În penultimul weekend de vară plănuiam să scot aparatul foto la plimbare prin ploaia care se anunța; câteva imagini alb-negru cu ferestrele luminate, sparte în lacuri, dau tare bine pe înserat!

În schimb, am ales pe ultima sută de metri să dau cântecul guguștiucilor din București pe cel al mierlei din pădurea de munte, așa că am decis să ies o zi la munte, în Postăvaru. Voiam de mai multă vreme să ajung aici și nu se ivise încă ocazia. Muntele ăsta este renumit pentru pârtiile sale iarna, dar vara… nu-l laudă nimeni. Nu-i semeț ca vecinul Buceag, iar ceea ce-l face o comoară pentru turiști în anotimpul rece – pârtiile – îl face indezirabil pentru iubitorii de munte. Nu-s mulți cei care vor să iasă la plimbare pe poteci și să vadă defrișările înfiorătoare care au făcut loc pârtiilor și altor utilități, ori căbănuțe care se ivesc dintre brazi la tot pasul, ca să nu mai vorbesc despre ATV-uri și alte mijloace mobile care invadează cărările, nefiind parc național (nu că asta i-ar ține la distanță pe autoturiști).

Dar Postăvaru nu este doar atât, el răsplătește pe fiecare după dorințe. Se bucură de suficiente porțiuni de abrupt, vizibile încă de pe serpentinele de la ieșirea din Predeal, sunt poteci de nepătruns pentru turistul de rând prin pădure, sunt câteva trasee de cicloturism sau călărie, și sunt și sumedenie de vietăți sălbatice cu care te poți întâlni.

În plus, de pe terasa cabanei omonime sau de la vârf, poți avea surpriza frumoasă a unei priveliști de poveste.

Trebuie să recunosc de la bun început că nu voi putea oferi atât de multe informații utile despre masiv, cum mi-aș dori, însă am fost mânat în a scrie acest jurnal întrucât nu am găsit pe sait o descriere a traseului parcurs, așadar poate va avea cumva o utilitate pentru cineva.

---

Desigur că prognoza anunța ploaie cam toată ziua. Lumea se sperie repede când la meteo se pronunță cantități uriașe de precipitații, așadar viteji am fost doar noi trei: Oana, Liviu și cu mine.

Am depășit deja stadiul în care eram meteodependent. Până la urmă, cel mai bine e să iei ca orientativă informarea meteorologică și să te pregătești înainte de a pleca la drum. Muntele îți oferă surprize plăcute indiferent de vreme, de la ceața aruncată ca un văl peste păduri sau roua rece a dimineților de vară, la ploaia care trezește cu foșnet natura la viață sau la gerul iernii care-ți deschide privirea spre depărtări nebănuite altminteri.

Am decis să urcăm din Timișu de Jos pe valea Lamba până aproape de cabană pe marcaj cruce albastră, de la cabană la vârf pe drumul roșu (marcat cruce roșie) și să coborâm pe marcaj bandă albastră până în Timiș.

Am lăsat mașina la benzinăria Petrom, care are o parcare generoasă pentru TIR-uri. Vizavi de benzinărie urma să se termine traseul nostru (BA) spre seară.

De acolo am mers pe jos câteva sute de metri spre Brașov, pufăind şi trăncănind ca locomotivele, până la clădirea din imagine.

Gara Timișu de Jos este puțin mai departe și de acolo trebuie să te întorci puțin spre Predeal pentru a intra pe traseu.

La început, drumul este destul de larg, fiind o potecă forestieră bine întreținută, bătută pe valea râului Lamba Mare. Nu se poate aborda cu mașina proprie, întrucât este instalată o barieră la intrare, peste care doar mașinile Ocolului Silvic pot trece. De altfel, nu văd pentru ce ar vrea cineva să intre cu maşina pe aici, decât dacă ar dori să facă o mică plimbare cu întoarcere pe acelaşi traseu, pentru că altfel ar umbla mai mult pe jos pentru a-şi recupera automobilul.

Panta este destul de lină, astfel încât în porțiunea asta de traseu am putut discuta fără să obosim. Subiectul principal a fost concediul care se apropia, în septembrie. Pe ordinea de zi intră își face loc și dezbaterea subiectului de interes major: ursul. Stabilim și ce facem dacă ne întâlnim cu moș Martin. Liviu propune cea mai utilă variantă de urmat: să aprindem două lumânări și să facem pe mortul, ca să ne obișnuim cu ideea. Desigur, glumim! Oana nu prea râde 🙂

Cam jumătate de oră – dacă nu mai mult – se merge pe forestier, trecând pe lângă stive de lemn proaspăt tăiat. La un moment dat, întâlnim un panou în care suntem informați că în zonă este necesară mai multă Atenție, se corhănește. Desigur, dacă nu știi ce-i aia corhăneală, te duci cu gândul la cine știe ce nebunii pe care le poți păți dacă pun mâna pe tine corhănitorii. Misterul este întreținut și de impersonalul se, n-ai de unde să știi dacă e om sau altă ființă cel care face treaba asta: la o adică, se corhănește pe sine sau vrea să mă corhănească pe mine?

Tot dus pe gânduri, așa, te poți trezi din cer cu un buștean în devlă. Era mai simplu dacă spunea: Atenție, se prăvălesc bușteni din amonte. Eventual puteau să facă și un desen demonstrativ :)) Dar probabil că plăcuța de informare trebuia să fie mai mare, ca să cuprindă toată explicația.

Când deja ai impresia că ai mers pe forestier o veșnicie și că mai ai puțin până când te va scoate în vârf, iată că drumul se termină, făcând o curbă la dreapta, iar noi continuăm înainte pe poteca marcată. Vegetația este foarte densă în această perioadă a anului. Ajungem la o căsuță pe partea stângă, care apare și pe hartă ca o căbănuță a fondului forestier.

Se pare că fusese ușor devastată, ivărul de la intrare fiind rupt, la fel și priciul din interior. Am încercat să închid ușa (zadarnic) și am plecat cu gândul că probabil clădirea nu va mai rezista mult fără întreținere, pentru că iarna zăpada va fi suflată înăuntru.

Trecem printr-o poieniță plină de brusturi, ciulini și urzici, ne verificăm rănile, mirându-ne de locurile pe unde ne ustură.

Deja la următoarea poiană scoatem bețele de trekking, ne punem mânecile lungi înapoi și ne lăsăm pantalonii până peste glezne 🙂

Ieșim cu bine din poiană pentru a aborda o scurtă urcare prin pădure, depășind firul apei în câteva puncte. Nici nu mi se face încă lehamite de urcare, că ajungem la stâlpul indicator, de unde se desprinde un traseu nemarcat, dar mai scurt, către vârf.

Facem popas de înfulecat ceva energizant, decidem că vrem să stăm pe terasa cabanei la soare, bunăoară varianta scurtă a nemarcatului pică.

Ce a urmat, pentru mine a fost pedeapsă! Abruptul cărării m-a biciuit peste poate, fiind lăsat constant în urmă de cei doi maratoniști din față. În perioada aceea, aveam și exercițiul prostului obicei de a fuma (între noi fie vorba), iar țigările din buzunar parcă-mi șopteau: N-ai să reușești să urci!

Trebuie spus că poteca urmează constant cel mai aprig suiș, lucru recunoscut și de Oana și Liviu ulterior. Pădurea este însă de toată frumusețea, cu făget alb și de un verde electrizant. E o plăcere să mergi pe aici, dacă nu te zorește nimeni!

Am depășit la un moment dat un cuplu care mergea lin, oprindu-se din când în când, în timp ce eu gâfâiam să-i prind din urmă pe cei doi atleți.

La intersecția cu drumul care vine dinspre Poiana Brașov, i-am ajuns (pentru că m-au așteptat). Au recunoscut și ei că le-a fost dificil la urcare, dar nu s-au oprit pentru că voiau să se termine mai repede chinul! Păi, bine, oameni buni, știați că s-au inventat pauze de odihnă? Am auzit că sunt la modă!

De aici se poate ajunge pe un traseu de jumătate de oră la Peștera de Lapte, noi mergem însă în direcția opusă.

Liviu mă atenționează că dacă privesc înapoi, voi vedea urme de porc. Neînțelegând că este vorba despre o glumă (proastă la adresa mea), nefericitul de mine a aruncat o privire în spate, stârnind hohote de râs.

Poteca este străjuită de pădure, însă are și câteva ferestre înspre depresiunea Brașovului, care ne-au permis să vedem coama Tâmpei care binecuvântează bătrânul și cochetul Kronstadt.

Curând ajungem într-o zonă aranjată de mâna omului: bazinul artificial care alimentează tunurile de pe pârtiile Poienii Brașov, răpind brutal frumusețea zonei. Suntem la altitudinea de 1.490 m, în Poiana Ruia.

Lacul este populat cu… apă rece. Nu are niciun rol piscicol, poate dacă era la altitudine mai mică și la vreo 150 km mai la sud-est, ar fi fost un loc pentru desfătare și îmbăiere pentru băștinași.

În scurt timp ajungem și la cabana Postăvaru, unde suntem întâmpinați călduros de un cuț jucăuș. Am făcut până aici două ore și jumătate de la intrarea în traseu, spun asta în căutarea compătimirii voastre, traseul fiind de 4 ore.

La cabană domnește relaxarea, în toate formele sale. Poți servi masa în regim de restaurant, poți savura o răcoritoare în razele calde ale soarelui, în interior există și televizor pentru cei care vor să rămână informați, ori poți efectiv să te odihnești povestind cu cei dragi momentele frumoase ale zilei.

Am văzut că există și un mic magazin de țoale de munte, bocanci sau echipament de schi, la preț de bunuri cărate în cârcă.

Din Poiană a ajuns la un moment dat un grup de persoane călare, atrăgând atenția zgomotoasă a ciobăneștilor de altfel apatici de pe terasa cabanei.

Ceea ce mi-a plăcut la cabană este că se menține curățenia în zonă și, deși locul este ușor accesibil pentru multe tipuri de turiști, persoanele sunt civilizate și păstrează atmosfera liniștită. Iar panorama de aici este fantastică, indiferent de anotimp!

Porniți din nou la drum, ajungem în scurt timp într-un loc de unde privim de deasupra bazinul de acumulare al pârtiei. Cum arăta oare locul acesta înainte să înfigă omul colții de metal în natură?

În imagine, vârful Postăvaru, cel mai înalt punct pe care aveam să-l atingem astăzi.

Pe sub linia telecabinei, drumul își face loc pe lângă niște clădiri împărăginite spre vârful Postăvaru.

Izbutim să ajungem la baza vârfului, unde suntem luați cu asalt de gloata ieșită din vehiculul pe cablu. Care mai de care, îmbrăcați și încălțați de o plimbare prin parc, văicărindu-se de frig și împiedicându-se la tot pasul. Nu ne deranjează însă, deși au ocupat întreaga aleecare urcă până la vârf, prinzându-se ca de piciorul mamei de balustradă.

Ocolim zona, mergând prin locul pe unde turiștii nu au voie să iasă, și ne așezăm pe un tăpșan de lângă grozăvie, ceva mai jos, pentru a sta mai în liniște și pentru a fi feriți de vânt.

Bucegii sunt complet învăluiți în nori, însă nu mai departe decât vizavi se înalță geamănul Piatra Mare, care ne fură privirile. Încercăm să dibuim poiana cabanei omonime. Iată cum arată o zi în care prognoza ne chinuia cu ploi interminabile.

Vremea a ținut din nou cu noi. Cred că Liviu este un soi de vraci, pentru că mereu când a venit cu noi, am avut parte de vreme fără strop de ploaie, deși la radio se-anunțau ploooooi.

Este momentul potrivit pentru a goli rucsacul de fructe și ciocolată, și de a ne umple trupul cu energie. Ați observat și voi că sus pe munte fructele au un gust mai bun? Sau că o ciocolată la momentul potrivit este un deliciu?

Împart cele 4 mere în mod egal între noi 3, cu mențiunea că unul mi-a căzut și s-a dus de-a dura la vale. Reacția firească a fost să încerc să îl prind, dar e bine că m-am abținut, altfel mi-aș fi putut pierde echilibrul și l-aș fi urmat. Mi-am propus să îl recuperez la coborâre, nu pentru mine – e doar un măr! – ci pentru a nu atrage inutil animalele în zonă. Din nefericire nu l-am mai dibuit când am coborât.

Înainte să plecăm am urcat și noi în punctul cel mai înalt. Suntem la 1.799 m, dar Liviu ține să fie mai cu moț și prin propriile forțe se propulsează la 1.800 m, unde cere o poză!

Coborâm apoi ca printre jaloane, ocolind persoanele care se odihneau la fiecare pas la urcare, și ieșim la indicatorul de marcaj BA pe care urma să coborâm.

Poteca intră rapid în pădure, cotind în serpentine scurte și deosebit de abrupte (după umila-mi părere), iar umbra a ținut umezeală, așadar suntem atenți cum pășim pentru a nu aluneca. Acolo unde este umezeală, este și vegetație. Am găsit și câțiva fragi. Eu mergeam primul, fotografiam, iar fructele dispăreau apoi ca prin minune, pe măsură ce Oana trecea prin dreptul lor 🙂

În desișul de molizi, ne oprim pentru a asculta gâlceava păsărelelor. Răspundem și noi, încercând să imităm trilul lor. Le dăm pace în cele din urmă, gândindu-ne că nici nouă nu ne-ar plăcea să ne înjure ele pe limba noastră.

La finele serpentinelor, poteca zburdă încă vioaie spre vale. Și pentru că nu mai sunt serpentine, le desenăm noi, oprindu-ne din când în când cu ajutorul trunchiurilor de brad.

Printre crengi se ivește la un moment dat un luminiș în vale. Ajunși acolo, găsim o largă poiană – Poiana Stânei Postăvarului. Facem o scurtă pauză de verificat genunchii și ne încumetăm să pornim mai departe. Cu atenție, găsim marcajul pe un brad, spre stânga de la ieșirea din pădure.

Merită spus că marcajul pe acest traseu este foarte bun, vizibil, pare să fie de dată recentă.

Oana, intrând printr-un portal către o lume verde.

La scurt timp de la intrarea înapoi în pădure, ajungem în locul în care este ridicată o construcție care se aseamănă cu o căsuță în copac.

Este însă un pândar de vânătoare. Propun grupului un popas, cât îmi pun mintea la contribuție cum să distrug coșmelia.

Regret enorm că nu am la mine toporișca, pentru că aș fi făcut întregul ansamblu numai șipci de foc, dar îmi promit că voi reveni cândva pe aici. Mă mulțumesc să iau scara (grea mai era!) și să o azvârl în râpa de alături. Îmi dau seama că nu e suficient, așa că o prăvălesc mai la vale, la vreo 20-30 de metri de unde era. Dacă mie mi-a fost greu să o răstorn acolo, probabil vânătorului îi va fi și mai greu să o care înapoi.

Nu pot să înțeleg barbarul obicei al animalului biped, ascuns și adăpostit în desișul pădurii, cu avantajul creat de bilele de foc pe care le scuipă din țeavă. Ce ne-am face oare fără o ceafă de urs, fără coaste de mistreț, ori fără un ciolan de căprioară la un restaurant de munte? Braconat sau legalizat, obiceiul este de blamat. Dintre atâtea mii de meserii pe lume, să nu-ți poți câștiga pâinea decât prin crimă?

În continuarea traseului, trecem pe o scurtă curbă de nivel unde panta laterală este destul de accentuată, iar în potecă este noroi. Reușescsă alunec și în efortul de a mă redresa pentru a nu o lua la vale, cad în fund ca un pici pe derdeluș. Râsete. Eu nu râd, desigur, ci beștelesc târmoaca din care mă ridic cu dificultate.

Înțeleg că e mai bine să țin ochii la potecă și să nu mai trăncănesc atât la Oana să fie atentă încolo și încoace. Mereu le dau sfaturi celor cu care merg pe munte despre ce e bine să facă – în cazul de față, să fie atenți pe unde pășesc și să se oprească dacă vor să privească în altă direcție – dar eu le mai încalc.

Privind înapoi, găsesc printre pomi vârful de unde coborâm și am impresia că am mers deja suficient, ceea ce-mi dădea de crezut că mai e puțin până la capătul traseului. Oho, cât puteam să mă înșel! Poteca merge mult spre nord, nu coboară perpendicular pe drumul național. Iar cifra fatidică a zilei a fost prezentă în toate zările: după ce am trecut peste 3 picioare de munte, culcând iarba înaltă în 3 poienițe și urcând de 3 ori culmi (la coborâre!), ni se pare că auzim zumzetul mașinilor din vale.

Bine spus că ni se pare, pentru că aventura continuă. Poteca nu coboară prin valea Dragă, cum o făcea în trecut și cum apare pe anumite descrieri ale traseului, ci urcă pe o culme îngustă și stâncoasă, pe care trebuie să avem grijă să nu alunecăm. Coasta aceasta a fost un deliciu și ne-a scos din starea apatică în care intri fără să vrei la o coborâre anostă de pe munte, însă Liviu a grăbit aici pasul, exasperat de pădurea fără de sfârșit, așteptându-se poate să iasă în Covasna. Oana, sălăcuța, a înțeput să miaune că a obosit, pentlu că ea e miiică, miiică si că tlaseul ăsta a fost luuung, luuung.

Cam atât de mică… a trebuit să folosesc funcţia macro de la aparatul foto pentru a o încadra bine 🙂

După două ore și jumătate am ieșit la DN, fără să întâlnim vreun călător pe traseu. Nu știu dacă am reușit să înțeleg măcar o parte din sufletul acestui munte, rănit atât de rău de mâna grea de fier a omului. Poate revenind îmi va dezvălui povești vii, și respectându-i legile, vom deveni prieteni. Cât de prieten poate fi un munte cu călătorul său.