietrind cochiliile amoniților, belemniților, trilobiților, coralilor și ale altor creaturi marine de altădată.

În pereții Pietrelor sunt amenajate și câteva trasee de cățărare, pentru cei echipați. Pe potecă însă e mare înghesuială, tineri și vârstnici își încearcă puterile cu muntele. Mă trezesc împărțind câteva sfaturi în stânga și-n dreapta, dar după răspunsurile primite realizez că trebuia să împart mai degrabă palme (chm chm), așa că-mi înghit limba și aștept cuminte până când îmi vine rândul să urc pasajul final până la promontoriul situat pe un vârf secundar.

Dar călătorului îi șade bine cu drumul, așa că odată coborât, îmi extind aria de interes către vârful Rarău. Pe undeva prin pădure este un mic izvor amenajat, dar nu mă mai ostenesc să bat cale lungă până acolo fiindcă sunt înarmat cu apă până-n dinți încă din Giumalău.

Străbat poiana care până nu demult găzduia cabana pastorală Rarău.

Peisajul este nemărginit. Se vede Ceahlăul. Până la el, cât cuprinzi cu privirea sunt culmi din munții Bistriței (dreapta), dar și din Tarnița-Stânișoara (stânga), munți prin care am fost purtați în Baltagul sadovenian alături de Vitoria Lipan.

Iată și vârfurile Pietrosului Bistriței și Bogolinului, în care m-am aventurat cu doar o zi în urmă.

La nord de muchia ce pleacă de la vârf găsesc o coastă care dă în pădure, departe de lumea dezlănțuită, numai bună de așezat cortul. În vale se vede o parte a orașului Câmpulung Moldovenesc.

Iar în aval pe Moldova sunt localitățile Prisaca Dornei și Vama. La noapte va fi spectacol de lumini atât pe cer, cât și în vale.

În depărtare, dincolo de culmile montane strălucesc clădiri ale orașului Suceava, în care am să cobor în ziua următoare.

Spre nord-vest este Măgura Runcului în dreapta, Obcina (scuzați) Flocească în stânga, care se termină cu celebrele vârfuri Adam și Eva, străjerii localității Pojorâta. În ultimul plan se văd culmi din Țibău și chiar munții Maramureșului.

Și în fine, peisajul este completat cu frumoasele stâncării carstice ale Popilor Rarăului.

După ce instalez cortul, urc din nou în muchie pentru a fotografia apusul și intru în vorbă cu un grup de fotografi. Sunt veniți din vecinătatea cheilor Bistriței și schimbăm impresii despre munții din zonă. Cu Sabin am rămas prieten – chiar dacă virtual – peste ani.

Când soarele începe să coboare, saltă inima în mine de bucurie. Cerul capătă culori nepământești, norii se agață de creste, e ora de aur a zilei.

Crede în visul tău și tot universul va conspira să ți-l îndeplinească! Nu, nu despre mine este vorba, ci despre șoferul Matizului din imagine.

Popii Rarăului, munții Stânișoarei și Ceahlăul alcătuiesc un mozaic de culori și umbre sub clar de lună.

Pietrosul Bistriței își poartă mândru cușma de cleștar.

Iată și un apus inedit pentru un vârf montan, care aduce mai degrabă aminte de o zonă industrială.

Giumalăul stă înfumurat la orizont. Forfota zilei se risipește și întreaga lume cade în amorțire.

Doar câte un lătrat de câine se mai aude răzleț dinspre stâna de sub Popii Rarăului. Luna începe să strălucească mai puternic deasupra Centurii roz a lui Venus, iar Ceahlăul se scufundă acum în umbra Pământului.

Gata, norul s-a stabilizat pe creștetul Pietrosului Bistriței ca un cuib de barză.

Spre apus cerul încă fierbe, dar un vânticel rece se abate ca o pildă peste lanuri și vestește răcoarea nopții de vară târzie.

Abia acum realizez că îmi e atât de foame încât aș mânca orice. Hmm, lemn aveți? Garçon!

E vremea cinei, cina cea de taină, a ultimei seri petrecute pe munte. Scot din desagă proviziile rămase plus cei doi bureți găsiți mai devreme în pădurea Giumalăului. Și un gând de usturoi, c-așa-i datina la noi.

Înainte de a intra în cort, ridic mâncarea și gunoiul sus într-un molid, departe de cort. Nu poți fi niciodată prea precaut, urșii ăștia umblă noaptea ca hoții.

Privit prin plasa cortului, cerul nopții mi-a adus în dar perseide. E și păcat să dormi în astfel de clipe. M-am gândit la multe momente atât din tura asta cât și din trecut, la locuri dragi, mi-am făcut planuri de viitor. Și mi-am făgăduit să rămân cât mai mult aproape de natură. Nu doar când sunt pe munte, ci în general. Conexiunea cu natura nu înseamnă grătare la marginea pârâului, plimbare cu ATV-ul în pădure, vânătoare sau alte lucruri care te pun în contrast cu natura ci presupune o integrare, o stare neinvazivă, pe care toți ar trebui să o încerce o dată în viață: să mângâi o floare, s-o miroși, să te ghemuiești sub o stâncă, să simți iarba sub tălpile goale, să ridici un gândac pe deget, să privești zările și să-ți dorești să ți le apropii, să-ți deschizi palma într-o urmă de urs, să asculți vântul la înserare, să guști un fruct copt din mijlocul zmeurișului, să te bălăcești într-un pârâu, să adormi sub un arbore, să-l îmbrățișezi, să te cațeri în el, să cânți privind jocul norilor, să sufli într-o păpădie fără să o rupi, să bei apă din izvor, să mori de râs, să auzi scârțâitul zăpezii, să simți căldura focului, să treci mut prin pădure, să-i șoptești râului, să lași soarele să-ți atingă obrajii, să inspiri aerul tare al dimineții la stână, să te cufunzi în cerul înstelat pe munte, să stai în ploaie… și câte altele!

Ziua 10 (luni, 15 august): Șaua Ciobanilor (1.550 m) – Valea Limpedea – Gara Câmpulung Est (620 m) / CG: 3 ore

E așa dulce somnul dimineața, dar mai dulce e lumina răsăritului care îmbracă pământul!

Muntele nu i se destăinuie oricui, cere și anumite sacrificii. Pentru a trăi astfel de clipe, cei care publică imagini spectaculoase renunță la confortul patului de acasă. Și nu numai atât. Când alții pleacă în cluburi, ei dau stingerea în cort. Ziua lor se termină la ora 9 (iarna chiar ridicol de devreme, pe la 5-6), pentru că nu ai mare lucru de făcut pe munte după lăsarea întunericului. Mai ales dacă nu agreezi focul, ca mine. Iar dimineața se trezesc odată cu zorii.

Frumusețea unei dimineți pe munte nu poate fi măsurată în cuvinte. Ea se trăiește. Și într-o mare măsură te împlinește. Un soare care a răsărit poate doar pentru mine.

Atâtea culori cunosc pe lume…!

Dar rozul dimineților încă mă îmbujorează.

Dezmorțit de primele raze și înzdrăvenit după somnul bun, mă întorc în muchie.

De partea cealaltă plutesc nori de vată. Deasupra lor, Ceahlăul.

Dimineața a adus cu ea norii joși, norii joși care te înalță.

Nu știu dacă exista un final mai frumos pentru călătoria mea decât este acesta. Locul în care mă aflu îmi umple efectiv sufletul de bucurie!

Pietrosul pare copleșit de îmbrățișarea norilor.

Valea Moldovei așteaptă veșmântul primelor raze…

… raze care îmbracă muntele mai curând.

Înainte să plec, îmi mai scald o dată privirea în marea de nori. E timpul întoarcerii la cele lumești. Munților cu creasta rară, nu lăsați straja să piară!

Coborârea prin pădure e amară, știind ce spectacol am lăsat în culme. Desișul de molid pur nu s-a înduplecat să lase loc punctelor de belvedere și până jos nu e nimic notabil de văzut decât poate cascada de la ieșirea în fosta carieră de piatră.

Mda, mă rog, am încercat și eu…

Traseul este puțin străbătut de drumeți, iar până jos nu întâlnesc pe nimeni. Uneori când merg singur pe munte mai am momente când mi se face urât, ca acum, dar găsesc mereu resort în interior. Și îmi canalizez atenția asupra pădurii. Am citit undeva că în zona de nord a țării se estimează a fi aproximativ 3 lupi/100 km, deși în lipsa unui sistem performant de supraveghere și a unei echipe dedicate cred că estimările nu sunt de încredere. Cert este că mai există lupi în codrii Bucovinei și mi-ar plăcea să văd și eu unul de aproape. Prețuiesc lupul cu pasiunea cu care îl huleau oamenii în trecut. Poate că nu știați informația asta, dar cu toate că are dentiția unui carnivor (și chiar se hrănește cu predilecție cu carne), lupul poate fi omnivor, hrănindu-se perioade lungi doar cu fructe sau… cărăbuși. Cu toate că merg în liniște, e greu să surprinzi un lup în pădure. În schimb, când ies în luminiș, întâlnesc o căprioară cu puiul ei, acum deja măricel. Îmi aruncă priviri curioase și se retrag cu precauție spre marginea pădurii.

Mă bucur de susurul pârâului care mă însoțește. La un moment dat, în depărtare se aud 9 focuri de armă. Eh, ce știu eu, s-o fi sinucis cineva…

De aici poteca se transformă în drum forestier, iar din loc în loc sunt construite sălașe de vară pe terenurile oamenilor.

La prima gospodărie, o piticanie cu un ochi vânăt sare la gard să mă rupă. Mai avea puțin și lătra. Oau. Era să mă sperii. Mă întreb cum a dobândit vânătaia.

Pe ulița Izvorului Alb sunt năpădit de amintirea unei alte ture solitare din Rarău, în urma căreia am așternut primul jurnal pe hârtie. E așa îndepărtată în timp încât pare să fie vorba despre altcineva, nu despre mine! Încheiam atunci scriitura cu o invitație la drumeție: vizitați acești munți pentru a vă bucura și voi de ceea ce m-a bucurat pe mine. Fiindcă […] România este o țară frumoasă. Poate nepermis de frumoasă. Și merită călcată sub picioare. Cu atenție însă. Și admirație.

Închei acest jurnal cu același îndemn de a prețui și promova frumusețile țării noastre. Cât despre Bucovina, cuvintele lui Casian Balabașciuc sunt cele mai potrivite:

[…] Bucovina îmi place pentru că aici există culori pe care mulţi pământeni nu mai pot să le vadă. Pentru că cerul miroase a răşină, pentru că fâneţele au flori felurite, pentru că păsările nu contenesc să cânte, iar stelele nu cad, ci doar măsoară infinitul.

Îmi place Bucovina pentru că […] vara e parfumată cu iz de fân proaspăt, iar toamna cu miros de otavă; pentru că merele pot fi roşii sau galbene, iar prunele par brumate. Pentru că laptele are gust de păşune înmiresmată şi e păstrat în oale de lut. Pentru că dacă nu desluşeşti într-o zi un zvon de bucium sau de fluier, sigur vei auzi clinchet de clopot ori dangăt de talangă.

Pentru că în Bucovina caii sunt frumoşi, iar rândunelele mai găsesc streşini sub care să-şi lipească măiestrit cuibul. Pentru că soarele răsare numai dacă sclipeşte roua, ori scânteiază troienele îngheţate. Pentru că norii nu se opresc niciodată. […] Pentru că mai latră către seară câinii la cirezi, pentru că mai foşnesc pomii în livadă. […]

Pentru că pădurile cu cât sunt mai adânci cu atât sunt mai tăcute. Pentru că apele cu cât sunt mai zgomotoase, cu atât sunt mai puţin adânci. […]

Dar cel mai mult îmi place în Bucovina pentru că de aici Dumnezeu nu a plecat niciodată.

***

La final și câțiva ani mai târziu, dacă aș schimba perspectiva narativă, aș vorbi despre un tânăr îndrăgostit de munte care a pornit într-o călătorie inițiatică din Maramureș în Bucovina. I-aș spune să privească în viitor cu optimism, fiindcă viața îi va oferi satisfacții și multe momente memorabile pe munte. Parafrazând un mare actor italian, începutul unui nou drum ne sperie, dar după fiecare pas ne dăm seama câte am fi pierdut dacă am fi rămas nemișcați.

Sorbind muntele cu privirea, m-am împlinit într-însul.

sfârșit

Cristi Iliescu,
Martie 2020