Cică marți e o zi cu ghinion. Așa zic superstițioșii. Eu nu mă număr printre ei, dar iată că într-o zi de marți am căzut din pat cu gândul să organizez o tură în munții Brețcu-Oituz (da, există acești munți!). Publică, pe carpați.org. Eee, ce-o fi?! Și pentru că, nu-i așa, ăsta e un traseu pe care toți munțomanii visează să meargă, am pus și condiții la înscriere… să fiu sigur că nu-mi tulbură nimeni singurătățile. Poftim, citiți, să râdeți și voi:

http://www.carpati.org/planificator_ture/c%C4%83ut%C4%83torii_de_marcaje/4872/

Așa se face că pe 25 iunie părăsesc Bucureștii cu primul personal de Brașov, unde – odată ajuns – la numai jumătate de oră mai târziu avea să vină microbuzul de Iași (ce trage în benzinăria OMV de lângă gară) care urma să mă lase în Pasul Oituz la 12:30. Oră cam târzie pentru drumeție, căldură mare, știu, dar nu există alternativă.

Și iată-mă în pas. Am mai fost aici iarna trecută, când am parcurs creasta Nemirei în 3 zile. Față de atunci, acum e arșiță și nu pot să nu mă întreb cum ar fi fost să fiu instalat pe plajă la mare în loc să umblu prin prăfăria asta. Deja am nădușit de la căldură de cum am coborât din microbuz și am motive să cred că după o zi de mers am să mă simt ca scos dintr-un borcan de saramură. Deci tot ca la mare trebuie să fie. Atât că lipsesc nisipul, marea, umbreluțele, șezlongul și un cocktail. Importante sunt totuși sentimentul de libertate, cheful de plimbare, senzația de vacanță, dorința de relaxare în natură. Dacă le ai pe astea, poți să te simți bine oriunde!

Plec spre necunoscut, pentru că habar nu am ce îmi rezervă traseul: am o hartă incompletă (deocamdată sunt în afara ei) pentru că e a munților Vrancei, aflați la est de zona vizată de mine, nu cunosc starea marcajelor, sursele de apă. Bagajul e însă minimalist, atât cât să pot dormi oriunde – am și cortul de 1 kg, vara nu poți trage la stâne. Car vreo 12 kg în spate, adică fix atât cât pot duce picioarele peste greutatea mea fără să mă poticnesc. Va fi o tură reușită sau e sortită eșecului din cauza lipsei informațiilor? Dacă voi nimeri traseul, voi putea culege oare suficiente informații cât să poată veni cineva pe urmele mele? Iată doar câteva dintre întrebările care mă frământau înainte de a porni în această drumeție. Sunt însă stăpânit de emoția și entuziasmul ce mă încearcă de fiecare dată când pun piciorul pe un traseu nou. Dar, vorba cântecului: que sera, sera.

La nici 100 m din pas mă opresc pentru a mă mânji cu cremă. Soarele e puternic la ora asta și fără protecție risc arsuri sau insolație.

Pe trunchiul unui arbore zăresc și primul marcaj BR.

Priviți-l cu mare atenție și cu admirație, e singurul pe care îl veți întâlni pe acest tronson, între Pasul Oituz și Pasul Ojdula. Inițial am crezut că arborii asemenea unor tufișuri sunt motivul pentru care nu e marcaj aplicat, că nu ai cum să vopsești marcaj turistic pe niște lujeri de câțiva centimetri. Nu a trecut mult până când am realizat că am înainte un traseu nemarcat.

Ruta aceasta este o străveche potecă pastorală, ce riscă să se piardă în uitarea, în nepăsarea vremurilor noastre. Păstorii nu se mai încumetă să o parcurgă. Probabil că sunt destule pășuni în apropierea localităților pentru animale, ori poate localnicii efectiv preferă alte îndeletniciri în dauna oieritului. Cât despre turiști, aceștia ezită să vină pe aici în lipsa marcajelor turistice, preferând pe bună dreptate potecile munților Vrancei, fiindcă aceștia din urmă au mai multe de oferit. Dar eu, cum pot eu să îmi refuz plăcerea de a străbate un traseu sălbăticit? Nu pot, e ca la plăcinte: înainteee!

Nu ajung prea departe de șosea când drumul deja se împotmolește în noroaie, pesemne că a plouat zilele trecute. Și asta nu ar fi o problemă, dar de regulă când un drumeag forestier e impracticabil din cauza șleaurilor pline de apă, apar variante de trecere. Nenumărate, fiindcă omul e descurcăreț și găsește o soluție. Uite așa dau de mai multe poteci paralele, alegând mereu la inspirație continuarea.

Partea bună cu noroiul e că știi unde ai nimerit: urme de tălpi rămân impregnate în potecă. Ia să vedem, cine a patrulat prin zonă? Căprițe, ciute, cizme de diferite mărimi și modele (recunosc un Otter, un Marelbo, apoi nu sunt sigur între Benvenutti și Leonardo), hmm… câine să fie ăla? … Aha, astea sunt oi! Și tot așa. Nu trece mult și găsesc o urmă a suveranului din zonă. Desculț, sărmanul, nu l-o trage curentul?

O regulă nescrisă spune că dacă urmezi drumul cel mai evident, nu ai cum să greșești. Evit să merg prin șleau ca să nu mă umplu de noroi, și aleg un brâu plin de frunze moarte ce trece pe deasupra drumului. Așa reușesc să rămân curat și uscat la picioare, dar pierd calea cea bună. Pe moment nu îmi dau seama și merg înainte ca prostul, dar după vreo 5 minute ajung într-un lăstăriș din ce în ce mai des și în final poteca se înfundă. Hai că am început bine! Cercetez poziția mea pe GPS și cu ajutorul lui revin în traseu. În intersecția unde am greșit drumul constat că nu aș fi putut să-mi dau seama că aceea e calea corectă. Ambele drumuri sunt la fel de bine conturate, niciunul nu pare mai circulat decât celălalt, iar direcția indicată de busolă e bună pentru cel greșit! Cum m-aș fi descurcat eu pe aici fără tehnologie? Băbește probabil, luând toate căile până când o nimeream pe cea bună. Râdeau și curcile de mine dacă mă vedeau, auzi, eu voiam să vin cu oameni pe aici!

E frustrant să orbecăi după drumul cel bun, pentru un moment chiar îmi vine să mă întorc de ciudă, însă când ies din zona împădurită revin la gânduri mai bune.

Sar peste o barieră de lemn, pusă pentru animale mă gândesc, și imediat aud sunet de motor din față. Curând lângă mine ajunge un tractor cu 3 oameni. Șoferul coboară și mă întreabă dacă nu am văzut pe drum un fier. N-am văzut. Ce, eu mă uit după fiare pe drum? Dar urmele ursoaicei, că e una cu 3 pui, le-am văzut? Uite-așa de mari are labele, zice și face palmele căuș râzând. Pe astea le-am văzut, zic, deși îmi amintesc că erau mai mici decât pălmoacele interlocutorului. Îmi arată locul unde i-a omorât ursoaica o vițică în urmă cu o săptămână. La 10 pași mai încolo, sub bradul ăla. Sunt de-a dreptul impresionat, nu știu ce să spun la auzul unor asemenea vorbe.

Din ce-mi spune, omul pare să fie stăpânul animalelor de la o stână din apropiere, unde a aprovizionat ciobanul cu necesarul pentru o săptămână. Mă întreabă ce caut pe acolo și îi spun că am plecat la plimbare prin natură, spre Greșu. Nu voiam să îi spun exact traseul, pentru că ar fi fost prea complicat să îi explic și motivația, așa că am preferat să-i dau un reper tangibil. Om săritor, a început să îmi arate rutele pe care aș putea ajunge mai repede în Greșu, altele decât ce plănuisem eu. Urmează momentele acelea în care asculți și aștepți să treacă, să poți pleca. Măsurându-mă cu priviri fățișe, omul conchide că nu voi ajunge azi la destinație, dând din cap a milă pentru mine că voi pieri prin pădurile astea. Îi mulțumesc pentru grijă, pentru informații și îl asigur că voi fi bine, n-a văzut neam de ursoaică temerar ca mine.

Ies într-un imaș larg, unde multe vaci pasc iarba înaltă. La un cot pe lângă o mică pădurice, în dreapta răsare și micuța stână. Câțiva câini se fofilează pe lângă ciobanul din bătătură, dar niciunul nu mă latră. Îmi vine să mă închin. Sau, ia stați puțin… sunt oi deghizate în câini?!

Ciobanul mă invită să trec pe la el înainte să continuu pe potecă. Văd că nu latră câinii, dar poate mușcă, zic! Latră la animale și la dușmani, nu la turiști, îmi răspunde. E vrâncean, deși aici e teritoriu secuiesc. Din Vrâncioaia, satul care poate are cel mai reprezentativ nume pentru județ.

Îi spun ce caut și-mi spune că drumul acesta se înfundă nu departe de aici. La fel ca oamenii întâlniți mai devreme, vrea să mă deturneze pe alte căi spre Greșu. Și lui i-am zis aceeași destinație, că poate mai vorbesc între ei și nu vreau să creadă că i-am păcălit sau că am umblat pe aici cu fofârlica.

Îmi stârnește interesul când îmi explică despre existența unui drum aflat în vale, spre est din punctul în care e stâna, ce ține locul unei foste căi ferate care ar fi fost scoasă din uz. N-am auzit niciodată despre această cale ferată și am să mă interesez pe unde trecea exact și care era scopul ei (probabil forestier).

Îmi spune să renunț (ce, ăsta e loc potrivit pentru plimbare?) pentru că mai sus e plin de culturi (?) și că mă mănâncă mistreții. Ei, na, mă mănâncă! Și păduri dese de molid, doldora de urși. I-auzi, ia, câți urși! După cum povestea, se înfricoșa și el de ce spune. Mă întreabă dacă am pocnitori. N-am. Dar ceva să lansez în aer, să mă găsească salvatorii… Doamne, unde am nimerit? Dar nu sunt decât un drumeț, nu războinic în Vietnam!

Nu trece mult și începe să-mi trăncănească despre necazurile lui, semn că i-am devenit familiar… despre țările în care a lucrat atâția ani, că eram și interesat să aflu. Îmi spune că s-a retras aici la stână ca să scape de patima alcoolului. Ca să vezi, la asta nu m-aș fi gândit în veci! La vârsta lui, omul poate avea multe alte opțiuni de petrecere a timpului liber în Moldova… În fine, el pare un om cumsecade, dar mă trec fiorii când se îngrijește să dosească un topor sub laviță. În condițiile astea, invitația de a sta cu el la o cafea nu-mi mai pare tentantă. Am văzut eu cum încep poveștile demne de știri de ora 5: hai să bem o cafeluță… hai și o berică… dar de ce nu-ți plac vacile mele…?!Aștept momentul oportun, adică acela în care tace mai mult de o secundă, și îmi iau tălpășița. Mistreți și urși câți ar fi, eu pe aici nu mă întorc!

Nu am văzut nicăieri izvor, dar am aflat de la cioban că are aproape de stână o fântână din care ia apă. Acum, judecați și voi: fără apă supraviețuiți câteva zile, dar în urma unei lovituri de topor bine cadrate timpul se reduce la secunde…

Omul are un adăpost ciobănesc ceva mai sus pe potecă, unde doarme, după care într-adevăr poteca se intuiește mai greu. Inițial e bine definită la prima urcare prin pădure, dar când ajung într-un afiniș întins, se isprăvește orice urmă de pas. Logic, continuarea ar fi în sus, puțin spre dreapta față de cum am ieșit eu în poieniță, doar mă apropii de primul vârf – Muntele Negru. Fără vreun argument să țin o direcție anume, o iau de-a dreptul prin pădure, în urcare spre sud-vest și ies într-o poiană care cred că e în zona vârfului.

Pare mai degrabă un culoar decât o poiană, judecând după modul în care e zona despădurită. Merg înainte și găsesc urme de trecere a omului: colea o cizmuliță, mai încolo o eșarfă, pe o buturugă un pulovăraș. Îmi sfârâiau călcâiele gândindu-mă că în curând voi întâlni o jună întinsă pe o rogojină la soare. Când colo, ce să vezi – în schimbul tinerei visate găsesc o turmă de capre și doi ciobani pitiți la umbră. Na-ți-o p-asta! Pe unul dintre ei îl întreb dacă sunt răi câinii și îmi răspunde că nu. Nu, auzi. M-a cam trombonit, dar să vedeți naivitate, că eu l-am crezut! Numai ce trec de turmă când zăresc un dulău alb ce-mi ajungea lejer până la bust. Se vede treaba că el mă zărise primul și mă aștepta mârâind în capătul de sus al poieniței, unde vegetația îngustează cărarea ca într-o pâlnie naturală. Aș fi vrut să leșin când l-am văzut, dar n-a fost cu putință. Când a început să țopăie spre mine, am căutat în scorbura minții o rugăciune. Zadarnic. În vremea asta, din spatele meu, încurajați de hărmălaia ăstuia ce se apropia din față, au sărit alte două jivine atroce. Să mai dau jos rucsacul și să scot din el biscuiți? N-am timp, văd că ăștia sunt nerăbdători să mă înhațe. Aș prefera să le ofer o mână la ronțăit, în condițiile astea două îmi sunt de prisos oricum, numai să-mi cruțe viața, că sunt tânăr! Și-i dau cu vorbă bună, de babă bătrână, iar fiara decide să mă ierte și începe să dea din coadă. Ceilalți sunt potoliți mai greu de unul dintre ciobani și pot să-mi văd teafăr de drum. Așa-mi trebuie, dacă umblu cu gânduri necurate. Auzi, jună bronzată îmi trebuia mie!

Urmează porțiuni în care nu se mai dibuiește cărarea, dar țin direcția și mă descurc și fără potecă evidentă. Mai dificil mi se pare să te orientezi acolo unde sunt mai multe drumuri de TAF ce țin aceeași direcție. Din fericire, pe tronsonul acesta sunt doar la început câteva astfel de labirinturi, apoi muntele e lăsat în pace de roțile utilajelor. Lipsa apei a salvat locul ăsta de cotropire. Deocamdată.

Îmi răsună în minte spusele ciobanului întâlnit mai jos, cum că poteca e de nepătruns și că mă voi pierde pe munte. Desigur, nu are dreptate, dar probabil că nu a fost niciodată pe aici și vorbește doar din auzite. Cel mai bine era să nu fi vorbit cu el, pentru că mi-a influențat negativ gândirea. Mă așteptam la tot pasul să dau de greutăți de netrecut, chiar animale care m-ar pândi în tufișuri. Astfel de oameni nu s-au întrebat niciodată ce e dincolo de locurile pe care le cunosc și preferă să spună că acolo nu este de locuit. Impresia lor e că acolo este iadul. Lipsa asta de interes te poate ține la adăpost, dar nu-ți lărgești orizonturile dacă nu îndrăznești să treci dincolo de linia imaginară a lucrurilor cunoscute.

Și mai e o chestie. Înțeleg dacă nu a mai fost pe aici pe munte – poate că nu a avut omul treabă sau curiozitate, asta nu este de condamnat, că nu tuturor le place să umble prin coclauri. Dar e o meteahnă pe care am observat-o la români în general: dacă vrei să afli ceva și îi întrebi, chiar dacă nu cunosc răspunsul la întrebare, ei tot îți dau un răspuns. Nu ar fi mai bine să îți spună că nu știu? Și apoi, da, să te avertizeze că au auzit cutare și cutare și să ai grijă. Nu, ei îți spun greșit pe unde să te duci de dragul de a-ți da un răspuns.

Nu știu când am trecut de vârf, nici nu am căutat să urc pe el. Probabil că este împădurit și oricum altitudinea mică nu oferă cine știe ce vederi. Cert e că după întâlnirea cu turma de capre poteca începe să coboare ușor prin poieni prelungi și prin pâlcuri de pădure. În zare identific vârful Mușat, pe care voi urca în a doua parte a drumeției.

La un moment dat ies într-o poiană mare, în mijlocul căreia încă e în picioare o stână părăsită. Tot pe dreapta dar mai jos decât mă aflu eu e noua stână, una măricică, spre care dă un drum bine conturat. Dacă nu ești atent poți avea intenția să te duci într-acolo sau vei merge înainte spre vest, iar ambele direcții sunt greșite. Sensul corect este spre stânga, în urcare ușoară prin pădure.

Când ajung din nou la umbră, mă opresc însetat în dreptul unei cruci de fier. Pauză de hidratare. Cercetez harta și observ că sunt aproape de Pasul Ojdula, poate o oră mă mai desparte de încheierea primului tronson al traseului.

În vreme ce hârțoaga pe care o am înaintea ochilor se jură că porțiunea în care urmează să intru e împădurită, în teren situația se înfățișează diferit. Pe măsură ce mă apropii de vârful Oituz încep să dau de doborâturi. Imaginea este dezamăgitoare: au tăiat în stânga și în dreapta, fără judecată, scoțând hectare întregi de pădure de pe hartă.

La hotarul dintre pădure și prăpăd îmi verific pe GPS poziția, pentru că nasului meu îi e greu să miroasă continuarea potecii prin labirintul de drumuri nemarcate. Sunt multe urme de TAF care sporesc dezorientarea turistului. La o primă consultare, pare că s-a tăiat pe limita potecii, lucru care avea să mi se confirme, iar drumul meu ține la stânga în coborâre pe la marginea pădurii.

Profit de pauză pentru a înfuleca o mică gustare. Pe munte nu mănânc prea mult de obicei pentru că mă îngraș și nu mă mai ia nimeni de nevastă. Acum sunt însă cam vlăguit de la căldură și un baton de ciocolată merge ca un pansament pe rană. Cu forțe noi ajung în dreptul unui punct de observație pentru animale, iar în nisipul din potecă găsesc impregnate urme de toate formele și mărimile. Îmi e clar că aici sunt hrănite animalele cu carne și sunt învățate să vină regulat prin zonă. Un motiv legitim să nu fac prea mulți purici.

Pe hartă e semnalat un izvor în dreptul vârfului Oituz. Practic nu am fost până acolo să îl caut, dar în imensa pajiște înierbată e greu de crezut că l-aș fi găsit. Pe poteca ce ocolește vârful apar în schimb două firicele minuscule de apă, încât dacă mă chinuiam din primul izvor aș fi putut să beau, dar aveam suficiente rezerve de apă la mine.

La 4 ore după ce am coborât din microbuz ies la șosea, în Pasul Ojdula. Constat cu uimire că drumul a fost reabilitat recent și arată se fe: are parapeți, benzile sunt definite, săgeți, indicatoare, chestii trestii. O mare bilă albă (dacă o fi fost refăcut tot, nu doar porțiunea asta). Acum vreo 10 ani (sau mai bine de 10 ani, dar în ultimele decenii am cam pierdut noțiunea timpului) am venit la Greșu dinspre Brașov cu un autobuz care abia se mișca din cauza gropilor de pe șoseaua asta.

Ei, aflat aici, partea rea e că am de mers aproape 6 km pe asfalt, până în Pasul Mușat. 6 km de rupt tălpile în minunații mei bocanci în care uneori simt că merg pe nori, dar care pe teren rigid îmi lasă impresia că nu au talpă și că merg desculț prin brazdă. Aș mai fi avut o opțiune de urcare și aș fi scăpat de asfalt mai curând, fiindcă la scurt timp după traversarea șoselei e o potecă (probabil tot nemarcată) ce duce la Vârful Înzăpezit. Un așa vârf ar trebui vizitat iarna, când se va putea ridica la nivelul (re)numelui, când povestea-i va fi vie, așadar am preferat varianta pe șosea care îmi oferea șansa de a afla starea traseului principal de culme încă de la început, din Pasul Mușat.

O oră și jumătate și zeci de blesteme mai târziu calc din nou pe pământ. Mi-a venit de hac asfaltul, mă cam ustură tălpile, dar n-am cui să mă plâng așa că țin în mine până când mi se va oferi un prilej (și un umăr) să mă descarc. Șoseaua trece de câteva ori peste râulețe, cu puțin înainte de Pasul Mușat chiar peste Oituz, de unde am umplut bidonul de 2 litri de apă. Toate firicelele de apă sunt bine drenate spre rigolele de la marginea șoselei. Nu sunt foarte convins că apa e bună de băut, mai ales că mai sus sunt drumuri forestiere și nu știu ce deversează gibilanii în râuri, dar îmi trebuie apă să gătesc și e ok pentru că oricum am să o fierb. În paranteză fie spus, pentru cei ce urcă din Pasul Mușat e bine de știut că apă se mai găsește cam la două ore de mers din pas, în Poiana Hârtanu. Cine rezistă până acolo poate pleca cu bagajul mai ușor. Eu nu știam ce voi găsi în traseu și am preferat să fiu precaut.

În pas găsesc din nou marcaj turistic – cruce roșie. Citisem undeva că aici ar fi și un indicator ce lămurește timpii din traseu, dar probabil că a capotat între timp în soba vreunui localnic, iar parul a ajuns arac la vie. Marcajul istoric de pe harta mea e bandă roșie, dar în teren prima porțiune este CR. Tot pe acest drum apare și limita vestică a Parcului Natural Putna Vrancea, marcată printr-un pătrat roșu în chenar alb.

Urc pe un drumuleț forestier printre făget tânăr, din care se aud foșnete la tot pasul, de-mi vine să pășesc înapoi. Prima dată stârnesc din boscheți un iepuroi aflat la câțiva metri de mine. Doamne, ce spaimă am tras! Îmi aranjez inima la loc în piept și după alte câteva minute o ditamai sălbăticiunea țâșnește din dreapta mea spre adâncul pădurii. O ciută. Pfff, ce m-am speriat, dă-i cu masajul cardiac! Încep să plâ… să cânt o melodioară, doar-doar voi ține animalele la distanță. În lipsă de inspirație, le recomand compozitorilor să urce singuri pe astfel de poteci de munte. La mine funcționează, câteodată pot să compun cât pentru un album EP într-o săptămână pe munte. Mai zboară de deasupra-mi o bufniță, întunecând cerul, de am impresia că e un dragon. E clar, trebuie să mă calmez. Sunt animale aici și e normal să fie așa, e casa lor. Dar dacă am să continuu să merg cu teamă, nu mă voi bucura de drumeție. Așa că încetez cu cântatul și ușor-ușor îmbrățișez liniștea naturii. La urma urmei, sunt prădătorul suprem și bietele animale știu asta.

Marcajul e rar, dar drumul e bine conturat la început. La o răspântie fac stânga, pentru că la dreapta drumul părea să țină curba de nivel în loc să urce. Am nimerit calea cea bună, regăsesc marcajul ceva mai sus. Spre culme, poteca ajunge într-o zonă cu defrișări masive și e posibil să nu mai reziste prea mult arborii marcați. Acolo sunt și mai multe drumuri ce sporesc confuzia, dar cel bun este acela care urcă pe lângă pădurea de fag, nu cele ce se plimbă pe curba de nivel. E ușor de intuit totuși, doar vrei să ajungi pe vârful Mușat, cel mai mare din zonă, deci e musai să urci.

Pe stânga, în lumina din ce în ce mai blândă a soarelui, apar culmi din munții Vrancei. Vântul îmi suflă cu putere în păr, de parcă aș fi în gol alpin. Până sus mai e rost de urcat și nu stau pe gânduri. Vreau să trec de vârf înainte de înserare și să găsesc un loc de cort pe culme, nu în pădure. Împrejurul potecii sunt vrejuri de zmeură și mure, dar deocamdată sunt doar în floare. Dacă era sezonul fructelor poate găseam oameni la cules, dar și urși pofticioși.

Mai sus, pădurea de fag lasă încet-încet locul coniferelor, care au un aer obscur și te fac să simți din ce în ce mai acut nevoia de a ieși în culme. Când ies din sectorul de pădure zăresc un prim stâlp de marcaj cu bandă roșie, cocoțat în stânga mea, într-o ierbăraie ce-mi trece peste cap pe alocuri.

În vale bănuiesc undeva șerpuind drumul asfaltat pe care l-am părăsit cu puțin timp în urmă. Poteca intră din nou în pădure, de data asta de molid tânăr, iar marcajul ce apare din nou e CR, după ce pe doi stâlpi apăruse parcă de nicăieri BR. Sunt în zona vârfului, dar probabil că voi trece din nou pe sub el. Nici nu mai contează, oricum întregul munte este împădurit, ar fi nevoie să mă cocoț într-un molid pentru a vedea zările.

Covorul de ace uscate și mușchi de pe jos – prezent dealtfel cam în toate pădurile întunecoase de molid – face foarte plăcut mersul pe aici. Numai că atmosfera nu-i prea plăcută, deasupra mea s-au strâns norii cenușii, care fac și mai înfricoșător drumul prin hățișul de molid. Ce bun ar fi fost pe aici un prieten imaginar cu care să schimb o vorbă, dar ar fi trebuit să mă gândesc la asta înainte să-mi iau pastilele :))

O porțiune semnificativă merg pe curbă de nivel sau în ușoară coborâre pe un fel de traseu de centură ce ocolește vârful. La ieșirea din pădure soarele apare din nou pe cer și în poiana luminată mă bucur de semnal la telefon. Am primit și câteva mesaje, dar mă întristez să aflu că nu sunt de la cine îmi doream eu. Ce gol pare muntele uneori, când treci prin momente mai dificile, când știi că nimeni nu e cu gândul la tine! Mi-am dorit ca tura asta să nu se mai termine, pentru că simțeam că nu am unde să mă întorc. Chiar dacă nu m-am simțit niciodată atât de singur pe munte ca acum, îmi doream să rămân aici cu incertitudinea unui viitor fericit, decât să cobor și să am certitudinea unui veac de singurătate. Da, să stau aici cu muntele ăsta neprimitor, ce vrea să mă rătăcească la tot pasul, lipsit de apă și de poteci, ce se răzbună pe mine după ce oamenii l-au sluțit cu drujbele. Ars de soare, cu tălpile usturânde, pe un drum fără capăt, departe de oameni, atins de o depresie care mă mângâie pe creștet încă în clipele când scriu aceste rânduri. Dar cu care nu vreau să vă molipsesc…

Am ținut culmea deși ceva mai jos e o potecuță evidentă, dar sus vizibilitatea e mai bună și oricum știam direcția în care trebuia să merg. Doar când zăresc un indicator în apropierea pădurii decid să cobor până acolo pentru a-i face o poză, dacă tot vreau să documentez traseul. Jos, surpriză: scrisul de pe panou e șters în întregime. Ce să-i faci, dacă nu au mâzgălit și ei scrisul cu chiobăr țertificat plus, să reziste în timp…!

Continuu pe drumul evident ce ține limita pădurii pe dreapta până când ajung la baza unui vârfuleț nenumit, pe care decid să îl urc.

De pe el se vede superb întreaga culme împădurită a Mușatului, pe unde am venit, dar și muchiile pe care urmează să merg, spre vârful Stogu Mare, iar în lateral, peste păduri, se vede Târgu Secuiesc și zona de podiș scăldată în lumina apusului.

Sunt în Poiana Hârtanu, după cum mă avizează un indicator aflat mai jos de vârf. Din acest loc se poate coborî din creastă spre localitatea Ghelința. Creasta pare să fie marcată în continuare cu BR.

Văzusem încă de la ieșirea din pădurea Mușatului o stână mare în această poiană și, gândind că trebuie să fie și un izvor în preajmă, am hotărât să înnoptez undeva aproape. Am la mine cei 2 litri cu care mă aprovizionasem din valea Oituzului, dar dacă e o sursă de apă mai sigură pe aici, renunț la ei fără regrete, chiar de i-am cărat în spate atâta amar de drum!

Câinii mă simt de departe și mă întâmpină în coama dealului cu lătrături. Am timp să scot biscuiții din rucsac și, pe măsură ce mă apropii, le azvârl câte o gustărică. Nu scap de lătrat, dar măcar câștig câțiva tovarăși, pentru că unii dintre câini au primit cu entuziasm și aplauze tratația. Un cioban tânăr îmi iese în întâmpinare și mă ajută să trec de stână, indicându-mi un izvor fix lângă potecă (e chiar și un indicator într-un molid ce îl semnalează), la puțin timp după ce treci de stână.

Îl întreb dacă sunt vizitați des de animale sălbatice și îmi spune că acum un an de zile a fost atacat un om de urs chiar lângă izvor, dar eu nu-mi fac griji ținând cont de câți câini sunt în apropiere. Cel puțin voi auzi dacă dă ursul iama și voi avea timp să reacționez.

Hai că e fiță poiana asta, îmi spun! Nu-mi rămâne decât să găsesc un baldachin pe aici pe undeva, să-mi întind oasele… sau măcar un șezlong. Ți-ai găsit! Dacă ajungeți în zonă, nu mai căutați, că o faceți în zadar! Nu sunt nici baldachine, nici hamacuri. Da, grande, e incredibil, trebuie să dormi pe pământ aici, că alte posibilități nu există. Se pare că samsarii de pe plajă nu au auzit că lângă izvorul ăsta e loc cu nemiluita pentru șezlonguri și umbreluțe, unde să spargi semințe și să înalți lampioane în voie. Nu-i nici țipenie de om în zonă, nici măcar cu cearșaful. Pământ nou!

Chiar așa degajată cum e zona, găsesc cu greu un loc de cort pentru că pe toată coasta doar poteca e pe teren plan, în rest e cam înclinat pentru gusturile mele. Și nu sunt nesimțit să parchez pe interzis, fix în potecă. De simțit ce sunt, convin să întind cortul într-un loc în care toată noaptea am avut o tendință aparte de a ieși prin el de aplecat ce era… noroc cu centura, pardon, cu fermoarul, care m-a ținut înăuntru.

E aproape ora 9 seara când tabăra e gata și masa e pusă, dar momentul cinei e perfect. Soarele fuge grăbit după culmi și lasă loc unei adieri răcoroase de vânt, alinată numai bine de supa și piureul fierbinți din farfurie.

Singurătățile devin apăsătoare seara. Întotdeauna când ceasurile serii m-au găsit singur, indiferent dacă eram la cort sau la refugiu, am resimțit lipsa unui camarad cu care să stau la povești, care să alunge golul cataclismic ce se instalează în lume odată cu apariția stelelor. Întunericul alimentează gânduri nefirești despre lume, o fac un loc neiertător și aprig. Vântul nu mai e acolo să îndulcească arșita, ci își intră în rol de sperietoare. Vuiește nebun prin coama brazilor și trosnește crengile firave, apropiindu-se tiptil asemeni unui duh malefic al nopții. Uneori îl auzi interpretând voci care te strigă pe tonuri familiare, sporindu-ți tulburarea. Susurul izvorului se amplifică până la nivelul în care te aștepți să fii inundat de un val nimicitor de apă neagră. Cerul se adâncește deasupra ta și te întrebi mirat cum de e posibil să nu cazi în labirintu-i adânc de stele. Te ancorezi cu mâinile în iarba rece și speri la lumina ce are să alunge spaimele nopții. Dormi iepurește și te visezi treaz, pândind lângă adăpost orice zgomot suspect, orice pas închipuit.

Nu toate nopțile sunt însă la fel. Seara asta e lină, sunt aproape de stână, de oameni. Sunt foarte liniștit și oboseala mă îndeamnă să închei ziua. Agăț în cel mai apropiat molid punga cu mâncare și resturi și mă pregătesc să mă bag la somn. Când să intru în cort, constat că am stat cam mult timp cu plasa de insecte deschisă cât m-am ocupat de masă, încât era plin înăuntru de las cucaraceas! Mi-a luat ceva până când am scos toate sufletele afară tefere, astfel încât să încapă înăuntru, nederanjat, doar sufletul meu.

Am intrat în sacul de dormit înainte să se înnopteze de-a binelea și am rămas cu gura cortului deschisă. Am închis doar plasa de insecte. În plus, am o aerisire în partea superioară a cortului pe care am lăsat-o deschisă și am privit la stele prin ea. Ar putea intra apa de ploaie pe acolo, dar cerul era lipsit de nori. Așa am rămas toată noaptea. A fost cald și am putut privi multă vreme crepusculul luminos dinspre apus și stelele.

***

La 5 și jumătate sunt în picioare. Soarele are să răsară de după o culme înaltă pe care nu vreau să o urc, pentru că sus e oricum pădure și nu aș vedea nimic. M-am trezit devreme pentru a pleca la primele ore după răsărit, așa că nu mai pierd vremea și recuperez punguța cu mâncare din raftul molidului în care a stat peste noapte.

Dimineața e lipsită de cafea, pentru că am luat la mine o glumiță de chibrit căpătat într-o stațiune de schi din Austria, e mai bun de reclamă decât de aprins focul. Bățul alunecă pe trăgătoare ca la patinaj artistic fără să scoată vreo scânteie și îmi amintesc o discuție purtată acum câțiva ani la refugiul Iezer, când râdeam de cineva care își luase un amnar cu vreo 50 de lei, bani de care putea să cumpere vreo 30 de brichete… dar o brichetă, chiar așa nefumător, puteam să cumpăr și eu! Singura soluție e să frec două vreascuri uscate până se încing sau să ciocnesc de zor două pietre ca neanderthalienii, lucru pe care nu am de gând să-l fac oricât de bine sună.

Cortul a cam făcut condens, chiar dacă l-am lăsat deschis, nici nu vreau să-mi închipui cum ar fi fost dacă trăgeam fermoarele. Până și sacul de dormit s-a udat la suprafață și zadarnic le-am pus eu la uscat, pentru că până când nu a bătut puțin soarele în ele nu s-au uscat.

La 7 sunt totuși pe potecă și, cum sunt bine alimentat și hidratat, am un ritm bun de mers chiar și în urcare.

Înainte să părăsesc Poiana Hârtanu prind un vârf de culme de unde se vede foarte frumos în vale Târgu Secuiesc.

Caut să prelungesc momentele de liniște și fac o ședință foto în zmeurișul lipsit de fructe.

Mă înșel de câteva ori crezând că am trecut nu doar de Stogu Mare, ci și de următorul vârf – Baba, când de fapt eu nici nu am ajuns la primul, dar realizez asta abia când verific localizarea mea pe hartă cu ajutorul GPS-ului.

Mă aflu pe o frumoasă potecă ce ține brâul de sub o culme împădurită, dar care îmi permite vederi la stânga, spre munții Vrancei.

În apropiere de vârful Stogu, la capătul unui culoar, ies într-un luminiș creat cu mânie de toporiști. E abia începutul dezastrului pe care călătorul îl constată în acești munți. Dacă până la vârf mai apare câte un semn de marcaj turistic, după vârf începe balamucul. Arborii au fost doborâți ca și cum s-ar fi izbit cu utilajele de ei, mulți bușteni nu au fost desprinși ci au fost lăsați căzuți peste ceea ce ar fi trebuit să fie potecă, zădărnicind fără milă munca oamenilor de bună credință care au marcat cândva acest traseu.

Mersul pe aici e asemănător instrucției militare. Mă strecor printre bușteni și reușesc să părăsesc zona, dar ieșit într-un alt luminiș plin de urme de TAF mă confrunt cu altă problemă: 3 drumuri aproape paralele merg în aceeași direcție în care ar trebui să continuu eu și niciunul nu este marcat în primele câteva zeci de metri.

Te întrebi ce a vrut să spună autorul cu atâtea răspântii. Îl aleg pe cel din stânga, pentru că am impresia că ultimul marcaj de dinainte de luminiș indică acea direcție. Greșit! Drumul cel bun e cel din mijloc. Când realizez că nu merg bine mă întorc o bucată și recuperez alta de-a dreptul prin pădure. Regăsesc apoi doar episodic marcajul, pentru că tăietorii au fost insistenți. Nu știu ce semnifică, dar în unele locuri apar niște săgeți albastre pe trunchiuri, care nu sunt însă de încredere, deviind drumețul din potecă.

Apoi pierd urma țapinarilor și mă bucur de o potecă tare sălbatică, pe care nu cred să fi mers cineva din specia noastră de multă vreme. Urme de animale împânzesc zona. Sunt vizibile în potecă, în iarba culcată, în scoarța roasă sau zgâriată a copacilor, în firele de păr agățate pe trunchiuri, în… dovezile solide 😀

Dau de o altă hrănitoare de animale cu o căsuță de observație și înțeleg ce a atras atâtea animale în zonă. Grăbesc pasul până când părăsesc livingul urșilor și ies într-o potecă lată, în care marcajul bandă roșie apare din loc în loc, cât să îți confirme că ești pe calea cea bună.

Sunt sub vârful Baba, care se înalță semeț în stânga mea, dar care e de asemenea împădurit cu molid des, ce nu te prea îmbie la plimbare până sus. Pe potecă găsesc o basma pe jos, cine știe, o fi fost a babei ce numește vârful, mă gândesc. Cred că mi-ar sta bine cu broboada pe cap sau la gât, leliță, dar nu mă ating de ea, să nu dau de belele ca Albă ca Zăpada. Și iată că nu dau, întregul sector de până la vârful Lujeru e împădurit dar poteca e curată, nu mi se înfățișează nicio vrăjitoare dinainte.

Ies din pădure fix în zona vârfului, iar pentru a continua spre Lăcăuți aici trebuie făcut ușor stânga, spre a intra din nou în pădure. Eu merg înainte pe muchia înierbată, părăsind creasta matematică din locul marcat pe hartă cu denumirea La Butuci. Trebuie să ajung la vârful Zârna, de care mă desparte o porțiune de pădure, și să caut de acolo un drum pentru a coborî în Covasna. E deja ora prânzului și urcarea până pe Lăcăuți nu ar face decât să mă obosească și să pierd vremea, pentru că oricum pentru coborâre va trebui să mă întorc în acest loc. Sigur am să revin în zonă pentru munții Vrancei și am să parcurg data viitoare porțiunea dintre Lăcăuți și vârful Lujeru.

După Poiana Hârtanu nu am găsit deloc apă, deși ciobanul întâlnit în seara precedentă la stână îmi spusese că ar mai fi un izvor spre Lăcăuți, pe care eu nu l-am identificat. Nici aici nu cred să fie vreunul. Poiana pare ocolită de turme, deși identific mai multe urme de foste stâne în apropierea pădurii. Chiar și o cruce mare de lemn indică faptul că locul a fost populat vreme îndelungată. Să fie lipsa apei care să-i fi silit pe oameni să plece de aici?

Mă așez în iarba înaltă – lângă pereții căzuți ai unei foste stâne – și mănânc cu poftă un pateu cu pesmeți și un baton energizant. E ultima gustare din natură, altceva nu mai am în meniu… vreau să spun la pachet. Pe de o parte mă bucur de picnic, pe de alta ușurez rucsacul de câteva sute de grame. Oricum, rucsacul a avut undeva sub 10 kg a doua zi și asta s-a simțit în modul în care m-am mișcat. Am făcut doar două ore și jumătate până aici, pe indicatoarele întâlnite sunt preconizați timpi de până la 6 ore între Poiana Hârtanu și Poiana La Butuci. Nu luați chiar de buni timpii mei, eu am mers încontinuu și, fiind singur, m-am mișcat binișor.

Când reintru în pădure țin drumul înainte fără a ști unde mă va duce. Nu merg mult și sesizez marcajul vechi punct albastru din loc în loc. Poteca e mult mai bătută decât cele parcurse în creastă până aici, mă gândesc că poate e o cale folosită și de cei ce urcă la stația meteo de la vârful Lăcăuți.

În apropiere de vârful Zârna, deși pe harta mea pare că vârful se ocolește prin dreapta (nord), poteca mă conduce prin stânga lui, întâi printr-o rariște din care mai răsar alte drumuri și din care pot vedea pe pajiștile dinspre vârf turme de oi, apoi pe la baza unui șir de molizi. E ușor de urmat poteca și, chiar dacă ies de pe hartă (harta pe care o aveam nu conține și zona dintre vârful Zârna și localitatea Covasna), am convingerea că merg în direcția bună.

E mult afiniș de-o parte și de alta a drumului, dar fructele nu au apărut încă. Pe potecă sunt bureți rupți și aruncați, semn că a trecut ciobanul mai devreme cu gândul la o tocăniță.

Spre marea mea mirare, din față se aude hârâit de… motor. Motor? Aici? Ei da, chiar așa! Pe lângă mine zburdă o mașinuță cam cât unateveu, ca alea de golf din filmele americane, ce o taie pe o potecă spre vârf. Probabil că duce provizii la vreo stână de acolo, precum tractorul întâlnit ieri dimineață. Nu mă bucură să văd motorul pe munte, dar e mai chinuitor gândul că în locul lui puteau fi câțiva bieți cai sau măgari.

Cât mă consolez cu astfel de gânduri, îmi pierd concentrarea și sunt luat cam din oală de doi dulăi care probabil m-au urmărit de pe un vârf de rampă din potecă. Îi văd târziu, când deja vin spre mine în galop, iar viteza lor e invers proporțională cu capacitatea mea de reacție. Mă dezmeticesc din amorțeală când dinspre dreapta coboară spre mine alți doi câini. Sunt copleșit, intru pe pilot automat. De ceva timp agățasem bețele de trekking pe rucsac, preferând mersul biped, ca tot urangutanul. Îmi amintesc însă că am pus biscuiții într-un buzunar extern al rucsacului, pentru că între noi fie vorba mai ciugulisem și eu din ei de poftă, noroc că nu pe toți! Cu mișcări dibace le servesc sub gurile furioase câte un biscuite și, numaidecât, câinii își revizuiesc comportamentul și mă urmează gudurându-se. Ca atare, trec fix prin mijlocul turmei ca și când aș fi fost un berbec, nu un străin. Beee!

Chiar și ciobanul abia mă deosebește de mioare… îl conving doar după ce îi vorbesc. Fără hartă e mai dificil să mă orientez, iar el îmi dă câteva informații prețioase despre cum să ajung în Covasna. Teoretic, trebuie să merg mult înainte, până la o stână, și de acolo se face un alt drum la dreapta. Dar mă vor îndruma cei de la stână pe mai departe.

Plaiul se lărgește după ce trec de vârful Zârna, plimbarea e frumoasă, culorile sunt mai vii, dar simt cum mă arde soarele prânzului. Chiar că e mult de mers după vârf!

După încă o jumătate de oră și o urcare ușoară, nimeresc în sfârșit la stâna mult așteptată în care e arborat drapelul, de credeam că e vreo instituție a statului – de ce nu Camera Deputaților, că tot zburdau liberi porci și măgari?!

Ciobanul mai în vârstă mă apără de câini și îmi oferă o cană cu apă rece de la un puț acoperit. De bună ce e, umplu și bidonul aici! Omul e tot din Vrancea, tocmai din Tulnici, și se vede treaba că e naționalist. După ce schimbăm câteva cuvinte, mă îndrumă pe poteca spre Covasna.

La un hop de stână e o cabană cu circuit închis (probabil), dar nu era nimeni în preajmă să-mi spună ceva despre construcție. În schimb, recunosc zările și îmi bucur ochii: în stânga mea se vede conturul slab al munților Ciucaș, cu creasta prelungă a Gropșoarelor-Zăganu, apoi Piatra Mare cu tot cu Bunloc, Postăvaru, intuiesc până și Bucegii și Piatra Craiului undeva în fundal, deși în fotografie sunt greu sesizabile culmile din depărtare.

În vale se vede bine localitatea Zăbala, iar după o muchie împădurită se zărește Covasna, cam departe dacă ține cineva cont de părerea mea. Eu aș fi ridicat-o mai aproape!

De aici începe coborârea, e și o răscruce la care eu am urmat calea spre stânga. Cred că spre dreapta se ajunge în Zăbala, dar nu pot spune cu certitudine că așa e.

Imediat ce încep coborârea pierd contactul vizual cu zările. Drumul e greu, alunecos, cu grohotiș instabil în care îți rupi tălpile. Găsesc cu surprindere câteva marcaje vechi punct galben, de mă și sperii crezând că văd buline de la căldură! Mai jos se ajunge la intersecția cu o vale ce vine din dreapta, un alt loc în care e o hrănitoare și multe urme de urși, de unde se continuă pe malul râului pe forestierul mult mai pronunțat.

Mă opresc la un moment dat pe o buturugă așezată lângă râu parcă pentru a mângâia sufletul drumețului încins, unde îmi răcoresc tălpile câteva momente și-mi schimb șosetele. Am impresia că ciorapii ăștia de la Decathlon sunt de jucărie, am făcut niște bătături în talpă încălțat cu ei…! O fi și branțul bocancului de vină, dar ciorapii nu m-au protejat deloc. Am preferat să-i încalț din nou pe cei purtați cu o zi înainte, luați de la Salomon, dar care oferă cu adevărat protecție pentru tălpi.

Opriri nu am mai avut de acolo, ci doar niște încetiniri pentru a culege fragi, singurele fructe de pădure apărute în această perioadă. Pe la jumătatea forestierului am întâlnit un domn, localnic din Covasna, care ieșise cu familia la cules de fragi. Eram încă în dubiu dacă voi ieși în Zăbala sau în Covasna, pentru că nici pe GPS nu aveam vreo potecă pentru sectorul ăsta de drum, iar el mi-a confirmat că sunt pe drumul de Covasna, așa cum speram. Dar până acolo tare mult a mai fost de mers!

Sălbăticiunea asta mi-a ieșit în cale cu puțin înainte de localitate. Cred că el e dihania care a lăsat urmele alea de lăboanțe ceva mai sus pe malul râului. Ăă? Ia recunoaște, amice, tu ai fost?

Primele gospodării apar la intrarea pe un drum forestier pietruit, dar plin de praf alb. Un panou atenționează că în zona din care am ieșit eu umblă urși periculoși. E și ăsta un mod să ții oamenii departe de forestier – speriindu-i, mai ales când amenzile nu mai funcționează (sau când nu poți să le aplici). Pe drumul ăsta un localnic îmi arată ce înseamnă să fii mafiot prin părțile astea, când trece în goană pe lângă mine cu mașina, stârnind prăfăraia până la cer, de arătam ca băștinașii ăia care ies la vânătoare vopsiți cu var din creștet până-n călcâie.

Intrarea în localitate e semnalată ceva mai încolo, în dreptul unei mici stații de mocăniță, unde era lumea strânsă ciurdă lângă niște vagoane garate spre a-și dormi somnul de veci. La vagoane mă refer, da? Înainte, de aici pleca o linie ferată forestieră ce ducea până în Comandău, celebrul plan înclinat! Acum linia se termină brusc pe buza râpei, deasupra râului Covasna, iar mocănița are o glumiță de traseu de vreun kilometru, poate doi, între intrarea în localitate și hotelul Clermont.

Lumea e venită la stațiune – îmbrăcată bine – și se cam uită gură cască la mine. Șchiopătez vizibil de la cele aproape 4 ore făcute pe forestier de la stâna aceea cu steag. 4 ore de chin ce s-a întrupat în mine, că dacă eram cal și mă vedea cineva cum merg, mă împușca de milă. Sau dacă era vreun concurs de street dance, l-aș fi câștigat fără dubiu numai la modul în care mergeam.

Simțeam eu că fierb, dar n-aveam oglindă și mi-a fost greu să-mi dau seama cât de tare m-am bronzat în tura asta. Mă miram eu de ce ieșeau localnicii la poartă să îmi ofere fier vechi…!

***

Pentru cei care nu au chef să citească toată poliloghia, dar sunt interesați de timpii intermediari de pe traseu:

Pasul Oituz (866 m) – Pasul Ojdula (1.076 m): 4 ore – traseu nemarcat;

Pasul Ojdula – Pasul Mușat (1.162 m): o oră și 25” – ~6 km pe șosea asfaltată;

Pasul Mușat – vf. Mușat (1.503 m): o oră – marcaj cruce roșie;

Vf. Mușat – Poiana Hârtanu (1.359 m): 45” – marcaj cruce roșie;

Poiana Hârtanu – Poiana La Butuci (1.510 m): două ore și 30” – marcaj bandă roșie (rar în porțiunile exploatate din zona vf. Stogu Mare);

Poiana La Butuci – Șaua Comandău (stâna cu steag) (~1.380 m): o oră și 30” – marcaj punct albastru (foarte rar);

Șaua Comandău – Covasna (700 m): 3 ore și 20” – marcaj punct galben (extrem de rar).

***

La final, nu pot decât să mă întreb dacă nu e mai bine că au dispărut turiștii din munții Brețcului. Poate ar trebui ca oamenii să lase în pace de tot acești munți, să le dea un răgaz să se liniștească. Odată cu ei vor dispărea definitiv și potecile, rămânând numai niște hățașuri ce se pierd prin păduri, redându-le animalelor o oază de libertate. Și chiar dacă vor dispărea și pădurile cu tot cu sălbăticiunile pe care le adăpostesc, ceva tot va trebui să răsară în locul lor. Natura are oroare de vid, viața nu face compromisuri și se va regenera sub alte forme.

Oricum ar fi, sunt convins că-mi voi aminti cu plăcere incursiunea mea în aceste locuri sălbatice, prin care am trecut însingurat într-o vară. Prin acești munți uitați, cu coama rară…