Prima parte a drumeției poate fi citită aici: http://www.drumetiicarpati.ro/blog/pe-muchia-dintre-munte-si-suflet-partea/

PARTEA a II-a – Munții Suhard

 

Ziua 4 (marți, 9 august): Pasul Rotunda (1.271 m) – vf. Omu (1.932 m) – șaua Diecilor (1.400 m): 7 ore / BR + BA

 

Lăsăm crestele Rodnei în urma noastră. La 5 minute de la refugiu ajungem în Pasul Rotunda, intrarea oficială în munții Suhardului. Forfotă mare la cabane, grătarele sfârâie, bâlci. Nu-i de noi! Urcăm pe drumul lat printre pâlcuri de conifere și golul alpin ni se deschide înainte mult mai curând decât ne-am fi așteptat. Ultimii străjeri ai Rodnei rămân pe fundal: Roșu, Ineuț și Ineu.

Panta e lină. Marcajele apar sporadic, dar poteca este vizibilă până în depărtare și orientarea e facilă. E clar, nu drumul ne va pune probleme astăzi, ci soarele. În culme pădurea lipsește cu desăvârșire, întregul munte ni se înfățișează ca o pajiște nețărmuită. Norii sunt și ei la locul lor și la cum arde soarele sigur va ploua, dar instabilitatea se manifestă după-amiaza așa că nu avem încă motive de îngrijorare. Ne-am echipat cât se poate de lejer, cu șepcuțe și ochelari de soare, iar eu – sătul de chinul administrat de bocancii de iarnă – am optat pentru lejeritatea sandalelor. 

 

Suhardul e un munte puternic antropizat. Înconjurat de văi populate și lipsit de spectaculozitatea Rodnei și Călimanilor de pildă, e un munte de sacrificiu. Pășunile alpine sunt împânzite de stâne și văcării. Partea plină a paharului e că la tot pasul avem imagini idilice cu animale păscând în voie.

Ici-colo mai apar contraste față de pastelul dominant, izbucniri din adâncuri, simboluri ce amintesc de faptul că ne aflăm totuși pe munte, nu pe o înșiruire de dealuri. 

În primele două-trei ore, izvoarele sunt din belșug și se află în vecinătatea drumului. Sunt ușor de reperat pentru că în preajma lor au fost ridicate stâne. În sensul abordat de noi, ultimul izvor de la care se poate alimenta înainte de urcarea celui mai înalt vârf e situat sub vf. Cociorbii. Stăpânii jgheaburilor au fost înțelegători cu noi câtă vreme am folosit judicios furtunul de la izvor.

De deasupra unei stâne moderne admirăm valea Măriei ce se pierde în depărtare în valea Someșului Mare. În capătul ei se întrezărește un vârfuleț ascuțit tronând deasupra localității Rodna, Măgura Mare din munții Bârgăului.

De accesibilitatea Suhardului nu profită doar crescătorii de animale și tăietorii de lemne, ci și o categorie nou apărută printre iubitorii muntelui: motocicliștii. Dacă odinioară puteai admira o turmă de cerbi țopăind pe sub coastă, astăzi noi privim înmărmuriți la o gașcă interminabilă de motocicliști care ne binecuvântează cu însemne drăcești în trecerea lor asurzitoare. Iubirea de munte însemna cândva prețuirea și ocrotirea lui și a naturii în starea lor pură. Astăzi, iubitori (autoproclamați) sunt toți cei care găsesc foloase de pe urma muntelui. Libertatea de a merge pe munte a fost pe alocuri prost înțeleasă. Da, muntele ar trebui să fie al tuturor, nu doar al unui om sau al unui stat care să-l țină sub cheie. De fapt, muntele nici nu ar trebui să-i aparțină cuiva. În lumea asta, problemele au apărut când primul om al cavernelor a tras o linie cu ciomagul și a decretat că de aici începe teritoriul lui. 

 

Nu am pretenția că dacă eu merg la pas, acesta e unicul mod în care poate fi abordat muntele, deși sunt convins că este cel mai puțin invaziv. Dar când gonești pe motociclete enduro te comporți ca un cotropitor. Oamenii ăștia tratează muntele ca pe un obstacol, un oponent pe care vor să-l răpună. Puțin le pasă de mediu sau de larma cu care bagă animalele pădurii în sperieți! Și ce? poate veți spune. Cui îi pasă de mediu și de animale în ziua de azi? Conducătorii noștri iubiți, care ar trebui să ne servească drept model, arată cu atât mai multă indiferență! Ne mint până când ajungem să mințim și noi la rândul nostru că muntele, pădurea, natura au nevoie de noi și nu invers. Că au nevoie de intervenția noastră. Și sigur că așa este, pădurea a avut nevoie de apariția omului să fie plantată, ea nu se poate gospodări de la sine! Animalele au așteptat răbdătoare să vină omul și să regleze cu istețimea lui balanța între specii. Natura se afla într-un grav dezechilibru până când a fost orânduită de om. Sunt afirmații răsuflate public de specialiști care frizează penibilul. 

 

Ei bine, nu, domnilor! Muntele își croiește singur haină, țese păduri și adună în ele animalele ca într-o arcă a lui Noe. Asta a ajuns să reprezinte muntele pentru fauna țării noastre: arca lui Noe! Natura acționează, omul nu știe decât să reacționeze. Dacă noi împingem limita pădurii tot mai sus (sau o desființăm) și transformăm hățașurile muntelui în piste, atunci bietelor animale nu le rămâne decât judecata lui Țiriac și a acoliților lui. Motocicliștii și ceilalți ca ei ce rup muntele în două acționează din lăcomie, vor să înfulece totul dintr-o înghițitură. Mănâncă muntele cu polonicul, nu cu lingurița, iar lăcomia asta pare să nu deranjeze la măruntaie. 

 

Cu drumul te poți întovărăși fie că ești la volan, la ghidon, pe scaunul din dreapta sau la pas. Dar cu muntele relația e mai personală. Și deplină. Pe munte nu-l poți înțelege în treacăt. El îți conduce fiecare pas, cere chibzuință, provoacă sudoare, dar îți revelează splendori pe care nu le poți admira în goană. Și celor ce dovedesc răbdare, muntele le arată drumul. Adevărul trist al zilelor noastre este că mijloacele de transport sunt tolerate pe munte. În curând vor fi admirate și mă tem că vor ajunge opțiunea cea mai la îndemână pentru turistul de munte.

Vin ai noștri, pleacă ai noștri, noi rămânem… pe cărare. Câteva serpentine ne apropie de vârful Omu, cel mai înalt din masiv. Mi se pare curios că acest vârf nu poartă numele Suhard. Sunt multe masive al căror vârf principal are altă denumire – amintesc doar Bucegii și Făgărașii – dar acestea nu au vârfuri secundare cu acest nume, pe când Suhardul are. Mai precis 3 (!), aflate mai la sud de vf. Omu: Suhardu Mare cu 1.326 m și încă două vârfuri Suhard cu 1.415 m respectiv 1.297 m. La fel de curios mi se pare că în județele Covasna și Hunedoara reședințele sunt Sfântu Gheorghe, respectiv Deva, deși există și orașele Covasna și Hunedoara. Dar acolo e mai degrabă altceva, denumirea județului provine de la o regiune cunoscută astfel, nu de la oraș. 

 

La ai săi 1.932 m, Omu Suhardului este unul dintre uriașii Orientalilor. Gândiți-vă numai că întrece la înălțime mult mai celebrul Ceahlău! Din șaua ce precede urcarea pe vârf, muntele își etalează ostentativ spinarea masivă. Chiar dacă nu e deloc tehnică, urcarea este extenuantă. Luc și cu mine ajungem primii sus și ne zvântăm tricourile în boarea răcoroasă.

Dacă analizăm împrejurimile vârfului, sfârtecate de tranșee din primele războaie mondiale când aici era plin front, putem înțelege dublul sens al crucii înălțate: marchează vârful suprem, dar stă și ca amintire pentru tinerii jertfiți.

Deschiderea vastă fascinează. Pe lângă piramidele îndepărtate ale vârfurilor Fărăoane și Oușoru, se mai văd la nord culmile joase ale Țibăului și Obcinelor, iar la sud-vest Patrick îmi arată crestele risipite ale Bârgăului. Spre munții Rodnei plouă, dar nici spre șaua Diecilor spre care ne îndreptăm lucrurile nu sunt tocmai roz. De la vârf marcajul nostru se modifică. Dacă până aici am venit pe rarisima bandă roșie, aceasta ne lasă baltă și continuă spre munții Bârgăului pe hotarul dintre județele Bistrița-Năsăud și Suceava. Noi ne continuăm drumul pe bandă albastră, marcaj ce pare nou dacă judecăm după indicatoare, dar care e la fel de scump la vedere dat fiind terenul sterp în care a fost aplicat. Poteca se orientează spre sud și trece peste un vârf stâncos, geamăn cu Omu, de pe care coborâm pe o muchie înclinată și dificilă printre bolovani și lespezi. 

Din șa muchiile în zigzag ale crestei principale se suprapun în plan: prima e Pietrele Roșii, secondată de Obcina Diecilor și plaiurile Recelui. Ultima, asemănătoare platoului piramidelor, ascunde orașul Cairo. Chm chm… vreau să spun Dorna!

Pe măsură ce înaintăm, poteca se afundă într-un jnepeniș viguros. Copiii slăbesc ritmul și capăt un avans considerabil față de grup. Merg în liniște cu aparatul în mână, sperând că voi întâlni un animal sălbatic. Crengile răsfirate ale jepilor se desfac precum evantaiele în calea mea și mă zgârie. Blestematele! Ssst, aud foșnet în apropiere. Mm, e doar vântul ce piaptănă coama jepilor. În schimb, găsesc belșug de afine la tot pasul, foarte mari și gustoase. 

Până la vârful Pietrele Roșii mănânc pe săturate. Setea care mă cuprinde apoi mă pune în fața unei alegeri ingrate: dacă nu beau apă în secunda următoare mă transform în stană de piatră; dacă beau s-ar putea să fiu nevoit să dau iama la umbra unui nuc bătrân. Eh, decizii… Pe șoseaua gâtului să-mi ajungă până-n suflet, gâl gâl gâl, gâl gâl gâl, și să-mi stingă focul lui. Între timp mă ajung ceilalți din urmă și mă întreb dacă am plecat la drum cu oameni normali sau cu familia Adams. Copiii au încercat să mănânce afine cu toată fața, dar presupun că și eu arăt în ochii lor undeva între Uncle Fester și Lurch, așa că mă abțin de la comentarii. În desișul pădurii găsim câțiva hribi. Periem bine zona – unii după hribi, alții după nuci – și ieșim în luminiș aproape de vârful Diecilor.

Jos, în șaua Diecilor, ochim o stână. Turma e și ea în apropiere. Câinii-s pe poziții și sunt foarte afurisiți, ciobanii îi calmează cu greu. Întrebăm de brânză și baciul, aflat la drum fiindcă petrecuse pe cineva, ne invită să-l urmăm. Stâna e puțin mai departe, dincolo de muntele Rotunda. Construcția care se vede din potecă e abandonată, deși pare nouă. Pitim rucsacurile în stâna părăsită și mergem însoțiți de șatra de câini pe urmele baciului, pe o potecuță firavă de oi. Baciul pare un om aspru, ne răspunde cam în doi peri la toate întrebările, dar mâncarea pe care ne-o pune în față e foarte gustoasă. Și tot aduce și aduce, brânzeturi, salată, mămăligă, ouă, prăjitură, țuică și parcă de fiecare dată când trece pragul fața i se descrețește până ce-i cuprinsă de zâmbet. O fi vrut omul să vadă mai întâi din ce aluat suntem.

 

Baciul are grijă de toți și fiecare își primește partea.

Petrecem mai bine de un ceas la masă și cum ora devine târzie și norii de ploaie cam dau târcoale pe cer, întrebăm dacă putem pune corturile lângă stână. Cum adică, afară?? Și mie așa să-mi meargă vestea, că dorm singur înăuntru în atâtea paturi? Nici vorbă, sunteți invitații mei! Hai că ne-a scos ziua în cale un om de omenie! Recuperăm bagajul printre picături și după ce ne slăbește ploaia rămânem afară în iarbă. Miroase a proaspăt! Chiar și iarba e mai gustoasă. 

Ce bine ne-au prins momentele astea de relaș, de contemplare, ne-am încărcat bateriile! Copiii au avut ocazia să se joace cu animalele, dar au făcut și treabă cot la cot cu baciul.

Și încet-încet, frica de câini a fost înlocuită cu încredere.

Pentru mine e prima dată când dorm la o stână vara, când e locuită. Și am avut baftă la una cu facilități: izvor captat la robinet, termopane, electricitate. De obicei le ocoleam, dar după experiența asta mi-am schimbat optica față de ciobani. Sunt și ei oameni care își câștigă existența la fel ca noi, prin muncă.

Datorită atitudinii primitoare a acestor oameni Suhardul m-a cucerit și îmi va rămâne în amintire ca o paradigmă a vieții tihnite.

Mă cuprinde ciuda când mă gândesc la zilele pierdute în fața televizorului sau în mall când aș putea savura apusuri ancorate în bucolic precum tabloul zugrăvit dinainte-mi! La apus, turma se urnește încet pe pășunea de sub vârful Rotunda.

În partea cealaltă, Obcina Diecilor pe care ne vom începe drumeția mâine cască somnoroasă sub nori.

În așteptarea cinei, copiii mânuiesc prin curte ustensilele unui uriaș pe care cât am stat acolo nu l-am văzut prin preajmă. Nu vorbesc în dodii, iată: Luc jonglează cu o scobitoare, Anna cu lingurița.

Baciul e scump la vorbă, dar când povestește o face cu mult farmec.

Liniștea lăsată la apus invită la meditație. Soarele coboară lin în spatele vârfului Roșu din Rodnei. Se mai aude doar câte un clinchet de talangă dinspre vițeii ce-și caută mamele cu priviri lungi.

După apus rămân de vorbă cu unul dintre băieți, povestind despre lupi și urși. Rar s-a întâmplat să rupă lupii câte o mia. Ursul nu-și bate capul, trece coasta și se duce la treaba lui. Sunt oarecum surprins să aud că sunt animale într-un loc atât de umblat de turme. Și nu atât de turme cât de mașini care aprovizionează stânele. Zona asta din nordul țării e pentru copilul din mine izvorul de povești din vremuri legendare. Mi-ar plăcea să revin aici iarna, chiar dacă sunt conștient că-i extrem de greu de parcurs creasta expusă la vânt și ninsoare. Dar la capetele iernii când vremea e mai blândă aș putea întâlni animale ieșite în căutarea hranei.

 

Înserarea se lasă rece peste munte, dar tocănița fierbinte de hribi ne readuce în simțiri. E vreme și de povestit până când baciul sună stingerea. Prietenii mei se cuibărit într-un pat mare, unul dintre băieți e jos pe o saltea, celălalt face planton într-un adăpost ciobănesc lângă oi, iar eu… eu am primit loc lângă baciul Filimon. Stăm spate în spate, să nu ne stricăm fengșuiul. Salonul e la fel de primitor și din pat. Fixez cu privirea grinzile de lemn și încerc să văd dincolo de ele, spre lumea de afară. Câteodată am niște apucături de zănatic, ca acum când îmi vine să ies și să urc pe Rotunda să privesc luminile din vale. Mă stăpânesc, nu e momentul potrivit, aș stârni câinii. Voi avea destule zile să fac asta. Trag șuba călduroasă de oaie până sub nas. Mă gâdilă, dar e atât de bine la căldură! Rezemat de un sac de mălai peste care e întins un postav, ascult cuvintele care se sting în noapte până când mă cufund în gânduri. Doar ticăitul unui ceas mecanic înfruntă liniștea, dar se pierde și el în neantul viselor.

***

Ziua 5 (miercuri, 10 august): Muntele Rotunda (1.400 m) – sub vf. Fărăoane (~1.550 m) – Șesu Muntelui (1.226 m) – Vatra Dornei: 10 ore / BA

 

Spre dimineață s-au mai descărcat norii. La primele ore avem parte de ceață. 

După încă o oră, cerul dă semne că s-ar limpezi. Ne luăm rămas-bun de la baci și pornim încet prin iarba încărcată de rouă spre șaua Diecilor. 

La marginea pădurii, pe lângă marcajul nostru BA apare răzleț și un TA vechi, care pe harta mea urcă din Podu Coșnei și continuă spre nord până în valea Bistriței Aurii. 

Poteca noastră suie ușor pe Obcina Diecilor pentru a ne scoate în trei sferturi de oră în plaiurile largi ale muntelui Șveițaria. Sunt curios să aflu de unde provine denumirea acestui munte, care tradus din limbile slave înseamnă Elveția. Văcăriile din zonă pot fi un indiciu.

 

Pădurea ia sfârșit la malul lacului Icoana. În depărtare, valea Băncușorului clocotește. 

Dincolo de muchia dealului e o stână pe care o reperăm ceva mai târziu. Sărim un gărduleț ce împrejmuiește o pășune și cotim la dreapta la o răspântie. Poteca lată merge puțin pieziș, ocolind vârfurile și evitând urcarea pieptișă. Din culme admirăm sălbăticia văii Diaca, pe unde merge traseul TA amintit mai devreme, și vf. Botoșu Mare din Obcina Mestecăniș.

Mă surprinde plăcut lipsa gunoaielor pe traseu. Din loc în loc sunt adunate grămezi de pietriș pe pășuni pe care dacă le mențin curate, gospodarii primesc o subvenție de la APIA.

 

Peste coama muntelui Bâtca Târșului zărim fruntea vârfului Omu, rămas la 5 ore distanță în spatele nostru.

Dacă legendele spun că marinarii ascultau pe mare cântecul sirenelor, în partea asta de munte urechile ne sunt inundate de muzica populară ce răsună dinspre văcării. Am fost amuzat să aflu că există o frecvență specială pe care emite un post radio unde ciobanii își fac dedicații. 

În șaua Recele realizăm pentru prima dată că suntem pe tărâmul Bucovinei. Schitul Sfânta Cruce ne amintește asta. Șaua Recele îndeplinește același rol ca al unei tarnițe din Rodnei, pe aici urcă în creastă traseul PR din Ciocănești și coboară la sud pe valea Băncușorului în Coșna. Un indicator turistic menit să inducă panica estimează 8-9 ore până în Vatra Dornei! Verific harta, curbele de nivel și realizez că numai dacă folosești premergătorul faci atâta amar de timp pe potecă! Totuși copiii sunt demoralizați iar Patrick încearcă să facă uitată lungimea drumului povestind despre o cofetărie din Dorna plină cu bunătăți, de ne împiedicăm în bale o vreme. Apoi, ca să ne antrenăm gura, cântăm precum cercetașii din Rodnei: 

Noi vrem prăjitură
Cu frișcă și-nghețată
Cu căpșune și fragi
Și o limonadă
Haideți în Dorna
La cofetărie
Și de nu ne-om sătura
Mai comandăm o farfurie.

 

Oprim să luăm apă de la izvorul de sub vârful Fărăoane. Ce nume dubios – Fărăoane – nu vi se pare? O fi venind de la aspectul piramidal al muntelui, ce amintește de mormintele faraonilor. Mie rezonanța îmi aprinde un dooor! De parcă strămoșii ce i-au dat nume au plasat peste timp o poantă îndreptată spre cei ce trec pe aici fără Oane. Na, m-au ochit, m-au lovit! Ia gata, nu mai râde nimeni, haideți să lungim pasul!

 

O bubuitură teribilă ne-a curmat veselia. Văzuserăm niște culegători de afine ceva mai sus și pe moment am crezut că sunt vânători. Mă și vedeam făcându-le pușca guler. Ei însă ne-au spus că se desfășoară un exercițiu militar și ceea ce auziserăm noi erau avioane supersonice, pe care apoi le-am mai auzit o vreme tunând. Bine că nu au testat și armamentul.

 

Ocolim o veșnicie pe brâul muntelui, pe alocuri lătrați de niște ticăloși de câini, apoi coborâm. Mergem repejor o vreme, dar foamea ne prinde din urmă. Proviziile sunt pe terminate. Ne așezăm pe un mănunchi de iarbă și punem la comun resturile… Incredibil, Patrick mai are pâine! Și e bună! Cu brânză de la baci, mmm! Fiindcă drumeția lor se termină azi, Alina îmi înfășoară o bucată de slănină și o căpățână de usturoi pentru situații excepționale. Cum s-o refuz?

De sub vârful Iacob, Oușoru își etalează formele… ovale. În spatele său sunt nori de ploaie și în răstimpuri dintr-acolo răsună tunete. Sau avioane. Grăbim spre pădure, dar cădem în mrejele unui zmeuriș și inevitabil ne prinde ploaia. Un drum forestier cu o pantă afurisită ne scoate la o stână părăsită în Șesu Muntelui. E încă bună ca adăpost, dar câtă vreme picură mărunt putem să mai mergem, sperând să treacă norul.

Aș fi vrut să urc Oușoru, dar pe vremea asta instabilă pot să mă lipsesc. La stâna nouă e un indicator al potecii spre Vatra Dornei, peste culmea Runcului. Baciul ne confirmă direcția, dar ne invită să-i călcăm pragul pentru o gustare. Alelei, bace, suntem sătui!, dar dulcele-i grai bucovineano-ardelenesc e imposibil de refuzat. E din Dorna Candrenilor și spune mândru că balmoșul său e renumit. Cât se rup norii ne îndopăm cu urdă și caș, tragem de coadă o mâță lipicioasă și privim prin binoclul baciului cu care spionase un elicopter aterizat să aprovizioneze stâna de pe muntele Livada.

După vreun ceas plecăm printre picături. În mod normal, poteca începe dincolo de gardul stânei, dar baciul ne conduce pe o scurtătură prin spate. 

Pe Runc ne prinde iarăși ploaia. Mă opresc, dar numai cât să îmbrac pelerina. Știu că e trecătoare dar nu mai pot sta, sunt la capătul răbdării. Visez de câteva zile la un pat moale cu așternuturi curate, un duș ca lumea… Dincolo de culoarul de brazi descopăr plaiuri întinse, golașe, de unde se vede superb spre valea Dornelor. Undeva deasupra culmii scoate capul vârful 12 Apostoli din Călimani.

Fac abstracție cât pot de tufele de zmeură din potecă, moooamă ce coapte sunt astea! Nu, rezist tentației! Nu rezist tentației și-mi fac de cap, îi mai las și ursului… Afine nu vreau, mulțumesc, m-am ghiftuit ieri! Fragi aveți? Mda, ce să mai spun… Bună, sunt Cristi și sunt dependent de fructe de pădure! Între două prize, haideți să vă arăt aspectul impunător al Oușorului, văzut de sub ultimul vârfuleț, Muntele Runcului.

Mă apropii de căsuțele din vale, dar până jos mai am de traversat o zonă cu livezi îngrădite.

La intrare în Dorna sunt luat în primire de un localnic mai prețios. 

De cum vede că-mi scutur buzunarele și nu cade păpică, își pierde interesul și mă lasă rătăcit pe uliță. Casele noi sau aflate în construcție parcă fură un pic din meritele peisajului, dar priviți cerul! Cât îmi aștept prietenii, dintre nori lumina soarelui coboară ca un duh peste oraș. 

Ne plouă și în centru cât stăm la masă, confirmându-se prognoza rea pentru următoarele două zile. Of, ce mă fac eu în Călimani? Patrick îmi propune o vacanță de câteva zile la căsuța lor din Colibița, dar am pornit pe drumul meu inițiatic și nu am de gând să deraiez. Schimbăm datele de contact și ne luăm rămas bun. Îmi găsisem cu greu cazare undeva pe strada Bârnărel, dar a fost bine până la urmă, domnul de la pensiune s-a oferit să mă ia cu mașina din centru. Peste Dorna, natura a ridicat un pod încântător. 

Seara trebuia să fie una dedicată exclusiv relaxării, dar m-am trezit prins într-o cursă contratimp. Am făcut cumpărăturile necesare la Kaufland și cu bunăvoința doamnei de la pensiune am spălat la mașină o parte din haine. Când am ieșit din dușul fierbinte atât de așteptat am descoperit televizorul. Da, după 5 zile pe munte m-am uitat la Las Fierbinți ca la teatru! Apoi m-am pus la somn, încercând să ignor durerile ce m-au năpădit. Pansez, ung, mă vait, dar trebuie să mă refac rapid, la prima oră voi fi pe potecă!

 

(va urma)

 

EDIT: continuarea poate fi citită aici: http://www.drumetiicarpati.ro/blog/pe-muchia-dintre-munte-si-suflet-partea-iii-calimani/

 

Cristi Iliescu
august 2017