Vara anului 2016 a stat sub zodia muntelui. Prin iulie împerecheam zilele libere cu planurile și, în mod surprinzător, calculul dădea cu plus. De câțiva ani încoace, planurile mele se concentrează în jurul munților, fie că e vorba despre mountain break-urile de la sfârșit de săptămână sau despre drumețiile în toată regula din mini-concedii. Dacă fiecare are un foc la suflet, al meu e să-mi cunosc munții din țara mea, să împlinesc dorul strămoșesc al voinicilor cântați în versuri, dor ce ar trebui să se-nfiripe în tot românul ce prețuiește frumusețile patriei sale, dând un sens versurilor acolo eu să mor aș vrea/acolo vreau eu să trăiesc! 

 

Cum spuneam, făceam calcule, iar numărătoarea m-a avantajat. Cum-necum, am legat 10 zile libere și mi-am îndreptat privirile spre nordul Orientalilor. Ca în mai toate masivele mari de la noi, perioada ploioasă încetează la sfârșit de iulie, august fiind printre cele mai bune luni pentru o astfel de tură. Traseul îmi era clar în linii mari, rămânea doar să-i dau o cursivitate. Voiam să urc cei 3 Pietroși ai Rodnei, Călimanilor și Bistriței. Suhardul, aflat undeva la mijloc era o mare necunoscută pentru mine, dar l-am îndrăgit de la primele iscoade date prin galeriile foto ale comunității virtuale. Nici nu se putea altfel, coamele sale prelungi cutreierate de turme sunt un veritabil pastel. Giumalăul, fratele legitim al Rarăului, pe care l-am ratat de atâtea ori în trecut ar fi venit ca o încununare a epicei drumeții. O provocare de peste 150 km de poteci.

 

Mi-a fost clar de la început că nu voi găsi un partener de drumeție, prietenii erau disponibili doar pentru ieșiri de o zi – două. Nu știu dacă e cineva pregătit pentru atâtea zile pe munte, în locuri necunoscute, singur. Doar muntele te pregătește pentru munte. Sigur, este și pregătirea un factor motivant pentru o acțiune, dar în esență eu îmi doream o experiență inedită, o descoperire atât a lucrurilor încojurătoare cât și a mea, interioară. Simțeam nevoia unei evadări din rutina ce mă sufoca, iar muntele este întotdeauna un bun remediu pentru zbuciumul ce ni se cuibărește uneori în suflet. Am mai spus-o în trecut – partenerul pe munte este fără tăgadă important, este asigurarea că lucrurile vor merge bine, este familiarul care îți dă încredere, în zâmbetul lui se oglindește adesea bucuria ta – dar el poate fi și o piedică, o limitare. Eu căutam un drum ce duce în ne-limitare, pentru că temeiul era întoarcerea spre sine. Știam așadar unde să caut sfătuire. Luând fiecare zi ca pe un dar, mi-am spus că lucrurile bune îmi vor veni în întâmpinare.

 

Cu o săptămână înainte de plecare am început să plănuiesc în detaliu. Unele hărți se găsesc în comerț, pe altele – aflate la vârste venerabile – le-am luat din colecțiile Munții Noștri, iar pentru urgențe am descărcat hărțile viewranger ale masivelor în aplicația instalată pe telefon. În mare parte, aveam să urmez traseele principale de creastă, dar erau multe semne de întrebare în ceea ce privește locurile ideale de campat, izvoarele. Mi-am dozat cunoștințele pe experiența altora citind articole și jurnale și astfel s-a cristalizat traseul final. 

 

În ceea ce privește bagajul, nu vreau să plictisesc pe nimeni, fiecare știe ce-i este necesar și poate pune în balanță greutatea rucsacului și confortul personal. Câți oameni, atâtea păreri. Eu am avut grijă să număr mesele calde de seară, porțiile de lapte pentru dimineți cu zâmbet, ceaiurile, cafeaua, gustările, biscuiții pentru câinii de stână (să fiu în armonie cu mediul, nu împotriva lui). Am acordat o mare importanță alimentelor din primele 5 zile, pentru care nu mai aveam puncte de aprovizionare, urmând ca din Vatra Dornei să refac stocul. Chiar în urma unei judecăți cinice, rucsacul meu de numai 46 l s-a dovedit neîncăpător, sfârșind împodobit ca bradul de crăciun. Și ca să fiu în acord cu sărbătorile anotimpului rece, am optat pentru bocancii de iarnă. Așa rigizi cum sunt, gândul că mă pot baza pe ei în orice condiții mi-a adus confort psihic. Cei de vară pe care-i aveam se udau teribil la rouă, iar la mers întins căpătam bășici în talpă de-mi plângeau sfinții de milă. 

 

Purtătorul de cuvânt al amintirilor mele, aparatul foto Canon 70D și lentila lui Sigma 17-70 mi-a fost partener de încredere. N-aș renunța la el sub nicio formă! Fără el acest jurnal ar fi cu mult mai sărac.

 

Recunosc că mi-a luat mult să încep jurnalul. Din dorința de a păstra esența, cu informații și repere, am schițat întâi un text mecanic. Ceva nu se lega. Dacă ați urcat vreodată pe munte probabil că ați simțit la fel ca mine că efectul muntelui stimulează și influențează direct simțirile. Potecile de munte nu sunt doar drumuri, sunt muchii ce te conduc spre suflet. Locurile văzute și oamenii întâlniți sunt departe de mine, dar trăirile încă provoacă zâmbete. Amintirile de atunci s-au transformat treptat în cuvinte. Le-am așteptat. S-au frământat, decantat și au dospit timp de un an de zile, iar acum năvălesc pătimașe pe hârtia goală dinainte-mi. 

 

***

 

PARTEA I – Munții Rodnei

 

Ziua 0 (vineri, 5 august): București – Dealu Ștefăniței

 

Și am plecat. Era vineri, după serviciu, așteptam trenul de 19:40 în gara Băneasa. Căldura toropitoare de afară a fost încet-încet uitată, iar noaptea prin munți am pus pe mine hainele mai groase. Avantajul călătoriei de noapte e acela că intri în traseu dimineața devreme, dar pentru asta trebuie să reușești să dormi pe drum. Eu am ațipit târziu, preocupat de gânduri și… plin de insecte. Serios: fluturi în stomac, furnici în talpă, păienjeni în cap… cum, sunt metafore?? Atunci am adormit plin de metafore! De la Sfântu Gheorghe m-am lungit pe banchetă ca-ntr-un cuibar rotind de ape, iar când m-am trezit dimineața mă simțeam ca după un masaj oriental, dintr-ăla cu finalizare. Care finalizare cred că e tot o metaforă, am auzit că se referă la snopitul în bătaie cu bețe de bambus! Vă spun, unele lucruri pur și simplu nu merită finalizate!

 

Încovoiat de spate, îmi așteptam osânda ce se profila dincolo de geam: albastrul cerului se ferea după nori și stropi de ploaie îmi spălau tabloul în răstimpuri. Eram stingher în vagon, iar stațiile pustii alimentau senzația de capăt al lumii. Am coborât în Dealu Ștefăniței și am pornit înfrigurat, cu gândul abandonului, prin spatele gării pe șosea către Pasul Șetref. Câteodată trebuie să continui chiar dacă nu ai motivație, mi-am spus. Oh, prin câte încercări aveam să trec în cele 10 zile și eu nu știam! Cei 4 km parcurși pe șosea, în urcare, m-au încălzit și între timp s-a limpezit cerul. Știam că din Dealu Ștefăniței pleacă spre creastă un traseu marcat mai precar, dar citisem că dă într-o încrengătură de poteci forestiere care dezorientează și nu voiam să pornesc cu stângul. Cu toate că stângul are și el farmecul său! Lăsați metaforele și priviți în stânga la minunăția de creastă ce se profilează peste măguri, cea a Țibleșului!

 

Ziua 1 (sâmbătă, 6 august): Pasul Șetref (817 m) – sub vf. Muncelul Râios (~1.500 m) – Pasul Pietrii (1.196 m) – Tarnița La Cruce (1.981 m): 11 ore / BR 

 

Pasul Șetref este hotarul dintre județele Bistrița-Năsăud și Maramureș. Șoseaua trece pe sub o frumoasă poartă maramureșeană de lemn, în pragul căreia un om vindea cu strigăt pălincă și bunătăți tradiționale. Pasiunea cu care lăuda marfa lasă loc să se înțeleagă că poate a încercat-o și el. M-a amuzat. Vizavi este Hanul Tentea, unde se dezmorțeau la cafea șoferii de cursă lungă, în vreme ce pasagerii lor încurcau circulația făcând poze cu poarta de lemn. Cu precizia unui chirurg, am scos niște fructe blocate în gâtul rucsacului și l-am lăsat să se odihnească lângă un panou cu harta parcului național. Cum e obiceiul înaintea călătoriei, zâmbesc la poză. Păi mi-s fecior de moroșan măi, dirli dirli dari rari lari rari lari la! Hai, că o s-o fac și pe-asta!

Să bată tobele! E timpul să montez casa în spate și să-mi văd de drum. Cu vântul în plete, îmbărbătat și pregătit să invadez Maramureșul și să anexez Bucovina, după doi pași lovește neprevăzutul. Cineva vorbea, îmi vorbea, un bărbat. Și o făcea mai rapid decât puteam eu să gândesc. Prind frânturi: creastă, Vatra Dornei, familie. Familie? Da, soția și doi copii. Propune să ne însoțim. În mod normal, mizantropia mea nemărginită m-ar fi făcut să-i răspund că eu mă îndrept spre Viena, să nu conteze pe mine! Știți cum e, vii în lume gol pușcă și când te dezmeticești ești deja încărcat cu tabieturi, superstiții și prejudecăți care vorbesc pentru tine, re-acționează. Din acest punct, drumul spre purificare, spre re-creare, e lung și sinuos. Partea bună e că odată ce ai realizat că ești parazitat, devii liber și te poți construi. Când obișnuința te limitează, găsești în străfundul tău o sămânță ce rodește altfel de data asta. E sădită de celălalt, el o hrănește și o duce spre înflorire. Prin modul de exprimare, prin mimica feței, tonul blajin, o mână întinsă.

 

Patrick s-a dovedit a fi nu doar un partener agreabil, ci un vindecător de suflete. A absolvit Filosofia, la fel ca mine, dar pe mine viața m-a rostogolit în așa măsură că mi s-a risipit pe drum mare parte din avuția de cunoștințe. La el spiritul este viu, își ghidează copiii cu atenție și răbdare, îi încurajează să cerceteze și se asigură că prind esența unui gând. Aveam să-l cunosc mai bine pe parcurs, în zilele petrecute împreună.

 

Pornim în marea aventură. Urcăm prin spatele hanului, ce început brutal! Poteca lipsită de marcaj, ce poate îndemna drumețul mai neexperimentat să se întoarcă, traversează pajiști care la vremea lui august sunt împânzite cu flori. Peisajul e mărginit de dealul înalt al Ștefăniței și de conturul Țibleșului!

Dar nu m-am dezmeticit! Să vă prezint noii mei prieteni: Alina, Anna, Patrick și Luc. Eu nu apar în cadru, dar de mine v-ați săturat deja!

Urcușul se domolește odată cu intrarea în pădure și o vreme mergem pe culmea Făgetului. După atingerea primului vârfuleț împădurit, Capu Muntelui, traseul face o curbă aproape inexplicabilă la dreapta și coboară pe un versant înierbat. În șa, o turmă răzlețită, păzită strașnic. Cum se striga pe Titanic? Femeile și copiii înainte! Mno, glumesc! Șpăguim câinii cu biscuiți și se potolesc îndată. De turmă se îngrijesc doi băieți din Romuli, o comună din apropiere, iar cel mare cunoaște bine muntele. Ne întindem la vorbă și ne invită să gustăm din urda și cașul pe care-l au în desagă. Mâncare sănătoasă și cu gust incredibil! Nu-mi place să rămân îndatorat și înainte să plecăm le fac o poză pe care promit să le-o trimit cât de curând, iar cel mic acceptă dulciurile oferite.

Naturalețea lor portretizează firescul vieții de țară care nouă ne este din ce în ce mai străin. Dar traiul de țară nu-i doar idilic, iar când turma se mută la umbra pădurii își cheamă câinii și sub privirile noastre admirative se pierd în peisaj. 

Ne înhămăm la o urcare pe coastă, prin soarele aspru, până la primul izvor aflat în dreptul unei văcării. Apa rece captată în jgheaburi e o binecuvântare și pentru noi în căldura așezată peste munte! Cowboy-ii locali luaseră ad literam textul campaniei ce îndeamnă la o viață sănătoasă prin consumul zilnic a minimum 2 litri de lichide și se preocupaseră de sănătatea lor toată noaptea. Ne-au chemat să împușcăm un pahar împreună (poate ni se citea nevoia pe fețe), dar i-am refuzat politicos. Nu era momentul oportun să lansăm o navetă (fie ea și de bere) în spațiul folosit uzual pentru vorbire. Hidratați, urcăm cu spor și voioșie. 

Din loc în loc, foișoare pentru popas colorează inutil peisajul. Mă întreb cum se justifică apariția lor pe un traseu neîntreținut și prea puțin circulat, când din lemnul sacrificat ar fi fost atât de util un refugiu într-un nod de trasee…

Dezolarea mea avea să capete amploare când am dat cu ochii de versanții dinspre valea Repede, unde pare că a lovit cataclismul. Trunchiurile arborilor zac culcate la pământ ca niște scobitori. O fi pădurea de conifere strămoșul primelor păduri terestre, însă drujba și securea nu au remușcări. Iar când limita parcului național e la distanță confortabilă, dezastrul e trecut cu vederea. Fără poze, nu stăpânesc estetica urâtului.

 

Ne îndulcim sufletul cu zmeură și fragi. Suntem pe cingătoarea Muncelului Râios, o potecă traversată de numeroase pâraie. Muntele și-a căpătat epitetul (Râios) de la înfățișare. Localnicii l-au denumit popular Piatra cea Gheroasă, aluzie la aspectul de gheare pe care-l au rocile sedimentare puternic erodate ce-l alcătuiesc. În timp numele s-a alterat la transmiterea prin viu grai din Muncelul Gheros în Muncelul Râios. Lucru concret, defrișările ce-l înconjoară nu-i oferă prea multe șanse să-și schimbe curând numele.

Traversăm o prelucă și trecem pe lângă o stână de capre, nepăzită de câini. Pe horn suie un fuior mic de fum, semn că baciul rotește mămăliga. Afară nu-i nimeni și ne vedem de drum. Curând vârfurile Buhăeștilor și Pietrosul se ivesc ca un promontoriu deasupra poienii. 

De la plecare și până aici se fac 4-5 ore în care se câștigă vreo 700 m diferență de nivel. Dacă până acum a fost solicitant, țineți-vă bine de țigară să nu cădeți: până în Tarnița La Cruce mai e încă atât de urcat din Pasul Pietrii! Genunchii sunt puși la grea încercare pe toboganul de 300 m către pas, dar ne-am obișnuit cu alternanța suișurilor și coborâșurilor. Peisajul se schimbă însă permanent și diversitatea place ochiului. 

 

Orele prânzului ne prind pe urcarea prin pădurea de conifere ce dă în plaiul Bătrânei. Am făcut un popas la izvor. Luc ține aproape și vorbim despre animalele sălbatice. Le știe pe toate și îi arăt cum să descopere urmele trecerii lor. Privește îndelung trunchiurile zgâriate, smocurile de păr agățat în tufișuri, parcelele râmate în iarbă, urmele de copite din pământul moale. Experiențele nefericite din trecut l-au făcut să se teamă de câini, dar îi promit că le vom ține piept împreună dulăilor. Ni se alătură și Anna și ascultă poveștile. I-am luat repejor la deal, dar îi las să descopere natura și le place. Ce-i asta? Jir. Dar floarea asta frumoasă? Ciuline. Dintr-un luminiș sesizăm aspectul piramidal al Muncelului Râios.

În plai răsar uriașii. 

Prin iarba înaltă se disting mai multe poteci, fie ciobănești, fie făcute de mașini. Unele duc pe vârful Bătrâna – punctul cel mai înalt al platoului, altele merg pe curbă de nivel. Eu am urcat la vârf și am făcut joncțiunea cu grupul în șa. 

Popas în șaua Bătrânei

Din Tarnița Bătrânei drumul e bine conturat și de lățimea unei mașini. De altfel, am asistat fără voie la o competiție cu mașini de teren. Convoiul rula ca pe bulevard împrăștiind noroaie, adâncind șleauri în terenul umed, răspândind praf, gaz de eșapament și zgomot fără vreun scrupul. La volan, proprietarii de turme. Numere de Bulgaria, tot tacâmul. Nemaipomenit, mi-am spus, iată o nouă rasă ivită pe munte: ciobanul hipster! În mod normal te-ai aștepta ca un om să prețuiască pământul de pe care își câștigă traiul, dar na… Jeep-ul meu minte nu are, calcă tot ce-i stă în cale. Craterele de pe drumurile Borșei par să nu suscite același interes ca spulberatul albiei unui pârâu de munte. Grozăvia se întâmplă cu regularitate sub nasul autorităților care sunt probabil amenințate și luate în zeflemea în același fel cum am pățit-o și noi. Batjocura asta față de munte s-ar putea să se întoarcă împotriva omului la un moment dat. Nu-i doresc nimănui răul, dar drept ar fi să se întâmple astfel!

 

Drumul spre tarniță e lung. Ține curba de nivel pe sub vârfurile Gropilor (ce oximoron!) și Rebra și după fiecare muchie te aștepți să ajungi la destinație… Copiii își pierduseră de mult răbdarea și efortul depus începuse să producă efecte: dureri de umeri, de tălpi. O bucată de drum am mers în cadența lor spunând glume și ghicitori.

Imediat după stâna Fața Rebrei, în potecă e un izvor cu debit bun și apă rece. E ultima sursă de apă a zilei, pentru că în locul de campare nu e izvor. 

În tarniță ajungem în același timp cu alți doi băieți ce urcaseră cu telescaunul din Complexul Turistic Borșa și veniseră pe creastă. Dacă vă întrebați, tarniță înseamnă șa. O șa înaltă, de culme, a căror însemnătate o găsim consemnată în ghidul Munții Noștri: “Importanţa turistică a şeilor şi tarniţelor culmii principale constă în aceea că, prin ele, trec peste creastă cele mai frecventate cărări din masiv.” 

 

După ce am instalat cu toții corturile și am cinat împreună, băieții au scos niște Listerine de prună să mistuiască bucatele, astfel că discuțiile au devenit înflăcărate. La înserare a început să picure și, pentru că aveam de gând să urc Pietrosul la prima oră, am spart gașca. Băutorii de cursă lungă au apreciat mișcarea și m-au numit clocit, o metaforă pentru chibzuit. Curând, râsetele s-au stins sub picurii de ploaie.

 

***

 

Ziua 2 (duminică, 7 august): dimineața, înainte de răsărit vf. Rebra (2.119 m) – Buhăescu Mare (2.257 m) – Pietrosul Rodnei (2.303 m) și retur: 4 ore / BA

Tarnița La Cruce – Șaua Între Izvoare (1.820 m) – Vf. Galațului (2.048 m) – Șaua Gărgălău (1.907 m): 5,5 ore / BR

 

Îmi place să dorm pe ploaie, dar de data asta mi-a fost un pic teamă că n-o să reziste cortul. Pe la ora 4 am scos capul afară să verific vremea. Ploaia stătuse, doar în depărtare mai scânteiau fulgere, evidențiind conturul muntelui. Am mai moțăit vreo oră, dar planul e plan și cine vrea pe Pietros face sacrificii! Mi-am luat în husa de compresie a sacului de dormit apă și un baton și am pornit la frontală spre vârf. Simțeam umezeala în aer, dar vântul care adia era călduț. 

 

Primul vârf e Rebra, pivotul aflat în creasta principală din care pornește culmea deosebit de înaltă către nord până în vf. Pietrosu. Curios lucru, pe hărțile mai vechi Rebra e inversată cu Buhăescu Mare, dar nu cunosc motivul. Urcarea e continuă și mă solicită. N-am mâncat nimic înainte de plecare, dar am energie. E ca și cum o forță lăuntrică mă mână înainte. Am stins frontala și țin muchia, admirând contrastul dintre noapte și zi. Până în Curmătura Buhăescului se luminează de-a binelea.

Printre nori fugari zăresc trapezul Puzdrele, dar și vârful Anieșul Mare, ambele situate în centrul masivului. Cred că din acest punct sunt favorizate de lumina apusului fiindcă razele dimineții urcă din spatele lor. 

Poteca mă ajută să ocolesc vârful Buhăescu Mic pe latura vestică, unde orizontul e mai larg: departe în fundal se vede Țibleșul, apoi din ce în ce mai aproape răsar vârfurile Capu Muntelui, Muncelu Râios – ușor de observat datorită formei piramidale – care alături de Măgura Mare ține piept norilor din valea Vișeului. În stânga sunt plaiurile întinse ale Bătrânei și vârfurile Gropilor și Buhăescu Mic.

Urc vârful Buhăescu Mare și încep coborârea zdravănă spre curmătura adâncă a Pietrosului. În ciuda lunii din calendar, spre tăurile Buhăescului au persistat câteva limbi de zăpadă, dar nu sunt în potecă. Speram să prind răsăritul pe vârf, însă nu mi-am calculat bine pașii. Strălucirea primelor raze mă prinde în curmătură…

Și pe măsură ce norii se ridică, cercul de foc aprinde cerul.

Minunat! Dar unde sunt nori și soare e… da: fenomenul Gloria! Razele roz ale răsăritului îmi proiectează umbra pe un norișor. Vedeți aureola din jurul umbrei mele?

Pentru câteva clipe mă simt transpus în Retezat de la atâtea lespezi… 

“Un mare interes turistic prezintă adînca curmătură tăiată parcă de paloş in culmea Buhăescu Mare – Pietrosul Rodnei, impresionantă prin cei aproape 200 m diferenţă de nivel pe care drumeţul trebuie să-i urce din greu, atunci cînd vrea să ajungă pe Pietrosul Mare venind dinspre sud. Dificultatea urcuşului este răsplătită însă de frumuseţea ce se înfăţişează celui ajuns pe vîrf.” – MN. Urcarea mi-a scos sufletul, dar am reușit să întrec norul. În urma mea, nenea Buhăescu Mare și-a aprins luleaua și fumurile i s-au urcat la cap, lâsându-i la vedere doar… chelia. În căldarea glaciară, salba de iezere ale Buhăescului oglindește cerul dimineții.

Ghețarii din alte vremuri au lăsat urme adânci pe văile și în circurile adânci de sub creastă. Lacurile glaciare ce umpleau fundul căldărilor erau în urmă cu 50 de ani aproape 70 la număr, dar multe dintre ele s-au transformat în mlaștini. Cele răspândite în căldările superioare ale masivului au rezistat, cum e cazul lacului Iezer, celebru pentru că dintr-o anumită poziție are forma României.

Timișoara e la locul ei, Bucureștii au nevoie de un pic de push-up. La o privire atentă, în Ungaria se pot vedea mai multe corturi colorate.

 

La 7 ora României ating vârful suprem al Orientalilor: Pietrosul Rodnei, 2.303 m. Un pas mic pentru om, un pas uriaș pentru împlinirea visurilor mele. Plutesc alături de corbi, valsez cu ei deasupra lumii care abia se trezește. Pe o rază de câteva sute de kilometri în orice direcție, niciun om nu se află mai sus. 

Icoană pictată pe nor: fenomenul Gloria apare din nou, de data asta mai intens!

Refugiul de la vârf nu se află în cele mai bune condiții. Structura clădirii din piatră e intactă, dar încăperile adăpostesc mizeria celor ce au trecut pe acolo de-a lungul timpului. Umezeala și mirosul greu m-au gonit afară. Am încercat să închid ușa, dar nu am reușit. Oricum, prin geamurile sparte intră apă de ploaie sau zăpadă în voie. Mesajul Păstrați curățenia afișat pare ușor sarcastic: cum poți păstra ceva ce nu ai avut vreodată?

Măcar dosul clădirii constituie un refugiu bun contra vântului. De aici aș vedea Borșa dacă n-ar fi acoperită de pătura pufoasă de nori. 

De după spinarea stâncoasă a Pietrosului strălucește stația meteo Iezer.

E atât de liniște încât nu-mi vine să mă mai întorc! Soarele încălzește atmosfera și norii capătă altitudine, lăsându-mă să admir măreția crestelor vălurite ale Rodnei!

Se face târziu și când primul grup de drumeți urcă la vârf, eu cobor. Cobor și cânt un cântecel numai bun pentru amintirea acestei dimineți. L-am compus pe loc, mă mir și eu câtă inspirație și originalitate trădează:

 

Follow me up to Maramu’ (mu)
Let me show the mountain to you (you)
I will take you to Pietrosul peak (peak)
You will say: C’est magnifique!
And for years you’ll dream about Maramu’…

 

La întoarcere am urcat ambele vârfuri ale Buhăescului, oprindu-mă din loc în loc să privesc marea de nori ce se revărsa în căldări. 

În luptă dreaptă, soarele devenea din ce în ce mai neputincios.

În Curmătura Buhăescului am fost înghițit de ceață. Băieții din tabără urcau spre Pietros și, pentru că nu i-am înduplecat să se întoarcă, le-am recomandat să țină muchia pentru că pe limbile de lespezi poteca nu e intuibilă. În tarniță mi-am găsit prietenii echipați și i-am îndemnat să pornească înainte.

Mizam că se va ridica ceața cât mă ocup cu bagajul, dar iată că m-am înșelat. Vălul alb lăptos ce închide zările pare un tribut cerut de munte pentru frumusețile dezvăluite mai devreme. Pribegesc pe potecă și-n liniștea deplină aud numai sunetul pașilor pe pietriș. Când se luminează cerul îmi dau seama că mergeam creangă pe drumul de vale spre Borșa. Nu-i nimic, nu m-a văzut nimeni rătăcit iar eu n-am să suflu o vorbă! Înapoi fuguța marș! Și de m-o fi văzut careva, să știe că aici e punctul optim pentru fotografierea tăului Rebra. Am zis!

Munții spumegă și zările se limpezesc și spre Pietros. Băieții care urcau la vârf au acum o fereastră nemaipomenită!

Fentez norii cât prind culmea bună, dar îi văd în depărtare cum veghează momentul oportun pentru a se răzbuna. Anieșul Mare a căzut pradă sub un nor leneș. Eh, s-o ridica până ajung eu acolo. 

Sub vârful Cormaia zac ruinate lespezi mari. Profit de o pauză și arunc o privire înapoi cu harta în mână. Știam eu că aceasta va fi ultima fotografie pe ziua de azi? 

Din senin, ceața ridicată de pe văi și așezată din cer a revendicat spațiul și timpul. Am trecut peste vârfurile Cormaia și Repede cu un entuziasm greu de explicat date fiind împrejurările. Vârful Repede m-a impresionat prin… ascuțime. În rest, numele lui spune întreaga noastră poveste: am ajuns repede sus și am plecat la fel de repede. Nu se vedea nimic. Coborârea mi s-a părut întortocheată printre tufișuri de afin și ienupăr pitic, dar cred că pe vreme bună drumul e ușor de urmărit. 

 

În șaua Între Izvoare e un popas mirific unde se poate campa. Un nume mai sugestiv al locului este La Cărți, cu referire la rocile stratificate care aduc cu niște tomuri imense căzute parcă în iarbă de pe raftul bibliotecii. Printr-o acțiune de voluntariat, aici se construiește în 2017 un refugiu turistic și orice ajutor e binevenit: http://www.carpati.org/stire/pentru_o_mână_de_ajutor_/4633/

Sub vârfurile Negoiesei. Ceața se prăvălește dinspre creste în rotocoale mari, îmbrățișându-mă ca o concubină ce nu se înduplecă să mă împartă cu muntele. Mă simt tras pe sfoară. Muntele nu pleacă nicăieri, dar mi-e greu că accept gândul că voi fi fericit mâine și nu astăzi! Eu trăiesc în prezent. I want it all. And I want it now! Da, am să revin, știu asta, o simt. Dar e o adevărată risipă să merg printre atâtea minunății legat la ochi. 

 

Începe să plouă mărunt și mă întreb dacă nu cumva destinul meu bicisnic a fost jucat la zaruri cu Baudelaire. Îmbrac pelerina și cât mă lupt să sugrum rucsacul, zăresc o coamă de animal printre ienuperi. Încremenesc. Nu e în potecă, ci îmi taie calea din lateral. Îi urmăresc mișcările. E lup, fir-ar, unul mare! În câteva secunde măsor două aritmii cardiace, 8 fiori și când să mă doboare leșinul în urma lupului apare… stăpânul, un cioban care bate muntele să-l caute pe Vasile. Stilistica nonșalantă a ciobanului care mă consideră omniscient mă bagă în… ceață. Bun, lupul e câine, ciobanul cioban, dar Vasile… Who the **** is Vasile? Omul îmi spune că, evident, Vasile e un alt cioban, mai tânăr și neexperimentat, pierdut pe munte cu turma! Îl urmez o bucată de drum căutându-l pe Vasile și Vasile nicăieri. 

 

Cu un ochi spre belșugul de afine și cu altul după Vasile pierd ritmul o vreme, însă mă strunesc să țin pasul cu ciobănașul detectiv și în Tarnița Bârsanului îi ajung pe Patrick și familia. După ce pricepe că nimeni n-a văzut nici urmă de Vasile, det. Shepherd își extinde aria de căutare mai jos pe picioarele muntelui iar noi urcăm ghidați de momâi pe Anieșu Mare. Spre nord se desprinde o culme ce duce pe un vârf și mai impunător – Puzdrele – pe care îl văzusem de dimineață de la distanță și pe care mi-ar fi plăcut să urc în condiții mai blânde. Din MN aflăm că la baza lui ar fi fost cândva situată o cabană ce asigura 30 de locuri de cazare. 

 

Obosim, facem pauze, căutăm adăpost de vântul aprig. Vizibilitate la vârf ciuciu. Coborâm pe lângă furnalele muntelui ce pompează necontenit aburi reci, ca într-un combinat natural. Ce zi gri!

De la atâta mers în bocancii mei rigizi, tălpile mă implorau să mă opresc. Încă puțin. O creastă scurtă, a Galațului, cu aspect de custură. Șaua Galațului pare scufundată în străfundul muntelui. Un mic tău, al Cailor, suficient de important încât să apară pe hartă. În realitate nu impresionează cu nimic. Poteca pe sub muntele Cailor ne duce la izvoare, o oază în deșertul crestei. Rămân să mă răcoresc. Ies curat ca după botez, dar cu picioarele de lemn și pielea vânătă. 

 

Printre izvoarele ce năvălesc spre nord este și cel al Cailor, pe care se formează celebra cascadă din Maramureș. Se luminează. Până în șaua Gărgălău terenul e înclinat, dar aici sunt câteva locuri bune de cort. Patrick e decis să continue spre Lala cât mai e lumină, eu aici rămân. Îmi spăl o parte dintre haine în pârâu și le întind la uscat în soarele timid. S-o usca și cortul, dimineață l-am împachetat ud.

 

Copiii sunt demoralizați din cauza vremii. Îi înțeleg. Alina le mângâie frunțile și-i dezmiardă. E admirabil că au mers atâta fără să protesteze! Le-ar prinde bine o masă caldă. Părinții au cărat kg extra pentru confortul lor, dar nu au arzător și cât vezi cu ochii nu găsești un lemn să arzi. Nu-i las să plece până când nu le fac o supă cremă de ciuperci cu crutoane. Mănâncă cu poftă. Luc a uitat că nu se atinge de ciuperci… 

 

Poză de grup așa cu nod în gât. Nu e despărțire, vă ajung din urmă!

I-am fixat cu privirea în urcarea spre masivul vârf Gărgălău până când s-au pierdut în negură. Le-am mai auzit glasul o vreme, apoi am rămas complet singur. Mi-am tras izoprenul lângă cort și am stat așa lungit pe o parte privind îmbinarea firavă dintre pământ și imensitatea cerului. Ce minune că nu cădem în văzduh! 

 

Am ațipit afară și la lăsarea serii m-am târât în cort.

 

***

 

Ziua 3 (luni, 8 august): Șaua Gărgălău – vf. Ineu (2.279 m) – lacul Lala – șaua Gajei (1.789 m) – Pasul Rotunda (1.271 m): 11 ore / BR (PA + PR între șaua Ineuțului și șaua Gajei – zona Lala)

 

La revărsatul zorilor urmăresc mai bine de o oră cu cafeaua în față cum se schimbă culorile pe versanții Galațului. Din blocul compact de nori ce mi-a înnegurat ziua precedentă au rămas doar cioburi.

Urcarea pe vârful Gărgălău echivalează cu gimnastica de dimineață. Sunt zile când aș citi într-una și zile când aș cutreiera munții fără oprire. Azi am poftă de munte. În căldarea de sub vârf e un ochi de apă alimentat de mai multe izvoare: tăul Știol sau lacul Izvorul Bistriței. Se numește astfel pentru că din el curge Bistrița Aurie.

Gărgălău îmi sună a nume de căpcăun. Poate că-l asociez cu masivitatea muntelui și cu faptul că-i țâfnos, mă amenință cu ceața. De fapt gârgălău înseamnă cocor prin Maramureș, o pasăre grațioasă. Sau cârciumar, dacă vreți peiorativul. Hai că și eu am figură de cocostârc abțiguit în dimineața asta!

De la vârf, linia crestei se arcuiește către sud și îmi scoate în cale piscul Clăii, pe care-l ocolesc convenabil pe curba de nivel. Vârful La Cepi e o cetate protejată de un zid natural.

Stâncile stratificate par puse de cineva cu mâna în peisajul pastoral dimprejur. 

Unele stânci dezvăluie misterul numelui purtat de acest vârf. Seamănă cu foile de ceapă, dar și cu paginile unei cărți vechi, nu vi se pare?

Vârful Omului trezește instincte de stăpân în mine, am vrut să-i pun bocancul pe grumaz de cum i-am aflat numele. Dacă am urcat Omu din Bucegi și urmează să-l urc și pe cel din Suhard, nu are rost să-mi stric palmaresul evitându-l. Plus că n-am venit pe munte să evit urcarea pe cât mai multe vârfuri. În ciuda vântului puternic, fac o pauză sus și analizez harta. Până pe Ineu altitudinea crestei nu mai oscilează prea mult, dar voi avea de trecut întinderi pastorale. 

 

Chiar pe povârnișul de sub vârf se întinde o turmă. Câinii m-au simțit și au urcat furibunzi în creastă. Pregătisem biscuții. Mă opresc, le arunc câțiva și rămân în alertă. Când înțeleg ei că nu-i întărât ci le ofer tratații se așază cuminți și unii mai îndrăzneți îmi mănâncă din mână. Am venit ca inamic și plec prieten. În cele din urmă ajunge și ciobanul și-mi spune abia trăgându-și sufletul să am grijă mare cu câinii că-s răi și mă mușcă. Era să-i stea inima când am mângâiat unul dintre ei. De la el aflu că Patrick a trecut pe acolo în seara precedentă, deci ar trebui să aibă un avans considerabil. 

 

În creasta Rodnei sunt o sumedenie de vârfuri, dar cine are timp poate explora și alte vârfuri interesante din culmile secundare. De pildă vf. Corongiș, cu aspect ruinat, legat ombilical la sud de vf. Omului printr-o culme joasă, nemarcată. Mai devreme își purta norii pe frunte și n-am putut să-l fotografiez.

Vizavi e culmea Tomnatecului. Pășunile de la poale sunt înțesate cu stâne și văcării, iar turmele tranzitează frecvent pantele spre creastă. 

Distanțele sunt mari între punctele de interes, nu degeaba acestui munte i se spune Făgărașul Nordului, dar simți un soi de satisfacție când realizezi cât de mult ai mers. Astăzi am început drumeția din spatele culmii din depărtare, iar vârfurile care se văd de la dreapta la stânga sunt: Gărgălău, Clăii, La Cepi, Omului și mai aproape Cișa și Coasta Netedă.

După vârful Coasta Netedă se întâlnește un loc aparte, cred că e singurul mai delicat din întreaga creastă a Rodnei. Poteca se pierde la baza unor colțani care trebuie cățărați pentru a înainta, apoi ține o muchie scurtă și foarte îngustă, cu versanți de rocă sfărâmicioasă… sau putredă, cum spun cei din partea locului. Cred că iarna pasajul e mult mai dificil. O privire înainte/una înapoi.

Pe măsură ce mă apropii de Ineu, acesta capătă un aspect intimidant, de cavaler negru.

În zănoaga de sub vârf e un lac, care privit cu indulgență are forma unei inimi. O posibilă ieșire în depresiunea aflată la nord e deschisă de valea Bilei.

Poteca abordează vârful dinspre sud, după un ocol prin șaua cu Lac, dar eu urc de-a dreptul prin iarbă, dinspre vest. Nimeresc la o cruce a unui montaniard și mă orientez mai departe spre vârf până când ies pe scurtătură în potecă. Din acest punct vârful are forma unui turn.

Din avanpostul Ineului, al doilea vârf ca altitudine din Carpații Orientali, se vede magnific. Rememorez traseul și-mi planific zile ce au să vină. Mă așez în iarbă. M-am încredințat munților pentru 10 zile și la capătul primelor 3 mă simt mai împlinit. Las în urmă și câteva regrete, dar înțeleg capriciile muntelui și sunt recunoscător pentru ceea ce am primit. Rămâi cu bine, frumoasă Rodnă!

Cobor. Ineuțul, fratele mai mic și vârful Roșu par la o aruncătură de băț. Doar că nu voi arunca azi bățul într-acolo.

În apropiere e un mic refugiu turistic.

Din șaua Ineuțului coboară o potecă relativ dificilă în căldarea Lalei Mici. Din lac se scurge un fir de apă ce se prăvălește într-o cascadă în următoarea căldare, a Lalei Mari. În MN, Lala Mare e alintată ca “ochiul de mare de sub Ineu, încins cu un bogat brâu de jnepeni, ce nu este întrecut în farmec şi pitoresc de aproape nici unul dintre lacurile alpine din Carpaţii româneşti.” Într-adevăr, lacul e o bijuterie. Dar nu pot să nu mă întreb ce excepții a avut autorul în minte…

Luc și Anna m-au întâmpinat gălăgioși. Fuseseră morocănoși întreaga zi crezând că nu mă vor mai vedea. Îmi sunt dragi! Le-am promis că nu ne mai despărțim până la Vatra Dornei și astfel și-au recăpătat voioșia. Cât ne facem siesta pe malul lacului descoperim împreună și câte un rezident mai sfios.

Stând de vorbă cu Patrick, aflu că ei campaseră în condiții grele în Tarnița lui Putredu, pe o umezeală teribilă, dar apucaseră să-și usuce echipamentul astăzi fiindcă ajunseseră devreme la Lala. 

 

La plecare spre șaua Gajei am urmat o potecă bine întreținută printre jnepeni, plină de afine! Este exasperant să culegi bob cu bob, dar un soi de obsesie nu-ți îngăduie să lași tufele intacte. E bine că ne-am permis răsfățul pentru că drumul ce a urmat până în Pasul Rotunda a căzut ca o pedeapsă! Lung, lung, lung, ca în piesa lui Andrieș. Începusem să suspectez că refugiul din pasul Rotunda despre care povestea Patrick mergea în aceeași direcție cu noi, numai că mai repede!

Tălpile îmi sfârâiau și după fiecare muchie drumul făcea alt și alt fald. Oameni, cete de cai și locuri se derulau prin fața ochilor ca niște himere și nimeni nu-mi putea slăbi agonia. 

Voiam să se termine odată. După câteva cicluri de pauze și mers întins am ajuns la un izvor captat în jgheaburi de unde se vede fantastic Suhardul. Hai, mai avem încă puțin de mers. 

Am cercetat în trecere o construcție nouă, neterminată, posibil o stână, care s-a dovedit a fi nelocuită și încuiată. Tot încuiat era și refugiul din Rotunda. Am ridicat corturile în curte și ne-am răcorit la un izvor aflat la marginea pădurii pe drumul ce duce spre vârful Nichitaș (cel mai înalt din poza de mai jos).

În pas era un cuplu de turiști austrieci care păreau rătăciți. Nu intenționau să urce pe munte, ci voiau să ajungă la un festival de muzică (!) în aer liber. Nu mi-am bătut capul…

La înserare ne-am grupat la foc și Patrick ne-a binecuvântat cu un cânt tradițional maramureșean în stilul lui Grigore Leșe, cum se obișnuia la sat după o zi de muncă. Ce tradiții frumoase are poporul nostru! Și ce moment potrivit a ales Patrick! Mărturisesc că mi s-a făcut pielea ca de găină ascultându-l, e o amintire pe care o voi purta cu mine toată viața. Stelele scânteiau pe boltă și fețele noastre radiau în văpaia lină a focului.

 

Peste noapte am pitit vasele nespălate în tinda cortului. În toiul nopții m-am trezit înspăimântat la auzul unui plescăit la câțiva centimetri de urechea mea. Mi-am ținut respirația câteva clipe neștiind dacă visez. Nu, e cât se poate de real! Deschid plasa și dau nas în nas cu o potaie care spăla cu spor vasele mele… I le-am luat de la gură, nu că nu făcea treabă bună, dar nu voiam să le caut a doua zi în toată poiana.

 

***

 

Dimineața următoare, când ne pregăteam să plecăm spre Suhard, pe lângă noi a trecut un grup mare de cercetași care cântau de zor după liderul lor:

 

Oriunde ne ducem
Lumea ne întreabă
Cine suntem
Și de unde venim
Iar noi le răspundem
Că suntem cercetași
Și dacă nu se-aude
Strigăm și mai tare… 

Haideți, poftiți pe cărare, semne bune ziua are!

 

(va urma)

Continuarea poate fi citită aici: http://www.drumetiicarpati.ro/blog/pe-muchia-dintre-munte-si-suflet-partea-ii-suhard/

Cristi Iliescu
iulie 2017