Vineri dimineață. Mult prea devreme pentru cei care merg la serviciu. Bucureștii dorm sub o plapumă densă de nori. E călduț afară pentru sfârșitul lui ianuarie. Sunt somnoros, dar mă tratez cu mers pe jos spre Obor, locul de întâlnire cu băieții. E tabloul zilei în care am plecat în Ceahlău. Cu așteptări mari. Cu Liviu, Lucian și Ionuț (Vrăji). Nu ne spunem noi pe nume, dar dacă i-aș evidenția cu apelativele pe care ni le-au auzit urechile, n-ați mai înțelege nimic (bos, grande, mistăr, culiță, puiu, pisi, faraoane). Vedeți c-am avut dreptate? Poreclele sunt irelevante. Așadar: Liviu, Lucian și Vrăji (asta era lipită de el deja, nici părinții nu-l strigă Ionuț!).

 

Joi seara, la cântarul oficial, rucsacul meu a obținut 14.7 kg, fiind foarte aproape să se înscrie în categoria grea. Ridicându-l în spate, mi s-a părut chiar comod. Ca de obicei, aș fi putut renunța la câteva lucruri – apa și bețele de trekking, de care nu am avut nevoie, dar le-am cărat acolo, să nu uit că sunt tânăr. Termosul cu ceai fierbinte și pioletul au dat greutate bună bagajului, justificându-și ulterior caracterul de necesități iarna pe munte.

 

A devenit certitudine constatarea de odinioară, că orele dimineții de dinaintea răsăritului sunt momentele mele preferate din zi. Este o plăcere dusă până la fetiș să fiu treaz la auroră și să plimb gândurile pe sub frunte. Am atunci mintea atât de limpede precum apele unui râu de munte. În astfel de momente, în lungile veri de studenție, ascultam discuri de pick-up în surdină, privind la crengile dansate de vânt ale plopului din fereastră. Poate de aceea, din nostalgie, îmi și place acum să mă trezesc la răsărit și nu mi se pare o corvoadă să fac asta.

 

Pe drum ne-am conectat la o nouă zi cu ajutorul radioului, unde vigeii Andrei Gheorghe și Greeg întrețineau o discuție aprinsă despre mierea de salcâm, despre care s-a descoperit la testele de laborator că nu conține absolut deloc salcâm. Dar, ce, salamul conține vreun pic de carne? Sau pateul vreun strop de ficat? Cred că nici soia nu e vegetală! Dar dacă nici în miere nu mai poți avea încredere, nu știu ce aliment mai este sigur. Mi-ar plăcea să devin autotrof, totuși la cât sunt de pofticios, cu greu pot renunța la dulciuri. Așadar aș putea să încerc să mă hrănesc doar cu energie solară și… prăjituri. Nu cred să mai fi încercat cineva combinația asta, nu-i așa, domnișoarelor?

 

Pentru că ne îndreptam spre tărâmul Moldovei, Liviu ne-a pus în temă turnând glumițe cu moldoveni, legate în principal de răspândirea seminției cu grai dulce pe meleagurile patriei: cică dacă privești în jurul tău și nu vezi niciun moldovean, înseamnă cu tu ești unul! De data asta Lucian a scăpat turma, nu a fost nevoie să îmi verific cu atenție sporită arborele genealogic.

 

După o scurtă vizită în Piatra Neamț, un frumos oraș așezat între munți pe străzile căruia aș vrea să mă pierd câteva zile, ajungem pe la ora 12 în Bicaz. Voiam să urcăm din Izvorul Muntelui, prin Poiana Maicilor, și să coborâm în Durău pe Drumul lui Baciu, parcurgând astfel întregul traseu marcat cu BR. Cea mai rapidă urcare este pe BA, prin Lutul Roșu, fiind și cel mai des utilizată de drumeți, dar noi nu ne grăbim și în plus banda roșie mi se pare că e cel mai frumos traseu. Am apelat la un taxi din Bicaz până la intrarea în parcul național dinspre Izvorul Muntelui, care ne-a costat 30 lei.

 

Pentru mine nu e prima vizită în Ceahlău, am mai fost aici în vară, când am plecat din Bălan străbătând Hășmașul până la Lacu Roșu, urcând Ceahlăul și apoi Călimanii, unde am fost forțat să renunț la a merge mai departe spre Giumalău și Rarău din pricina vremii neprielnice. De altfel, nici nu am văzut mare lucru în Ceahlău din cauza ceții, cu excepția câtorva stânci de care m-am apropiat timid ca de colegele de clasă la banchetele din școala primară. Acea călătorie face subiectul unui alt jurnal însă, momentan aflat sub peniță, dar a cărui scriere se prelungește spre un termen nedefinit din câte se pare.

 

Reveneam în Ceahlău nu atât cu o revanșă de luat, cât cu dorința de a descoperi acest munte. Ajunși la baza muntelui, constatăm că vremea e la fel de capricioasă ca în zilele babelor din martie. O bură enervantă și canci zăpadă. Ne luăm rucsacurile în spate și pornim la drum. Nu înainte de a plăti taxa de intrare în parcul național, 2 lei pe cap de vită. Recunosc, biletul standard e 5 lei, dar la valoarea noastră cred că ne-a tăiat bilet de studenți și pensionari, după moacă.

 

Din câte știam, sus era suficientă zăpadă încât să tratăm tura cum se cuvine, adică de iarnă. Aflăm de la ranger că pe traseu sunt porțiuni de gheață. Niciunul dintre noi nu are colțari, doar Liviu ar fi avut dacă nu i-ar fi lăsat în mașină, solidarul.

 

 

Nu știu dacă am văzut undeva păduri mai frumoase decât cele din Ceahlău. Ba da, știu. Nu am văzut! Poate și faptul că urcarea e ușoară te face să te bucuri mai mult de traseu. Am mers pe teren uscat până în Poiana Maicilor, unde am ajuns după o oră și 20 de minute de la plecare.

 

Mă gândeam de multă vreme să mă ofer să îi ajut pe cei de la Google cu programul street view, dar nu pentru ulițele de sate, ci pe poteci de munte! Adică path view 🙂 Aș putea umbla cu o cameră montată pe mine, care să facă poze pentru tot ochiul drumețului internaut, la doar un click distanță. Mie îmi place să descopăr singur zonele în care merg, plec bine informat (citit) și îmi iau doar câteva repere vizuale, dar alte persoane preferă să vadă în poze traseul pe de-a-ntregul. Și nu blamez pe nimeni spunând asta, frumosul stă în ochi, nu în talpă!

 

În poiană nu am zăbovit prea mult, vântul sălbatic și picurii de ploaie ne-au fugărit până la adăpostul pădurii, unde am făcut prima oprire pentru ceai. De aici am început să dăm de gheață în potecă, iar ploaia s-a transformat rapid în lapoviță la început, apoi în ninsoare. Lasă că-i bună și zăpada, ne-am zis, pentru că acoperă stratul existent de gheață și avem o aderență mai bună.

 

 

Constat că de când merg pe munte în mod regulat mi-a crescut și imunitatea. Și dacă sistemul meu defensiv nu face față, am găsit soluție și pentru durerile articulare, interne sau de alte cauze mai profunde. Este o rețetă de durată, eu am numit-o lină. Fe-lină. Iată cum funcționează: se iese pe stradă, ca la piață, ca în viață. Se merge până când se găsesc una-două pisici, de preferință proaspete (2-3 luni de la data producției). Se răstoarnă în rucsacul gol din spate și se lasă la mieunat până acasă. Acolo se eliberează pentru acomodare la temperatura camerei. Pentru prelungirea termenului de valabilitate, se înțeapă cu un vârf de ac de vaccin. Se adaugă periodic crănțănele, nisip (care se schimbă regulat), și se lasă la crescut pe calorifer. Crănțănelele sunt un condiment obligatoriu de adăugat (privarea pisicii de mâncare este echivalentul înjurăturii de mamă și se pedepsește acustic). După circa 5-6 luni, încep să se culeagă roadele. Se iau pe rând câte una bucată pisică și se aplică pe locul dureros/cu probleme, similar ventuzelor de masaj ori a acelor de acupunctură. De obicei, aluatul se așează singur în zona dureroasă/rănită, răspândindu-se uniform pe toată suprafața suferindă. Se îndură ușoarele împunsături cu ghearele, semn că medicamentul își face efectul. Cazuistica mea arată că în timp veți fi complet vindecați de orice boală. S-a observat că la o mică parte a pacienților, medicamentul nu își face efectul. E important și efectul placebo, de aceea remediul nu trebuie privit cu reticență. Expiră după mulți ani, undeva între 15 și 25, așadar medicamentul se poate moșteni între generații. Recomand.

 

Ceahlăul poate fi un adevărat zgârie-brânză cu vizitatorii săi. Dintre toți munții în care am ajuns, cred că acesta este cel mai mofturos. Dacă nu vrea să-și arate nurii, se încinge cu nori și ceață peste brâu și nu-și clintește masca zile în șir. În vară, când am urcat pentru prima dată pe potecile Ceahlăului, n-am văzut mare lucru. Nu știu dacă pot alege două fotografii din toată excursia. Nu puteam decât să sper că de data asta vom putea fi martorii incredibilului răsărit pe care l-am văzut în atâtea fotografii luate cu talent din apropierea cabanei Dochia.

 

Momentan nu simțeam niciun fel de bunăvoință din partea muntelui. În urcare, ne-am oprit pentru câteva clipe în locuri cu belvedere să admirăm… ceața.

 

Pe un astfel de țanc te trec fiorii și te întrebi dacă vreun dac, plăieș sau un alt suflet a fost forțat să aleagă saltul către abis cu capul înainte, într-un moment de cumpănă. Oare a câta persoană care a stat chiar în locul ăsta sunt eu? Câte istorisiri ar avea acest munte să ne spună de ar putea grăi? Îmi place să merg conștient, să observ și să-mi închipui, să caut indicii dintre cele mai ascunse. Detest să găsesc o sticlă de cola dosită sub un buștean și să realizez că aici a fost de curând popasul prostului.

 

 

Ajunși la Clăile lui Miron, pe serpentine am fost nevoiți să mergem cu băgare de seamă la fiecare pas, din cauza gheții. Eu și Liviu ne-am pus pe săpat trepte cu pioleții în locurile mai problematice, ca să trecem toți în siguranță. Dar cum spunea și Lucian, nimic nu se compară cu siguranța pe care ți-o oferă pioletul în mână… cu o treaptă ici, alta colo, nu se face primăvară, deși intenția noastră a fost lăudabilă. Cu pași mai mici, ca de pitici, am depășit pasajul.

 

Dacă prin pădure norii de deasupra noastră asudaseră într-un ritm acceptabil, în golul alpin viscolea în toată regula. Aici și stratul de zăpadă rezistase, eram în zona zăpezilor permanente de iarnă. Fulgii înghețați ne biciuiau pomeții și căutam cu ardoare spre locul unde știam că trebuie să fie refugiul Ocolașul Mic. Ne-am înfofolit cu tot ce aveam în rucsacuri, numai Liviu umbla fără geacă, asemenea unui inuit la venirea primăverii arctice.

 

Cunoșteam traseul, deși poteca nu era vizibilă în zăpadă, și am intuit direcția spre refugiu.

 

Odată ajunși, am făcut o scurtă pauză pentru ceai cald. Înăuntru este un singur prici, de două locuri, dar turiștii surprinși de vremea rea pot înnopta aici dacă au sac de dormit și izopren, dormind direct pe podea. Încăperea e izolată bine. Poate în viitor vor fi construite mai multe priciuri suprapuse, pentru a spori capacitatea de cazare.

 

 

Se lăsa noaptea când am plecat de la refugiu. Prin pădure am grăbit pasul, mai ales că poteca debutează cu o coborâre. Ne-am ținut după urmele unui lup singuratic. La traversarea părții inferioare a Jgheabului Ursăriei, deja se întunecase de-a binelea, așa că am scos frontalele pentru a dibui poteca printre arborii doborâți.

 

Știam că jgheabul ne va pune probleme la urcare, acesta fiind probabil și motivul pentru care poteca nu fusese urmată de turiști în ultima vreme. Și încă la urcare e mai ușor, dar la coborâre ai putea să te tot duci la vale ca pe tobogan, iar oprirea nu va fi ușoară. Previziunea sumbră s-a adeverit, am dat de gheață pe fir. Aici colțarii ne-ar fi fost biblie, dar trebuia să facem față condițiilor și să înaintăm, doar nu aveam alternativă!

 

Am urcat primul, oprindu-mă să sap trepte și prize, degajând pe cât posibil gheața. Băieții urcau în urma mea încet, dar sigur. M-am oprit pe o stâncă proeminentă, oferindu-mă să le arunc pioletul pentru a le ușura urcarea, dar s-au descurcat și fără târnăcop.

 

 

Sus, după un scurt episod de jnepeneală, am dat nas în nas cu un vânt teribil. Fulgi de gheață roiau deasupra noastră. Îi simțeam în obraji ca pe niște alice.

 

Ajunseserăm în campingul de vară, dar nu vedeam mare lucru: ceață, noapte, viscol. Zăpada era troienită și nu se intuia poteca în nicio direcție. E o senzație ciudată să știi că aproape ai ajuns la destinație. Un amestec de ușurare și de confuzie. Din fericire, nu eram în pericol. Ne-am ținut după semnele care interzic accesul în perimetrul protejat al vârfului Ocolașul Mare și, după câteva momente de rătăcire prin whiteout, Liviu a zărit un stâlp de marcaj. Dincolo de el lucea vag o luminiță. Curând am auzit și un sunet de alarmă care, credeam noi, era menit să ajute la orientarea turiștilor rătăciți în apropierea cabanei. De fapt, fusese declanșat de vântul turbat.

 

În fața cabanei ne-au întâmpinat câțiva câini plictisiți. L-am lăsat pe Liviu să îi scoată din letargie, ciufulindu-i serios, iar noi am intrat. Sala de mese era plină ochi, în ciuda serii de vineri. M-am mirat să nu recunosc pe nimeni.

 

După ce ne-am dezmeticit, am luat în primire camera. Lucrările de modernizare erau terminate la cabană, camera de 4 avea baie proprie cu duș (refuz să-mi închipui cine a cărat huiduma în spinare până sus). Curgea și apă caldă, dar eu nu m-am folosit de ea. Nu avusesem cum să transpir și urcarea pe muntele sfânt al dacilor mă purificase.

 

Ne-am înghesuit la o masă și ne-am lăsat situați în afara timpului. Ni s-au perindat pe sub nasuri – nu neapărat în această ordine – feluri delicioase de mâncare, doi motani nesimțiți dar simpatici, pahare cu vin aromat, harta muntelui.

 

Cei doi motani năstrușnici:

 

 

Ademeniți de distanța scurtă, târziu în noapte am luat drumul schitului din apropierea cabanei. Ne așteptam să fie închis, dată fiind ora, dar am ieșit pentru a ne aerisi. E bine că la cabană sunt încăperi separate pentru fumători și nefumători, poate acum cu legea asta nouă nu se va mai fuma deloc înăuntru. Chiar și fără fum, dacă stai multă vreme în sala de mese, aerul se încinge și parcă și urechile te imploră să le oferi câteva momente de liniște.

 

Vrăji s-a declarat doborât de la noaptea precedentă aproape nedormită, așa că am rămas doar 3 temerari pentru plimbarea nocturnă. Am pornit prin întuneric prin dosul cabanei, bâjbâind pe urmele înaintașilor. Curând ne-am dat seama că ne îndreptăm spre Toaca, așa că ne-am corijat direcția mai hăis.

 

 

La schit era liniște deplină. Câteva becuri spărgeau cu greu bezna instalată peste munte. Din câte cunosc, aici se poate oferi cazare, în special când cabana este plină ochi. Mi-ar plăcea să rămân la schit într-o noapte de vară, să mă trezească în zori beat-ul toacăi 🙂

Lumina frontalelor noastre se răsfrângea prin ceață într-un mod nemaivăzut, lăsând o dâră celestă asupra obiectului spre care era orientată. Iată-l pe Lucian, spre care s-au deschis cerurile pentru a-l anunța că el este alesul.

 

 

Fiind nominalizat de o forță supranaturală să înfăptuiască minunea, adică să dea un rând de bere – am gândit noi, ne-am întors la cabană pentru a primi cuvenitul dar ceresc.

 

Fundalul sonor, asigurat de un calculator conectat la internet (youtube) pe de o parte și niște boxe pe cealaltă, a acoperit curând zumzetul mesenilor. Cum horele moldovenești – cântate de Sofia Vicoveanca cu mare foc la inimă – au început să umple programul artistic, picioarele lui Lucian au început să danseze involuntar pe sub mese. Ale altor moldoveni mai vârstnici la trup dar mai tineri la suflet au început să danseze voluntar chiar pe ring (bine că nu pe mese!), rotind cu pricepere câteva june care spre nefericirea lor se aflau în trecere pe acolo într-un moment inoportun. De atâta înflăcărare, unul dintre înverșunații dănțăuși, tot schimbând la calculator ritmurile muzicale, a nimerit și o manea. Îi mai scapă omului – scuza-mi-s-ar franțuza – şi câte un pârţ uneori, acum doar nu i-am lua gâtul pentru o manea! Oricum, n-a guițat prea mult difuzorul, că din încăperea alăturată au și apărut câțiva protestatari revoltați, sugrumând subit petrecerea șatrei.

 

Eu și Lucian ne-am retras în cameră, tulburând încă vreo oră cu diverse planuri somnul nefericitului Vrăji. Liviu recunoscuse în sala de mese un grup care se aflase în toamnă în același weekend cu noi la cantonul Cheia din Buila-Vânturarița, și a rămas cu ei la vorbă. Înainte să adormim, am observat intrând pe fereastră lumina puternică a lunii, semn că începuse să se însenineze. Jos, printre nori se vedeau luminile așezărilor omenești. Nu am mai ieșit să fotografiez, ar fi trebuit să mă îmbrac și eram destul de obosit. Am păstrat în gând imaginea, spre a-mi ușura somnul.

 

***

 

Ceahlăul este precum o carte bună. Începutul e mai greoi, durează până când te familiarizezi cu personajele și situațiile descrise, intriga nu ți se dezvăluie la lectura primelor pagini. Dacă însă nu o arunci din mână, după o vreme devine fascinantă și cu greu te dezlipești de ea. Nici muntele nu ni s-a arătat din prima zi, însă a doua zi a fost la fel de dulce ca un miracol.

 

M-am trezit înainte de ora 7. Dincolo de geam m-a întâmpinat o dungă îngustă, orizontală, ca un fier încins. Deasupra, cerul era încă negru și înțesat de stele care sclipeau vii.

 

M-am îmbrăcat gros, punând pe mine polarul și geaca, două straturi de pantaloni, mănușile și bufful. Băieții se miluiau să îi mai las 5 minute să-și înghită gălbenușurile și au să vină și ei. Mai puțin Liviu, care a spus din start că nu se obosește să iasă. Venise în cameră târziu (sau devreme!), pe la 4 – pesemne că avusese multe de discutat.

 

În sala de mese era forfotă mare. Rucsacuri pline cu obiective foto, trepiede, aparate agățate la gâtul fotografilor, care discutau la un ceai despre metode de a obține razele soarelui în fotografie. Mi-am dat seama că uitasem să îmi pun parazăpezile, așa că m-am întors în cameră. După sforăiturile ce răsunau încă dinainte să deschid ușa, mi-am dat seama că voi fi singur la răsărit.

 

Am observat că toți cei ieșiți se îndreaptă spre o muchie din stânga cabanei. Nefiind un mare fotograf, eu am luat-o rușinat spre dreapta, pentru a profita de liniște. Mi-am dat seama curând că din direcția lor putea fi surprins un cadru cu luna deasupra cabanei. De unde eram eu, luna era cumva deasupra platoului Ocolașului Mare, îndreptându-se în grabă spre apus.

 

 

În direcția opusă, cabana încă dormita sub fulgii de nea căzuți în seara precedentă.

 

 

Am avut timp suficient pentru a seta aparatul foto pentru cadrele răsăritului, pentru că încă era devreme. Cerul se lumina din ce în ce mai mult, umflându-şi foalele pentru a înteţi flăcările răsăritului, dar soarele s-a lăsat așteptat mult timp. La declanșare nu am folosit telecomanda, ci am setat temporizatorul de două secunde, care mi-a acordat timp suficient să iau mâna de pe aparat astfel încât poza să iasă nemișcată.

 

După primele cadre, am constatat cu stupoare că obiectivul meu s-a aburit undeva în interior, pe una dintre lentile, iar imaginile au ieșit cu o zonă centrală mare de neclar evident și deranjant. Cumva, divinitățile dacilor își fac de cap cu mine, mi-am spus. Îmi e permis să asist la spectacolul răsăritului, dar nu-l pot lua cu mine acasă decât pe suportul cenușiu din spatele ochilor. M-am rugat și m-am jelit de ți se rupea sufletul :)) În cele din urmă, plânsul mi-a fost ascultat și lentila s-a limpezit.

 

Din nefericire, mi-am dorit atât de mult ca ziua să fie senină încât dorința mi s-a îndeplinit cu vârf şi îndesat: nici un norișor nu era vizibil la orizont. Ar fi fost bineveniți câțiva nori pufoși, care s-ar fi aprins de culoare odată cu apariția astrului zilei.

 

 

Diferența dintre platoul înzăpezit unde mă aflam și lumea de jos, de sub munte, era ușor sesizabilă, pentru că jos era un alt sezon, un fel de toamnă târzie, cu cețuri răzlețe ce alergau peste capetele adormite ale satelor.

 

Mi-am schimbat poziția de mai multe ori, căutând un cadru mai deosebit. Eu nu cunosc tehnica surprinderii soarelui cu tot cu raze – deși aș vrea să o învăț, știu doar că sunt necesare expuneri diferite pentru soare, cer și pământ – adică mai multe fotografii. Obiectivul meu de kit (18-55 mm) se comportă destul de rău în lumina directă a soarelui, și chiar dacă închid mult diafragma (f18 de exemplu), tot nu obțin săgeți perfecte de raze, ci maximum niște rozete ca petalele (cred că ține de dispunerea lentilelor în obiectiv). În plus, de regulă mă pricopsesc și cu fringe pe imagini, adică reflexii nedorite pe lentilă, pe care nu știu să le înlătur în post-procesare.

 

 

Zăpada era destul de mare unde mă așezasem, fiind viscolită cu o noapte înainte și aflându-se într-o zonă prin care lumea nu prea trece. Nici urmele făcute de noi nu mai erau vizibile. Călcând pe jnepeni, m-am afundat de câteva ori în zăpadă până peste genunchi, dar cum eram concentrat la răsărit nici nu am băgat de seamă. Nu-mi păsa decât să fie stabil trepiedul și să pot sta în spatele aparatului pentru a încadra. Dar iată cine apare 🙂

 

 

Ca începător, folosesc filtrele graduale neutre pentru expunerea corectă a ambelor cadre: cerul și pământul. Nu sunt întotdeauna mulțumit de rezultat, pentru că uneori culorile cerului sunt denaturate spre gri sau ușor violet când suprapun mai multe filtre. În plus, în timp mi s-au și zgâriat filtrele.

 

 

De data aceasta, la răsărit am preferat să surprind detalii cu lumini și culori în dauna unei expuneri directe spre soare.

 

 

O mostră de inversiune termică: în vale nori și frig, sus soare și călduț 🙂

 

 

Cabana a fost învăluită într-o lumină roz cum nu am mai văzut până acum. E ceva special cu platoul acesta, este aplecat spre răsărit și razele dimineții se împrăștie ca un lichid pe toată întinderea, colorând zăpada.

 

 

Am petrecut o oră și jumătate afară, dar nu am simțit deloc frigul. Nici vântul nu a bătut, ce-i drept, iar temperatura era foarte apropiată de limita înghețului, așadar nu avea cum să mi se facă rece. Când m-am întors în cameră, am sunat goarna să mergem la micul dejun. Vrăji s-a arătat cu totul dezinteresat de mâncare, preferând să mai profite de o oră de somn. La urma urmei, nu pot spune despre el că e leneș, ci doar că se odihnea în avans pentru ziua ce urma să înceapă.

 

Toată sala de mese – fiind dispusă cu ferestrele spre est – era orbitor de luminată. Am mâncat cu ochelarii de soare la ochi! După masă ne-am făcut de lucru căutând un mod de a urca pe o muchie mai îndepărtată în stânga cabanei, dar am aflat că este inaccesibilă din cauza jnepenilor înalți și întortocheați, peste care stratul de zăpadă se ridicase la un nivel generos. Neputând înainta pe acolo, ne-am întors și am mai prins câteva cadre în locul unde erau la răsărit fotografii.

 

 

Cetatea Ceahlăului

 

 

Dincolo de lacul Izvorul Muntelui din vale sunt culmi din munții Stânișoarei, unde nu am ajuns. Încă!

 

 

Din fața cabanei, am văzut în apropierea vârfului Ocolașu Mare o turmă de capre negre. În lipsa unui teleobiectiv, în imagine apar ca niște punctulețe de praf. Le rezolv eu acuş! Are cineva o radieră?

 

 

Singurul câine legat de la cabană stâtea tolănit la soare. Lanțul era o pedeapsă pentru că în seara precedentă intrase în sala de mese și refuzase să mai iasă, iar să îl dai afară cu forța ieșea din discuție 🙂

 

 

Pe prispă, în locul de belvedere din fața cabanei, ședea un alt câine, parcă invitându-ne să ne alăturăm la privit.

 

 

Am plecat destul de devreme de la cabană, pentru că voiam să mergem în tihnă până pe Toaca și apoi să coborâm spre Fântânele. De acolo speram să profităm de lumină și să mergem și până la Duruitoarea. Ce vizită în Ceahlău e aia în care nu vezi Duruitoarea?! Nu am mai rămas la Dochia pentru că în momentul în care sunasem pentru rezervare (cu două săptămâni înainte!) nu mai erau locuri pentru sâmbătă seară. Datorită prieteniilor legate de Liviu la ceas de noapte, am fi putut rămâne totuși aici, stând mai înghesuiți, dar am preferat să coborâm pentru a simți și aerul unei alte cabane din Ceahlău.

 

Însoțiți de câțiva câini, care s-au agățat de noi precum ciulinii, am ajuns la stația meteo de la baza vârfului Toaca. Ninsoarea din seara precedentă se așezase ca o dantelărie fină peste construcție.

 

 

Auziserăm zvonuri la cabană că nu vom putea urca spre vârf din cauza gheții. La fața locului am realizat că nu sunt deloc porțiuni cu gheață, așa că am urcat destul de ușor până sus, pe urme deja făcute.

 

Acolo, pe lângă vânt, ne aștepta o minunăție: se vedeau înșirați toți munții din aripa Orientalilor! Întâlnind câteva persoane care coborau de la vârf, din grupul de la cabană cu care Liviu se împrietenise, am avut ocazia să-mi dau talente de geograf, arătându-le masivele ivite la orizont (atât cât știam și eu). Ia să vedem (privim culmile ce răsar deasupra mării de nori):

 

Culmi din munții Ciucului (în apropierea vârfului Ocolașu Mare, în dreapta sa mai exact, s-ar fi putut vedea Bucegii)

 

 

Hășmașul și Gurghiului

 

 

Călimanii și Bistriței (undeva în fundal am zărit vag culmile înalte ale Rodnei)

 

 

Giumalăul și Rarăul

 

 

După ce ne-am tras și în poza de grup, cuceriți de Ceahlău, am revenit în potecă – direcția Fântânele. Liviu s-a împrietenit cu unul dintrecuții ce ne țineau companie. Sunt adevărați șerpași câinii ăștia pe munte, străbat potecile în lung și-n lat, însoțind orice drumeț dispus să renunțe la o gură de mâncare în favoarea lor. A doua zi i-am găsit din nou în Durău, cine știe prin ce procedeu au ajuns acolo. Lucrul bun e că nu fac rău nimănui și pentru oameni sunt chiar utili în momente de vreme rea, cu whiteout, pentru că ei cunosc poteca. Sau vara, când, dacă ești cu un câine pe un munte pe care nu îl cunoști, e bine să îți urmezi prietenul patruped – te va conduce fără doar și poate la o sursă de apă.

 

 

Datorită calcarului prezent în roci, Ceahlăul este un munte renumit pentru megaliții modelați de vreme și de vremuri. La ieșirea de pe brâul Toacăi, din spate ești privit de impunătoarea Panaghia, fata care a fost prefăcută în piatră conform unei legende foarte frumoase, care merită citită. Pe lângă trup se spune că ar avea mâinile ridicate, dar mie stânca mi se pare mai degrabă un bust al unei tinere cu plete bogate și cu breton :p

 

 

Ceva mai jos, lângă o poiană în care se poate face o pauză, este un punct de belvedere spre Pietrele lui Baciu. Tot de aici se vede foarte bine și cabana Fântânele foarte jos față de unde eram acum. Speriat de diferența de altitudine pe care aveam să o pierdem, Vrăji a început protestele, cum că îl duc la șes!

 

Cușma Dorobanțului. La cât de uscat era terenul pe alocuri, ne așteptam să găsim flori de colț pe stâncă 🙂

 

 

Tot discutând despre cabane și cabanieri, am realizat că, deși îmi place foarte mult muntele și mi-aș dori să ridic o cabană cândva, nu aș putea să o și administrez. Motivul e simplu: nu aș putea să stau într-un singur loc, oricât de frumos ar fi acolo. Eu vreau să descopăr locuri noi sau să le revăd pe cele dragi. Și îmi place să umblu. Îmi imaginez că nu e ușor pentru cabanieri, de la care noi ne așteptăm mereu să fie prezenți la cabană. Cu atât mai mult că piciorul acela de rai în care noi ajungem o dată pe an este pentru ei o închisoare în pustietate. Desigur, nu îi obligă nimeni să stea acolo dacă nu le place, dar trebuie să fim conștienți că mulți fac un sacrificiu prin administrarea cabanelor de munte. Poate ei au dragul turiştilor, nu al locurilor, iar rolul lor este de a întruchipa ospitalitatea muntelui.

 

În coborâre, stratul de zăpadă din potecă a devenit discontinuu. La curmătura La morminte, unde este și un monument ridicat în amintirea soldaților care au pierit aici în al doilea război mondial – din câte am înțeles, nemțălăii și rusnaci – am făcut o pauză. De aici în jos am dat de multă gheață în potecă.

 

 

Ca să cinstim traseul, am început să cădem. Da, să cădem în fund, la chemarea forței de gravitație, ajutată de scăderea forței de frecare la alunecare. Liviu primul, că mereu e mai grăbit. Vorbeam cu el când, nefiind bine înfipt în copite, s-a lungit pe spate, blestemând clipa în care a decis să lase colțarii în portbagajul mașinii. Nici nu apucă să hăhăiască cum trebuie, că Lucian îl și urmează în gest – bam, flotări pe spate! Râsete generale – eu, mai rezervat. Dacă ne luăm după vârstă, în ordine inversă, e rândul meu să pic. Merg cu grijă, sprijinit bine pe picioarele dindărăt, în felul ăsta n-am cum să pățesc ceva. În fond, se și termină drumul, iată cabana Fântânele, imediat ajungem, pe aici nici nu mai e gheaț… zbang, trosnesc fundul! Îmi venea să plâng, în parte de ciudă, însă și de durere. Ferice de cei care au căzut deja, că al lor e râsul din urmă! În continuare, așteptam căderea lui prâslea, care în mod cu totul ciudat nu a mai survenit. Ajuns acasă, aveam să descopăr pe una dintre filmările făcute de Lucian vineri seara pe viscol cum și-a luat trânta Vrăji. El căzuse primul, deci se pare că nu vârsta era factorul determinant, ci înălțimea!

 

Am pierdut ceva mai mult de o oră la cabană cât am mâncat și ne-am cazat. Simțeam că ar fi necesară o motivație pentru a ne ridica de la masă și a pleca spre Duruitoarea. Dar cum vremea era bună și drumul lung între București și Ceahlău, nu am mai zăbovit o clipă. Am lăsat rucsacurile la cabană, fiindcă traseul spre cascadă este mai degrabă o plimbare prin pădure.

 

Drumul spre Duruitoarea poate fi descris ca unul al toamnei, afară era ridicol de cald! Mi-am dat seama că odată cu trecerea iernii, în perimetrul ăsta e posibil să găsesc animale trezite la viață. Dar în niciun caz nu aveam cum să întâlnesc un urs cu hohotele de râs ale camarazilor mei, așa că m-am scuzat şi am grăbit pasul înainte. Poteca se desfășoară aproape în întregime pe curbă de nivel: câteva coborâri, câteva urcări – nimic dificil. Mergând repejor, auzeam glasul băieților din ce în ce mai stins în urmă, până când l-am pierdut definitiv. M-am luptat puțin cu mine pentru a reuși să mă îndepărtez de ei, dar reglându-mi respirația cu pașii, am obținut un ritm bun de mers.

 

În Poiana Viezuri (sau Vesuri, cum am găsit toponimul pe hărţi mai vechi) am dat de câteva urme de gheață în potecă, pe care le-am ocolit destul de ușor pe pâmântul descoperit de alături. Și urcând aşa, la pas grăbit, am simțit că se înfăptuiește o minune. Nu, n-am întâlnit ursul, dar am simţit că pădurea începe să îmi șoptească, să mă cheme aproape, să o privesc. Fără să îmi dau seama, eram din nou singur. Singur prin pădure, singur pe munte, singur în lume. M-am oprit pentru o clipă și m-am învârtit în loc, ascultând. Puteam auzi glasul pădurii, cu foșnet de frunze uscate, cipcirele voioase și vuiet de vânt printre crengi. Drumul mi s-a furişat în suflet şi am fost transpus într-un alt timp şi într-un spaţiu magic, în care intri cu inima, nu cu bocancii.

 

Din pădurea de foioase suna un tânguit amarnic, asemenea unui scâncet de copil în fașă. Sunetul se auzea tot mai distinct pe măsură ce mă apropiam. Ajuns în locul de unde răsuna, privirea mi-a fost atrasă către ramurile ce se ridică spre văzduh. Doi arbori chinuiți de vânt își atingeau coroanele, iar în îmbrăţişarea lor unele ramuri scoteau acel sunet. Aveam impresia că un prunc plânge undeva în apropiere sau mai degrabă că e o stafie de copil :)) Mi-am luat îndată tălpășița, că mă luaseră fiorii! Ceea ce nu poţi vedea te sperie mai tare decât cea mai feroce bestie ce-ţi stă dinainte.

 

La intersecția cu poteca ce vine dinspre Durău, marcajul se schimbă din TG în CR, deși nu este niciun indicator care să informeze despre lucrul ăsta. Nu mai căutaţi prin poieniţă continuarea triunghiului galben pentru că nu are una! Eu ştiam că marcajul CR ajunge din Durău până sus la cabana Dochia, aşa că am făcut o aroganță continuând înainte fără să mai stau pe gânduri. Am văzut și ursul în poiană, dar numai pe un panou care atrăgea atenția că animalul frecventează pădurea. Un panou cu oameni nu era montat, deşi cred că şi ei mişună pe aici 🙂

 

 

Timpii indicați pe stâlpii de marcaj pe care i-am întâlnit nu mi-au fost de mare ajutor, fiind generoși. Am observat asta în tot parcul național, dar probabil că timpii sunt adaptați pentru mersul persoanelor cu o pregătire fizică mai slabă, ori care ar putea străbate potecile acestea faimoase stăruind cu ochii spre anumite cotloane şi belvederi.

 

Curând, lumina a început să scadă în intensitate. M-am oprit pe un buștean doborât, spunându-mi că dacă din mers nu reușesc să surprind niciun animal prin pădure, poate voi reuși să văd unul aflat în trecere, așa că m-am pus la pândă. Astfel am pierdut aiurea încă un sfert de ceas, iar băieții nu dădeau niciun semn că s-ar apropia. M-am gândit că poate au decis să se întoarcă, văzând că se lasă seara sau fiind derutați de schimbarea marcajului. Pentru că voiam să mai prind un crâmpei de lumină la cascadă, am pornit din nou în grabă.

 

 

Cu 5 minute înainte să ajung am întâlnit un indicator pe care cineva a scris că mai sunt 10 minute până la cascadă :)) În urcare ușoară, m-am apropiat de pereții înalți care străjuiesc o mică poiană la baza căderii de apă. Am profitat de puțina lumină rămasă și m-am tras în poză, în caz că nu mă va crede nimeni că am ajuns aici. Am setat un timp de expunere ceva mai lung, de o secundă. Din acest motiv, ar putea părea că încă era multă lumină. De fapt, aceea este lumină reziduală captată de aparat.

 

 

Nu râdeţi de mine, pioletul m-a ajutat moral până aici, în locurile cu gheață având încredere că nu am să sfârșesc lungit pe spate, poziție pe care o încercasem deja la prânz și căreia îi cunoșteam disconfortul. Nu-mi explic rânjetul de idiot căpiat de pe chip decât prin faptul că am fost luat prin surprindere 🙂

 

Se înnopta. Am pornit înapoi la frontală, dar curând m-au orbit lanternele băieților, care iată că ajungeau în cele din urmă, nu s-au întors! Am stat cu ei să fotografieze, să privească atât cât le mai îngăduia fărâma de lumină rămasă, iar apoi am pornit toți voioși înapoi. Am fi mers pe întuneric deplin dacă nu erau porțiuni cu gheață pe care ne puteam accidenta destul de rău și, până la urmă, prostește. De aceea am aprins lanternele.

 

Mi-a plăcut să văd că pe trunchiurile arborilor din traseu, pe lângă marcajul aplicat cu vopsea, în Ceahlău au fost montate plăcuțe reflectorizante care strălucesc de la mare distanță, indicându-ți firul potecii chiar dacă lumina de care dispui este slabă. Probabil că te-ai putea descurca pe aici și cu lumina unui display de telefon sau a unei lumânări, deși eu nu recomand.

 

La un moment dat am luat din nou un avans de câteva minute în fața băieților, care s-au oprit să-și înfășeze genunchii îndurerați. I-am așteptat pe întuneric în Poiana Viezuri, privind cerul negru și adânc, înțesat de stele mari, ca într-o vară indiană.

 

Seara la cabană a fost destul de tristă, atmosfera la Fântânele mi s-a părut bătrânească. Să fiu corect înțeles: nu-mi plac oamenii care chiuie și se îmbată pe la cabane, cum nu-mi plac nici cabanele care găzduiesc discoteci, fumoare și altele asemenea. Prefer din acest punct de vedere locurile unde pot sta liniștit – refugiile, cortul așezat într-un loc pitoresc. Dar cabana Fântânele nu era nici liniștită – muzica răsuna și aici în difuzoare, iar pe firmament scria clar că seara se dă disco –, nici veselă. Îmi plac locurile unde oamenii sunt vii, unde poți purta discuții antrenante, unde cabanierul trece printre mese și vorbește cu oaspeții. Salonul de la Fântânele aducea cu o cantină muncitorească, așadar pe bună dreptate ne-au cuprins regretele după Dochia.

 

Mâncarea în schimb a fost foarte bună. Cine urcă pe la Fântânele spre platou poate să rămână cu încredere aici pentru o masă gustoasă.Pe de altă parte, starea cabanei mi se pare jalnică. Nu știu dacă se investește în ea, dar cu siguranță sunt restanțe la capitolul întreținerii. Noi am fost cazați într-o cameră de 11 paturi, nu cu mult superioară pavilionului unei stâne mobilate :)) Ce-i drept, a fost preferința noastră să ne cazeze acolo pentru a fi numai noi 4, în dauna a 4 locuri într-o cameră de 9, încălzită bine, dar unde mai erau instalaţi 5 posibili sforăitori.

 

Aflasem de la cabanier că în cameră e cam frig, fiind un singur calorifer. Ar fi putut să ne sugereze că pe hol e mai cald decât înăuntru, nouă nu ne mai venea să închidem ușa din hol odată intrați în încăpere! Ca exemplu al lucrului făcut de mântuială, camera avea un balcon spre care era blocată o ușă cu un cui îndoit, iar izolația consta într-un celofan de sac umflat încontinuu de vânt. Geamul sub care am dormit eu, de lângă singurul calorifer, fusese cândva dublu. Odată cu criza a devenit simplu. Ca într-un colaj prost realizat, geamul cel simplu era format din bucăți. Eu le-aș numi cioburi. Stropi de zăpadă intrau periodic pe acolo, pentru a aduce înăuntru frumoasa atmosferă de iarnă instalată afară. Sărbătorim fericiți!

 

***

 

Am dormit cu gluga peste meclă, apărându-mă instinctual de frig. Dimineață m-am trezit amorțit de la poziția pe care o luasem căutând să mă îndepărtez de fereastră. M-am ridicat rebegit și am coborât la masă în ritmurile hiturilor cântate de vânt toată noaptea. Vrăji iar a dormit peste program, dar cine sunt eu să îi țin socoteală?!

 

 

Puține lucruri se mai puteau întâmpla duminică. Primisem deja cadoul din partea Ceahlăului – o zi senină cum numai cei ce revin aici cu insistență au văzut. Am înfulecat în grabă și am pornit pe serpentinele de sub platoul cabanei, adăpostindu-ne de vânt în pădure. Până în Durău am mers întins, cu pasul vacii spre izlaz, nu era gheață pe jos. Pământul era uscat ca într-o toamnă târzie.

 

Pioletul mi-a rămas în mână doar ca să mă laud că îl am. I-am găsit utilitate adunând gunoaie în vârful ascuțit, cum vedeam țiganii – copil fiind – că adună coji de pepene din tomberoane, cu un ciomag ce avea înfipt în vârf un cui. Exemplu:

 

Am ajuns în Durău la 10 și jumătate, cu 15 minute după ce plecase microbuzul. Știți ce-i aia ciudă? Următorul era peste 3 ore. Eu am căutat binețe la oamenii veniți la biserică pentru a ne duce într-o localitate de unde puteam schimba un mijloc de transport spre Bicaz. Pusesem ochii pe o dubă mare și așteptam să apară șoferul smerit de la slujbă. Ca în bancul ăla cu infractorul în sala de judecată: întrebat de judecător de ce a furat mașina și nu a luat autobuzul pentru a ajunge la muncă, el a răspuns că nu are permis de conducere pentru autobuz.

 

De cum ne-a înțeles intențiile, evlaviosul proprietar al dubei ne-a privit lung și, după ce a încărcat mașina, ne-a spus (neinspirat) că nu pleacă acum. Putea să ne mintă mai frumos. Așa, ne-a lăsat să înțelegem că pleacă după ce ne cărăm noi.

 

Băieții, mai calculați la minte, au realizat că ocazia nu se caută printre oamenii domnului, ci printre ai încornoratului. La birt au ochit un șontorog bătrân cu ciubeica în gură și două beri pline în față. Întrebându-l dacă știe vreun taxi, moșulică a răspuns numaidecât: Stați așa, să dau un telefon… Andreie, nu vrei să faci un ciubuc? În două minute aveam mașina disponibilă: un Ford în două uși în care și acum mă întreb cum am încăput toți 4 plus șoferul și bagajele. Dar ne-a dus Andreiul taichii, pupa-l-aș în suflet, până în Bicaz!

 

Cam așa s-a isprăvit povestea noastră de iarnă din Ceahlău. Un weekend prelungit cu zile deosebite, cu amintiri vii, ce mi s-au rostogolit din spatele ochilor pe hârtia aceasta: cu amintiri de pus la zestre. De v-a plăcut, dați-mi de veste 🙂

 

Echipa: Vrăji, Lucian, Liviu, Cristi.

 

 

Cu bine!

 

Cristi Iliescu