Un expert în comunicare m-ar putea sfătui că a începe o propoziție cu o negație este o abordare nefericită.

Totuși… Nu mai demult decât duminică (12.10.2014), mânați de țeapa dată de vară toamnei, ne-am învoit să călărim un traseu în Crai, că mie personal îmi ardea buza după nițică cățărare, îngădui-mi-s-ar cacofonia.

Când zic noi, mă refer la mine, Liviu, Lucian și Alina. Ăștia nu mai fuseseră în Crai nicicând, așa că mi-am permis să-i sperii cu povești terifiante despre groaznicele trasee ale celebrului masiv. Condimentate cu niște poze din unghiuri chinuite, a fost rețeta perfectă să le scutur puțin rânjetul pe care l-au încercat poate pe platoul bucegian. Treziți de dimineață, primele ore ne prindeau întârziind la o cafea pe Valea Râșnoavei, că nu-i niciodată mai rea o cafeluță decât înainte să urci pe munte.

Liviu – fiind mai înverșunat – a ținut să bea două, dar se vede treaba că otrava nu-l atinge, de multe ori pe traseu căutându-ne cu privirea în urma sa. Probabil că este după sufletul omului.

În fine, ajungem în Zărnești după ce facem o vizită inopinată localității Cristian – de fapt, două vizite: una când ne îndreptam zurlii spre Brașov dinspre Râșnov, a doua la întoarcere, când ne-am dat seama că am greșit drumul.

Lăsăm mașina în parcarea privată (cu plată!) a cabanei Gura Râului, ca să fim mai aproape de ea la finalul traseului, iscodind peste gardul cabanei, de n-ar veni nimeni (altă cacofonie) să ne ceară taxă de parcare!

Liviu mă însărcinează cu fotografiatul în tură, punându-și încrezător Nikonul în mâinile unui Canonist ce sunt. Chiar eram curios cât de rezistent este un Nikon la izbituri cu pietrele. :))

Băieții își chinuiseră oasele prin noroaie pe biciclete cu o zi înainte pe la Susai și pe alte coclauri și acum nu plecăm la drum până nu-și asigură fiarele cu toate cablurile posibile de mașină, de parcă ar fi vrut cineva să se murdărească suind în șeile lor.

Înscriu pe ceas altitudinea înregistrată aici: 750 m – că nu degeaba am dat toată agoniseala pe un ceas de trekking, măcar să știu cât urcăm și în cât timp, și într-un sfârșit glorios ne mișcăm pe o cărăruie spre refugiul Diana, pentru că n-am avut când să spun, dar traseul pe care ni-l propusesem urca spre vârful Turnu prin Padina Șindileriei, urmând să abordăm  coborârea din creastă prin Șaua Crăpăturii spre Curmătura.

Ca să nu mai căutați prin dicționare, padina este o mică depresiune, asemănătoare unei văi înguste sau poate mai curând cheilor. Nu cunosc toponimia locului, însă mie îmi sună ca un loc de unde îți poți face rost de un acoperiș pentru colibă.

Pentru a scurta din drum, decidem să trecem printr-o pajiște plină de buchete de brândușe de toamnă.

Privind înapoi, sorbim cu poftă răcoarea dimineții cețoase dinspre depresiunea Țării Bârsei, în timp ce căutăm porțiuni mai umbroase de cărare sub soarele fierbinte.

După o scurtă bălăurire prin singurii boscheți din poiană, ieșim în marcaj bandă albastră, care ne conduce spre mănăstirea Colții Chiliilor.

Traseul este frumos, traversând mai multe poieni pe la poalele muntelui, fiind o plimbare perfectă prin natură pentru cei care vor să facă puțină mișcare.

În scurt timp am ajuns la mănăstire, însă nu am intrat în incintă, socotind că ne grăbim și oricum, e suficient că alergăm prin București după ambulanțe să pupăm crucea!

Am rămas cu o impresie plăcută să găsesc pe traseu panouri informative cu harta parcului național, traseele marcate, câteva indicații prețioase despre cum ar trebui să ne comportăm pe munte, dar și cu informații despre faună, floră, specii protejate. De asemenea, am rămas și cu o impresie neplăcută să găsesc pe traseu panouri informative goale, semn că animalele bipede mișună și prin zonele astea.

De la mănăstire, am urmat traseul BA pentru încă 5 minute, în urcare de-a lungul gardului de lemn ce stăjuiește o fâneață.

La un moment dat, traseul se bifurcă: prin dreapta se continuă spre refugiul Diana, la stânga (tot pe BA) se intră în pădure spre Padina Șindileriei.

După câteva minute de urcare prin pădure, ne despărțim de marcajul care ne-a condus până aici și mergem spre stânga, în sus, pe cruce roșie. Gâfâind, ne oprim căutând scuze – unul să-și mai lege un șiret, altul să-și desfacă bețele de trekking, altuia că i s-a părut că a găsit o avere pe jos. Alina este sfătuită să-și umple buzunarele cu pietre, iar când va fi să dea de greu la urcare, să zvârlească din ele și-o să zboare la deal apoi!

De-a stânga și de-a dreapta potecii încep să-și facă apariția bolovani albi, până când ajungem la poalele unui perete vertical și în curând, la intrarea în padină.

Suntem întâmpinați de un cablu ajutător, care ne scutește de o săritoare de vreo doi metri, abordabilă dealtfel de dragul tăvălelii.

 

După ce trecem de intrare, ne așteaptă un episod de urcare pe smocuri de iarbă, așa, ca să ne încălzim mușchii pentru ceea ce urmează – grohotișul. Ei da, grohotiș pe care urci ca la dansuri populare: 3 pași înainte și-unul înapoi :)) că așa-i pe-aici prin Crai pe la noi.

Am căutat să mergem cât mai mult posibil pe porțiunile cu pământ sau, acolo unde n-a mai fost posibil, pe pietrele cele mai mari. Grohotișul mărunt alunecă cel mai rău, dar e bine de știut că nici în pietrele mari nu-ți poți încredința pe deplin gleznele. Am avut inspirația să susțin aparatul foto cu o mână, deși era prins la gât, iar când am alunecat la un moment dat, am căzut sprijinindu-mă în cot. Mi-am adus aminte instant de bancul cu bețivul care cade în timp ce ducea o sticlă cu alcool în buzunar. Când simte un lichid scurgându-i-se pe picior, își zice: Sper că e sânge!

Am fost destul de organizați la urcare, stabilind de la bun început cum să procedăm în cazuri limită: dacă strunim la vale un bolovan, să nu strigăm spre cei de jos Piatră!, ci: Atenție la mine, vezi că vine spre tine un chietroi mare, ferește-te!, ca să fim siguri că înțelege ce l-a lovit :))

După ce am trecut de primul cot, de unde nu se mai vede intrarea în padină, am făcut o pauză pentru ridicarea glicemiei. Se pare că în zonă au mai făcut și alții pauze din diverse motive, printre crenguțele unui boschet fiind bine așezată o cutie de bere. Goală, din nefericire, de data asta n-am avut noroc! Se pare că exemplarul care consumase conținutul cutiei s-a arătat o leacă rușinat la gândul de a arunca ambalajul gol direct în potecă, așa că i-a venit geniala idee să îl ascundă privirilor printre frunzele tufei. O fi găsit nepotrivit să arunce ambalajul de bere Ciucaș în Piatra Craiului. Menționez că efortul de a ajunge până la tufa respectivă de la baza peretelui este unul însemnat, dar altă soluție se pare că nu a avut în condițiile înzestrării cu un creier neted.

Reluăm urcușul pe panta din ce în ce mai mare și în curând cotim la stânga. Avem două soluții: prin stânga, sprijinindu-ne de perete, ori prin dreapta, ajutându-ne de jnepeni. Optăm pentru amândouă, în funcție de zonă.

Apoi grohotișul mărunt face loc stâncăriei, pe care ne cățărăm mai lesne, prizele pentru mâini și picioare fiind prezente din plin.

La o privire înapoi, pare că am luat decizia corectă astăzi, aceea de a parcurge padina în urcare, la coborâre am fi putut ajunge jos atemporal (in no time), vorba englezului. Avem însă și un sfat pentru cei care se încumetă să facă traseul invers: înainte să intre în traseu să-și facă două cruci mari :))

La capătul padinii ieșim pe lângă un țanc plin de jnepeni, pe deasupra cărora putem trage cu ochiul la minunata priveliște din vale.

În zare, eterna siluetă a Măgurei Codlei domină peisajul.

Urmează o porțiune de aproximativ 200 m în altitudine unde poteca este invadată de jnepeniș, însă au ajutorul lui trecem de pasaje de cățărare.

Și tot jneapănul ne dă mai multă încredere când privim abruptul ce se cască dincolo de tufă.

Întâlnim la un moment dat un indicator, menit poate să ne ridice moralul.

Inteligent completat indicatorul, îți transmite că ești pe marcaj, nu-ți spune cât mai ai de parcurs, iar factorul psihologic de a menționa punctul terminus al traseului face minuni. Dacă ești obosit, știi că ești pe drumul cel bun și chiar că mai ai puțin până sus. Nu că ai avea unde să poposești în zonă…

După 5 minute ieșim pe o porțiune deasupra jnepenilor și ne bucurăm de belvedere.

Imediat apare de după stânci și rupicapra Lucian.

Deja de aici se vede indicatorul de pe vârf, undeva puțin la dreapta și îți vine să o zbughești într-acolo cu entuziasm. Ne păstrăm însă atenția, pentru că urmează o zonă mai expusă pe partea dreaptă, care nu pune însă probleme la trecere.

Pe vârf era aglomerat ca la iarmaroc. Reușesc să fac însă câteva poze din care ar putea să reiasă că eram singuri acolo.

În spate se desfășoară spre sud impresionanta creastă a Pietrei Craiului, pe care sper să revenim curând dacă ne va mai permite vremea bună.

Spre est se văd Bucegii, iar în plan apropiat Prăpăstiile Zărneștilor, în spatele cărora sunt răsfirate satele Măgura și Peștera.

Suntem la 1911 m altitudine și zgâriem zările cu privirea.

În apropiere este Piatra Mică. În plan secund în dreapta, Bucegii. Jos, în vale, orașul Zărnești. În plan îndepărtat, prima culme este Postăvaru, secondată de Piatra Mare care în dreapta se continuă cu Baiului, iar în fundal răzbate culmea Bratocea și vârful Ciucaș 🙂

Rumegăm ce mai avem prin rucsac, eu împart cu zgârcenie o gutuie și primesc înapoi doar mulțumiri.

Pe vârf ajung de la Curmătura și doi domni trecuți de 60 de ani. Chiar nu mă așteptam să întâlnesc persoane mai în vîrstă decât Liviu pe munte :))

Aflu că vor să coboare pe Padina Hotarelor, îi îndrum spre intrarea în traseu privindu-i cu admirație și cu invidie. Deși aș mai fi stat la povestit cu ei, trâmbițez plecarea pe marcaj punct roșu spre Curmătura. Punctul roșu, traseul pe care l-am urât din toată inima acum 4 ani, când am plecat pe creasta Craiului neinformat :)) Erau porțiuni unde căutam cu privirea punctul roșu și nu-mi plăcea deloc unde îl vedeam. Mi-am promis atunci, la cald, că nu voi mai veni vreodată pe muntele ăsta. După un timp, mi-am schimbat promisiunea: voi reveni pe muntele ăsta când voi fi pregătit 🙂 M-a ajutat mult acel episod să înțeleg ce înseamnă să mergi pe munte. Pe un munte cum e Craiul 🙂

Coborârea spre Curmătura începe, cum altfel decât prin jnepeniș?! Poteca este însă mai lată, pentru că zona este stâncoasă. Pe vreme bună, nu sunt probleme, dar pe umezeală probabil că poți aluneca foarte ușor pe aici.

La 100 m sub vârf se desprinde marcajul CA, spre Zărnești prin Padina Hotarelor. Noi continuăm pe PR și în curând ajungem într-un horn mic, unde exersăm descățărarea.

După cum se vede, eu mi-am băgat picioarele în câteva dintre poze, evitând totuși să-mi fac selfie cu cabana, care se vede în poiana de la marginea abruptului.

După ce coborâm cu grijă, urmează un segment în care ne ajutăm de lanțuri pentru a trece o brână și apoi ne cățărăm pe un mic țanc pentru a traversa în partea cealaltă.

Iată-i și pe ceilalți doi voinici, că ori trecem toți, ori nu mai trecem!

Vezi pe unde calci sau calci pe unde vezi?

La coborârea de pe țanc a fost necesar să mă întorc cu fața la stâncă, fiind singura porțiune în care segmentele inferioare mi s-au părut prea scurte pentru a coborî în modul funduleacă.

Nimic dificil însă, a ținut Lucian muntele să nu cadă cât timp am coborât eu 🙂

După două serpentine ajungem la o altă zonă în care este montat cablu ajutător, deși aici nu-i găsim rostul noi, turiști de vreme bună.

Privind înapoi, traseul pare și mai spectaculos, având în față pereții verticali ce trebuie urcați, pe alocuri părând neabordabili.

Încă o descățărare ne scoate într-un balconaș cu belvedere, unde unii mai nefericiți dintre noi solicită să li se facă poze pentru profilul de feisbuc. Una clasică, poate fi denumită: Decât eu.

Peste balustrada de piatră avem acces vizual către un grohotiș grăbit spre pădure.

Ultimul cablu este și cel mai lung, fiind montat într-un vâlcel care pe alocuri este spălat. Probabil pe vreme umedă aici poți avea probleme serioase fără asigurare. Peretele este rănit în multe locuri de urme de colțari 🙂

Porțiunea asta, dintre vârf și grohotișul ce urma a fi traversat spre pădure, a făcut deliciul turei 🙂

Ceea ce a urmat este o scurtă potecă prin pădure, care în 20 de minute ne-a scos în poiana de la Curmătura.

Aici ne-am dat în petec: am ușurat frigiderul cabanei de povara câtorva beri, ba ne-am asmuțit și asupra câte unui suc dulce cu bule, trezind spaima ficatului.

Liviu, care a îndrăznit să urce în creastă fără apă (se pare că e sfântă apa de la Colții Chiliilor, i-a potolit setea până la cabană; în creastă s-a milogit doar de câteva ori să bea de la noi) și-a oferit un adevărat festin lichid, că ne-a fost greu să-l dezlipim de la tejgheaua cabanei odată ce a început să comande.

Cunoașteți cumva un tip care arată bine, vorbește limba franceză, de obicei poartă ochelari de soare și pozează pe la cabanele din munții României?

C’est moi! :))

Să tot fi stat mai bine de o oră la cabană sub soarele plăcut de octombrie, timp în care ne-am minunat de ceea ce ne-a minunat pe traseu. A venit însă și vremea să plecăm. Am strâns toate ambalajele într-un sac de gunoi, pe care l-am prins în exteriorul rucsacului, doar-doar s-o întreba cineva dacă-l vede care-i motivul pentru care cărăm cu noi gunoiul, când la cabană sunt tomberoane (doldora!).

Am ales la coborâre cea mai scurtă variantă, banda galbenă prin Poiana Zănoaga spre Fântâna lui Botorog, deși le recomand celor care au mai mult timp să meargă prin prăpăstii – este mult mai impresionant pe acolo.

Pe poteca de sub cabană am fost întâmpinați de papițoaica din imagine, care s-a ținut după noi miorlăind o bună bucată de drum, de credeam că va fi nevoie să o adoptăm.

A apelat la toate trucurile pentru a primi ceva de mâncare: ne-a certat, s-a jucat cu bețișoare, s-a gudurat și chiar a gonit sănătos la vale cu noi, înfoindu-și coada ca o veveriță. Era tare drăgălașă și avea blănița atât de pufoasă! Se vede că beneficiază de tratament bun la cabană, avea însă și unghiile tăiate ca să nu zgârie turiștii.

Ne-am bucurat pentru libertatea ei de mișcare și am continuat coborârea mai repejor, iar în cele din urmă am scăpat de ea :))

După o porțiune foarte frumoasă prin pădurea de fag și brad, în culori ruginii luminate de razele soarelui spre apus, am ieșit în Poiana Zănoaga, unde ne-am scălămbăit proiectându-ne umbrele pe versantul de vizavi.

Ne-am luat apoi pastilele de cap și ne-am revenit, așa că ne-am continuat drumul prin pădure.

Băieții au avut din nou ideea genială de a face un maraton pe potecă pentru a scoate un timp record până jos – fără vreun rost, bineînțeles, astea sunt treburi băiețești, pe care le-am înțeles și eu și la care am aderat numaidecât. Așa se face că am ieșit la Fântâna lui Botorog după fix o oră de la plecare de la cabană, întrecând pe drum câteva grupuri, dar și fiind întrecuți pe final de un tată muntoman cu fiica dusă pe umeri, care veneau tot de la Curmătura, de ne venea să aplaudăm. Deci se poate și mai repede, băieți 🙂

Douăzeci de minute mai târziu eram la mașini, încă pe lumină, moment în care s-a liniștit și Lucian, care se frământase toată ziua la gândul că poate nu a legat bine bicicleta de suport.

N-am apucat așadar să utilizăm frontalele; aveam 7 lanterne la 4 oameni, să nu îndrăznească cineva să spuie că am plecat nepregătiți la drum :))

Am aruncat gunoiul la coșul de gunoi din localitate, și trebuie să recunosc că PET-urile goale și ambalajele m-au sleit de puteri până jos, data viitoare le voi arunca pe munte sau la cabană, cum fac toți turiștii!

Am pus repede mașina în mișcare, bucuroși că nu ne-a blocat roata la Oltcit nenea care are parcarea privată cu plată și țuști spre Dragului în Predeal, unde lui Lucian tanti de la recepție i-a spus la telefon când a făcut rezervarea că ne așteaptă cu drag. Carevasăzică ne așteaptă cu… Drag. Probabil Drag e patronul, ne-am gândit noi. Am tras un chiolhan ca-n povești și acolo, despre care e suficient că am menționat însă.

Ce rămâne după tura asta e foamea de creste, pe care sperăm să le putem bate cât mai curând. Poate chiar în Crai.

Dacă e cineva interesat de timpi, pe traseu am pierdut 8 ore și jumătate: am plecat la 10 din Gura Râului și am ajuns înapoi la 18:30.

Timpi intermediari: Colții Chiliilor (1h 40’); intrarea în padină (30’); vf. Turnu (2h); cabana Curmătura (1h 10’); Gura Râului (1h 20’).

Diferență de nivel: ~+/- 1.165 m.

PS: Era să uit să spun că la intrarea pe traseele marcate în parcul național PC: Cicalaca cichi cea cica cica cichi cea/ Am uitat (și chiar mă bucur) să achit taxá.

Cărări cu soare!