Iarna lui 2014 se poate lăuda cu multe lucruri, dar cu zăpadă ba. Nu-mi amintesc să fi dat de mai mult de două ori la lopată între blocurile gri, ca să putem scoate maşina la paradă prin oraş, ca tot bucureșteanul când lovește calamitatea. Am aşteptat aşadar mult şi bine să ningă ca în poveşti, ca să ne putem bulgări serios, iar pe la jumătatea lunii februarie am luat atitudine şi am decis să evadăm la altitudini mai mari.

Traseul propus era unul destul de lejer, ieşirea axându-se mai mult pe socializare (între noi, nu cu persoane străine) şi relaxare într-un alt cadru decât griul metropolei. Urma să plecăm din Buşteni până la cabana Diham, să ne bulgărim puțin, iar a doua zi să coborâm către Predeal. Tur de forţă pentru persoane bine antrenate!

Acum, prin bulgăreală mă refer strict la bătaie cu (bulgări de) zăpadă, nu la o discuție în limba bulgară sau mai știu eu ce tâmpenii șovine!

Deschid paranteza. Sâmbătă dimineaţă la ora stabilită pentru întâlnire, eu şi Oana ne trezim în gară cu ochii pe tabelă. Trebuia să fie anunţată gararea Regiotransului de Braşov şi oamenii mei – sufletul! Mă uit pe calendar, gândindu-mă că poate e abia vineri. Dau să sun, când îi văd pe Alexandra, Adina şi Marius pitiți după o tejghea. Chiar şi aşa, lipseau Alina şi Lucienii (Lucian şi Luciana, ca să închei prezentarea grupului de 8).

Aflu la telefon că Alina tocmai se urca în taxi, iar Lucienii se plimbau cu metroul. Trenul era la prima linie şi în 10 minute trebuia să plece. Fie, stau calm. Nu ştiu ce i-a promis Alina taximetristului, dar a reuşit să împăturească străzile din Militari ca în Inception şi a adus-o la peron cu câteva minute înaintea plecării. Între timp Lucienii abia erau la Grozăveşti. Dau fuga la conductor să îi esplicitez cum stă treaba,că să vedeţi coane că am cumpărat bilete şi băieţii ăştia… cum să spun eu… se eschivează. Hăhăleală generală. Erau conductorul de locomotivă, controlorul de bilete şi impiegatul cu paleta. Hă, hă, păi ce-au făcutără, bre, de n-au ajuns la timp? zice unul. Acum vin, sunt la metrou, mai au o staţie! zic. Îi sun din nou, aflu că sunt la Crângaşi, şi le spun să coboare la Basarab, că mai face domnul conductor o oprire acolo şi vă ia! Hăhăleală, glumiţe.

Trecuse cu aproape 10 minute ora plecării, încep oamenii să iasă din tren la încă o ţigară, întrebându-se ce se întâmplă, când Lucienii alergau cu rucsaci şi beţe de la Basarab, încurajaţi de publicul strâns ad-hoc. La un moment dat, se vede treaba că au ostenit, că încetinesc şi o iau la pas. Ia uite, ne aşteaptă, şi-au spus, de ce să mai alergăm?! Un cor de încurajări a izbucnit din nou din piepturile spectatorilor, care i-a convins să reia goana. Ajung în aplauze şi plecăm.

Închid paranteza, pe oamenii de la Regiotrans te poţi bizui!

În Buşteni coborâm voioşi din tren. Adina urcă din nou să îşi recupereze telefonul din compartiment. Coboară voioasă din tren. Pit-stop la buda din buza peronului pentru fluierat, schimbat haine conform temperaturii aerului. Moment propice pentru montare parazăpezi.

Tractoraşul dintre gară şi Gura Diham se inventează abia la primăvară, aşa că apelăm la pas vioi. Transpirăm.

Ajungem la Gura Diham, mângâiem un căţel, ne desfofolim, bem un ceai cald, aruncăm cingo la coş şi urcăm – ca tot turistul – panta prostului şi apoi tot mai sus, pe Ţeavă.

Iese soarele şi găsesc resurse nebănuite de apă pentru a asuda din nou.

Prin pădure căutăm să călcăm mai mult pe zăpadă pentru a evita să ne umplem de noroi. Având în vedere că eu calc cel mai apăsat pe potecă, m-am oferit nu să bat primul zăpada pentru a-i lăsa pe ceilalți să calce unde trebuie, ci să bat ultimul urmele lor, ca să fiu de un real ajutor celor care ar putea veni după noi.

Pomii s-au scuturat între timp de mantia albă aşternută de zăpada căzută cu o săptămână înainte, dar încă au farmecul lor 🙂

Zărim la un moment dat urme mici în zăpadă. Să fi fost vreo vulpe şireată?!

Facem un popas de alimentare cu batoane, după care ieşim pe culmea Dihamului, drum vizitat intens de oameni. Urşii nu sunt însă avertizaţi prin nicio plăcuţă de acest lucru, motiv pentru care pe aici ai şansa de a-i întâlni.

În scurt timp ieşim în şaua Baiului, loc unde se intersectează mai multe drumuri călcate de om şi de diverse tipuri/dimensiuni de cauciucuri. Facem câteva poze întru eternitate, coloraţi ca dansatorii YMCA. Totuși, pentru integritatea cadrului, eu nu apar în imagine.

Apoi fetele insistă să aibă o amintire şi alături de Cabana Vânătorilor de Munte (în fundal; este o cabană cu circuit închis. Vă rugăm nu insistaţi, nu asigură cazare!).

Lăsăm însorita poiană pentru a aluneca mai departe spre destinația noastră. Undeva în dreapta, în condiții meteo bune, se pot zări gemenii Postăvaru și Piatra Mare. Le explic acest lucru camarazilor și le arăt ceața. Nu reușesc să îi impresionez.

Mai departe, pe stânga, le profilez masivul Bucegi, cu vârfurile și văile de abrupt, arătându-le din nou ceața. Aceeași reacție. Să purcedem spre cabană, zic.

Ne cazăm, bem un celebru ceai rom-aromat marcă înregistrată, ne dezmorțim mâinile. Propun o urcare pe Măgura Cenușie, fetele răspund afirmativ 🙂

Și mergem și mergem și tot mergem, înconjurați de liniște și aer curat. Tresărim la auzul unui foșnet în spate. Eu iau poziția ninja pentru e le apăra pe fete de atacul… unui biet pârș aflat în căutare de semințe de conifere pe luciul zăpezii inghețate. Îl urmărim și îi fac o poză în refugiul pe care și l-a improvizat într-o scorbură. Sper să nu-l fi speriat prea tare, era cât un vârf de con, sărmanul.

La întoarcere ne dăm și la o scurtă bulgăreală.

Apoi ne retragem la căldura cabanei.

Înspre Glăjărie începea să se ridice norul de ceaţă.

Până seara am lenevit la povești în sala de mese. Era puțină lume cazată, fiind o cabană frecventată destul de rar de cei atrași de creste (din motive evidente). Iar cum zăpada era acum destul de mare, blocând drumurile de acces cu mijloacele de transport, nici alt tip de turiști nu a putut ajunge.

Alina a destins atmosfera cu bancuri. Unul cu indieni a fost vedeta serii, toată lumea care ne vedea râzând cerea să îl audă :)) Din păcate bancul cere mimă, nu poate fi povestit în scris, cu tot harul meu de a spune glume.

La ora 21 am ieșit să văd dacă mai sunt nori și am rămas perplex de frumusețea peisajului, luminat din spate de luna plină. Am alergat înăuntru să-i anunț și pe ceilalți și să iau aparatul foto și am rămas apoi vreme de o oră sub cerul înstelat.

A doua zi, cerul era complet senin.

Zona este renumită pentru că aici aleg mulți sportivi să țină cantonament de iarnă. Se poate porni în alergare ușoară prin Glăjărie, iar urcarea înapoi este un bun exercițiu cardio. De altfel, se poate ajunge până la Cabana Mălăiești, ori spre Cabana Poiana Izvoarelor pe altul. Am recunoscut așadar câțiva sportivi de la televizor bucurându-se de mișcare.

Soarele urcase de două sulițe pe cer, așa că ne-am strâns gunoiul în saci și am plecat și noi pe ușa din spate, către Predeal. Drumul era curățat de zăpadă probabil cu ajutorul unui snowmobil cu plug :))

La un moment dat este necesară puțină atenție, pentru că la o serpentină traseul face dreapta, nu continuă înainte.

Fetele, cabana Steaua (mică, undeva în dreapta), masivul Postăvaru. Din plan apropiat către îndepărtat:

În scurt timp intrăm în pădure, unde coborâm din nou în câteva serpentine scurte, pe care eu le-am evitat, martor fiindu-mi filtrul ND2 gradual gri spart și genunchiul drept dezmierdat de sloiurile de gheață. N-am lăsat dinți sau bani, nu mai căutați!

La ieșirea din pădure ne-am găsit pentru scurt timp pe o culme de pe care, privind înapoi, am admirat partea nordică a masivului Piatra Craiului.

După încă o scurtă și abruptă urcare prin pădure, menită să-ți reteze și ultima urmă de umanitate, am ajuns în poiana cabanei Steaua. Am preferat să plecăm Rapid de aici, din cauza peisajului dezolant și a mizeriei.

Prin pădurea ce a urmat la coborâre, ne-am întors la primăvară. Pe aici ne-am testat cunoștințele generale, de la cel mai lung palindrom, la forma corectă a anumitor cuvinte, pluralul cuvântului piuă sau ce culoare are cutia neagră la avion. Nimic interesant.

Înainte de a ieși la șoseaua dintre Predeal și Râșnov – pe care am urmat-o până la gară blestemând că am ratat marcajul – am mai întâlnit o construcție părăsită, care nu știu ce a reprezentat. Casa verde 🙂

Bineînțeles că am grăbit pasul doar pentru a savura la restaurantul Dragului o masă copioasă (că d-aia am mers pe jos din Bușteni până în Predeal), unde când am ajuns coada era până în stradă. Noroc cu Andrei și Leti, veniți din Brașov, care țineau ocupată o masă de 10 persoane sub privirile fioroase ale înfometaților de la ușă.

Și din toată grozăvia, ce am învățat? Am învățat să abordez panta prostului doar în coborâre când am condiția fizică precară; am învățat că turele scurte de iarnă au farmecul lor (dacă suntem echipați corect), așadar nu doar vara te poți bucura de ieșiri în natură; am învățat ca data viitoare să iau capacul de la closet când merg la Diham iarna (pe post de sanie – am ochit câteva pante delicioase); am învățat că dacă ești atent la potecă poți găsi bănuți pierduți de alții; şi nu în ultimul rând am învățat să nu mai mângâi cățeii de la Gura Diham, dacă vreau să dorm liniștit noaptea.

Am învățat și eu ce învață tot pantofarul de la o ieşire pe/la munte 🙂

Cărări cu zăpadă și soare!