A vedea în depărtare este ceva, a ajunge acolo este cu totul altceva.

Constantin Brâncuși

Pentru unii, a merge singur pe munte poate părea o nebunie; oricât de pregătit ai fi, nu știi niciodată ce îți rezervă neprevăzutul, ar spune ei. Și pentru mine – când am început să fac ture solitare – a fost o nebunie, însă una frumoasă. Acum, când deja am mai multă experiență, știu ce ar trebui să fac pentru a mă proteja de situații neplăcute și, când merg singur prin locuri noi, ceea ce îmi lipsește este doar cineva cu care să împărtășesc bucuria de a vedea atâtea lucruri minunate 🙂

În cele ce urmează nu voi face o pledoarie pentru mersul pe munte de unul singur, ba chiar sfătuiesc să nu braveze nimeni în felul ăsta, dar nu sunt nici de acord cu ceea ce am mai auzit recent, că ar fi vorba despre o tulburare de care sunt suspectați cei care colindă solitari pe creste.

Pe tema asta ar fi multe de spus și pro și contra și nu voi insista. Sunt însă momente când te poți bucura în liniște de susurul apelor, ori de foșnetul frunzelor, de cântecul cicadelor, ori de jocul razelor de soare printre nori, fără a fi în primejdie. Coborârea nemijlocită în natură nici nu ar trebui să fie făcută cu spaimă, altfel de această bucurie nu vei avea parte nici când te vei afla în siguranța unui grup însemnat de persoane.

Îmi simt sufletul mugur de fluier ce-a doinit cântec cu șuier 

Era la începutul lunii septembrie, într-una dintre acele după-amieze de vineri în care tremuri de entuziasm când înmugurește în mintea ta ideea de a face o drumeție pe munte. Nu văzusem niciodată Iezerul și îmi doream de mult timp să o fac. Văzusem că s-a postat pe sait o tură în zonă în acest sfârșit de săptămână, dar nu eram mulțumit cu traseul propus, vrând să văd mai mult 🙂

Hotărârea de a pleca a fost luată repede, mai rămânea să găsesc un mod de a mă deplasa și să stabilesc unde voi dormi.

Am decis să plec cu singurul microbuz direct până în Lerești, de la ora 5 fără un sfert din autogara Militari. Am avut timp să sun la cabana Cuca pentru a întreba dacă au locuri, aflând că acolo urma să aibă loc o petrecere a zilei de naștere în weekend, dar că dacă sunt singur pot veni, găsindu-se un loc și pentru mine dacă nu mă deranjează gălăgia. Este perfect, mi-am spus, vineri înnoptez la Cuca, iar sâmbătă la refugiul Iezer. Mi-am luat sacul de dormit, câteva dulciuri și fructe, am făcut repede 4 sandwich-uri și am fugit la metrou.

Iată-mă așadar plecând la drum, nu singur, pentru a nu se spune despre mine că sufăr de cine știe ce tulburări, ci cu prietenii imaginari :)) Doi la număr, dar amândoi cu câte un handicap: unul mut (să-l numim inspirat Mutu) și altul mai cu simptome de cocalar (Gogu).

La autobuz am plătit doar eu bilet. Am fost singurul care a mers până la capătul cursei. Șoferul, cam zgârcit la vorbă, nu mi-a dat vreo soluție despre cum aș putea ajunge mai devreme la Voina. Și despre Lerești ar fi avut vreo câteva să-mi zică… M-a lăsat undeva pe la ultimele gospodării. Dar, vedeți voi, după ce treci pe un pod, unde ai zice că se termină localitatea, începe de fapt o altă lume. Localnicii, cred că exclusiv, sunt scoși din Mica Țiganiadă :). Și, fiind vreme bună seara, erau toți pe la porți ca în zi de sărbătoare, zgâindu-se la mine.

Din poartă în poartă mi s-a pus întrebarea “Unde te duci, băiete?”, că așa sunt ei – mai prietenoși, iar la aflarea răspunsului începeau să ocărască: “Văleu, păi o să puie mâna pe tine ursoaica!”. Nu știu însă ce mi s-a părut mai înspăimântător: faptul că o să mă prindă ursul la drumul mare sau prețul pe care mi-l cereau ei să mă ducă până la Voina :))

În sfârșit, când am ieșit din localitate s-a întunecat de-a binelea. Am scos frontala, dar am pus-o în buzunar, sperând la câteva momente de liniște în noapte. Pe partea dreaptă a drumului, pe un teren mlăștinos, am ajuns la un moment dat în dreptul unei mașini de teren care manevra înainte și înapoi de zor.

După încă o bucată de drum, mi-am pus frontala în funcțiune. Am ceva de mers, am gândit, sunt 13 km până la Voina. În dreapta, din inima pădurii se auzeau zgomote de toporiști retezând lemne. Ba mi-am amintit că ceva mai înainte auzeam din depărtare și o drujbă. Acum tăcuse.

Mi-am văzut de drum și, de ne-unde, mă trezesc la un moment dat cu un țigan alergând spre mine dinspre pădure, îngrijind o bărdiță în mână. Râdea când i-am pus frontala pe față. Frumos băiet!

Strâng bine bățul de trekking în mână, în ideea că îi dau eu lui o lecție… despre cum se aleargă.

Faraoane, nu fumez, ce-ți poftește inima? mă ia gura pe dinainte, semn că Gogu îmi sare în ajutor.

Nu țigări voia, probabil dacă i-aș fi oferit și o cafeluță… Voia să știe dacă îi iau interviu.

Schimb lanterna pe lumina roșie și-l las să-mi vadă mirarea. Păi nu sunt de la televizor? mă întreabă. Mă dumiresc eu – aveam camera foto atârnată la gât. Nu, nu-l intervievez, sunt aici să urc pe munte, dacă am cui să-i spun. Pune și el placa legată de transportul până la Voina, ieftin zice, nici nu știam eu cine îmi sare în ajutor! “Cinsute dă mii și să mișcă roata”, spune. Îl asigur că mă descurc și dau să plec. “Auzi – zice – dar mașina aia de poliție a plecat? Că avem și noi câteva lemne colea.” Carevasăzică, avea și el câteva lemne colea. Lume, în Lerești se taie lemne ca-n codru! Mergeți de luați-i la interviu!

Înțeleg că se referea la mașina din mlaștină. Îl asigur din nou că nu l-am filmat și-mi văd de ale mele.

Drumul până la Voina este foarte bine asfaltat, am văzut că sunt și borne la fiecare sută de metri, că începusem să le număr, ca un obsesiv compulsiv. Mașinile treceau însă rar și niciuna nu oprea. Plănuiam astfel să ajung în cel mai bun caz imediat după miezul nopții la Cuca.

Pe partea stângă a drumului pășteau cai, lăsați de săteni pe pajiște. Era ciudat să-i auzi în bezna nopții, înainte să-i dibuiești cu vederea.

Cam la fiecare kilometru ajungeam în dreptul câte unei clădiri, nelocuite, a cărei prispă mă îmbia să-mi așez sacul de dormit. Însingurat, am continuat să merg, auzindu-mi doar respirația și, din când în când, susurul râului.

Trecusem de ceva timp de ultima căsuță de vacanță, când, după câteva curbe, vin din urma mea două mașini. Prima trece, a doua însă mă depășește și oprește. Mă opresc și eu o clipă să-mi iau la revedere de la liniștea nopții care m-a călăuzit. Sunt însă încântat că pot să ajung mai repede la cabană, salvându-mi energia și poate câteva ore de somn pentru a doua zi, pe munte.

În mașină erau doi iubitori de munte și un tort mare 🙂 Erau din grupul care urma să sărbătorească la Cuca, așa că am beneficiat de transport până acolo. Ce noroc mai mare să ai?!

Așadar, acum erau în mașină doi iubitori de munte și un iubitor de tort mare :)) Mihaela chiar era una dintre sărbătorite, astfel explicându-se tortul de pe bancheta din spate, la care am râvnit tot drumul.

La Cuca, voie bună. Cabana păzită de pârși, cum scrie la intrare, își primea rând pe rând oaspeții. Eu mi-am găsit un loc sus, la priciuri, printre copii.

Afară erau doi cuți negri, un el și o ea, care am văzut că aveau și câțiva pui. I-am luat la mângâiat și rău am făcut! De ea am scăpat repede, dar la el nu am găsit înțelegere: mă mușca încet de mână sau de picior dacă încetam să-l ating. Vorba aia a Bibanului: Șampon aveți? Scarpină! 🙂 Spre norocul meu, Lucian (un băiat din grupul de acolo) l-a luat în primire, ghinionistul!

Condițiile de cazare sunt foarte bune la cabană, priciurile sunt bine izolate și înăuntru era cald. Pentru fiecare loc era câte o pernă și o pătură zdravănă. Aveam însă la mine sacul de dormit, așadar mi-am asigurat confortul necesar. Prețul pentru o noapte de cazare este de 20 lei.

Jos sunt două camere, însă paturile erau dezafectate pentru a crea loc de zbânțuială. Bucătăria era, de asemenea, utilată cu toate cele necesare, însă e important de menționat că aici nu se gătește în regim de restaurant.

Am ieșit și eu de câteva ori afară, unde la un foișor era amenajată o vatră pentru foc. Treptat s-a strâns întreg grupul petrecăreț, iar menestrelii au asigurat și fondul sonor. La mulți ani, Mihaela! 🙂

Eu m-am retras la somn însă destul de devreme, pentru că a doua zi aveam planuri mari, să urc pe Păpușa, să parcurg creasta și să trag la refugiul Iezer, unde speram să prind un loc înăuntru, de aceea voiam să pornesc mai devreme. Lucian auzise de planul meu, că m-am lăudat, și mi-a spus că vrea să urce și el dimineață cu mine până pe Păpușa.

Noaptea am moțăit mai mult, din cauza gălăgiei, dar îmi asumasem asta când am fost informat că va fi o petrecere la cabană. Din cauza asta, a doua zi am coborât pe la ora 8 abia, și m-am trezit într-o poieniță drăguță înconjurată de pădurea de brad. La cabană se ajunge pe un drum forestier bun de la Voina, practicabil cu o mașină cu garda suficient de înaltă, fiind marcat și cu BA pentru turiștii pedeștri.

M-am răcorit serios cu apă din pârâu, am desfăcut punguța cu merinde, împărțind un sandwich cu cele două animale neprietenoase. Am încercat apoi să îndes înapoi sacul de dormit în rucsacul meu de 25 l de la Quechua. Nicio șansă, de parcă nu de acolo îl scosesem cu o seară înainte! Îmi înghețaseră mâinile, așa că am decis să-l leg strașnic pe dinafară.

Vremea părea să fie dintre cele mai bune astăzi. Fiind gata de plecare, am mers la cortul unde știam că doarme Lucian pentru a-l trezi să plecăm. Strig. Lucian – sufletul! Strig iar, aud un ecou. Cabanierul, care era treaz, mă sfătuiește amical să-mi văd de drum, așa că-mi iau ziua bună, nu înainte de a inspecta harta afișată pe un panou lângă cabană.

Iată-mă deci pornit la drum cu potăile după mine sau mai bine zis înaintea mea, urcând de-a coasta prin pădure, cotind la stânga de pe forestierul care pleca de la cabană. Din vale răsuna lătrat de căței, că-mi era mai mare jena că le răpesc oamenilor șatra de câini. Recunoscând probabil sunetul puilor, cățelușa s-a întors la cabană. Ăstălalt, nu și nu! Zadarnic l-am somat să se întoarcă, n-a fost chip!

Uoțomanu’ băga figura asta:

Fie, hai cu mine, dacă te învoiești! Neavând cum să-l strig, m-am gândit să-l botez creștinește. Ceva simplu, facil de ținut minte pentru mine și ușor pentru ca el să știe că așa-l cheamă… hmm, ce spui despre The Great Hopping Black Bear Baribaloo? Știu, se potrivește perfect!

După o oră de urcat susținut prin pădure, am ieșit în golul alpin, în dreptul stânii din Grădișteanu. Pentru prima dată, aveam acum o perspectivă mai largă asupra drumului pe care aveam să-l parcurg.

Stâna era goală, turma fiind pe următoarea culme, de unde răsunau tălăngi. Baribaloo a făcut cale întoarsă când a simțit miros de stână, fricosul. Am strigat după el, încercând să-l încurajez să vină. S-a întors în pădure și dus a fost.

Am rămas însă mut când am văzut cât de departe este culmea cu principalele vârfuri din masiv. Pare că nu se poate ajunge într-o zi până acolo. Dar, cum e vorba aia din bătrâni: ochii te sperie, mâinile te scapă. Mâinile – pentru că vorba se referă la muncă. Eu muncesc cu picioarele.

Iată și strungile unde se mulg oile, un loc bun de popas când ciobanul nu-i acasă.

Urcușul se desfășoară de aici pe o potecă mai mult bănuită, având nenumărate fire, pe unde i-a fost călătorului mai ușor să pășească. Iarba este foarte înaltă pe alocuri și în smocurile de la rădăcină îți poți scrânti lesne glezna, dacă nu ești atent. Sau dacă vii cu tocuri!

Citisem că pe piciorul Grădișteanului se fac mai multe cocoașe până la Păpușa, așa că îmi făceam câte un scop în a ajunge pe rând în cel mai înalt punct pe care îl puteam observa. După ce am trecut astfel de vreo două-trei cocoașe, am văzut în zare o mică stână și am pornit într-acolo.

Stâna – în starea în care se află – îți poate oferi adăpost bun mai curând în sezonul cald, deși mi-a rămas în minte și pentru o drumeție de iarnă.

Înăuntru este o băncuță unde poate dormi confortabil o persoană și lângă ușă e o vatră, deși lemnul pentru foc este departe. Se poate pune însă un cort în mijlocul coșmeliei în condiții mai vitrege.

Intru și aici, îngăduindu-mi un scurt popas de tras sufletul.

Pe lângă stână trece și un drum de car dinspre Găinațul Mare, venind de jos, din valea Dâmboviței. M-am lăsat puțin furat de el, crezând că ține bine direcția – spre vârf, dar mi-am dat seama repede că de fapt merge înspre plaiul din stânga și l-am abandonat, urcând pieptiș spre culme.

Următorul popas mă prinde privind în urmă, mândru de cât am urcat.

Și ce-mi văd ochii, furișându-se pe drumul de car spre mine?!

Ei, da, este Baribaloo, cu limba de doi coți, deși l-am strigat să o lase mai moale, că-l aștept. Prins între datoria de părinte și o tură pe munte, el a ales a doua variantă 🙂 Să fie oare gura consoartei un factor decizional?

Cu echipa întreagă, moralul este la înălțime. Înaintăm cu spor până când ajungem într-un loc din care se profilează spre dreapta, în toată măreția, Piatra Craiului. Iu-huuu, pentru asta am urcat astăzi pe aici!

Mândru, Baribaloo zâmbește la poză.

Pentru că am găsit un loc ferit de vânt, profit și scot un sandwich, pe care îl înjumătățesc cu camaradul de drum. Bucuros de servire, Baribaloo se retrage însă la odihnă când înțelege că migdalele – cu care eu am continuat ospățul – nu-s gustoase.

Tot de aici este cale vizuală liberă și spre Făgărași, la stânga. Singura imagine pe care avea să apară astăzi trapezul Viștea Mare – Moldoveanu, în restul zilei fiind învăluit într-un nor de furtună. Așa-i cu munții înalți, își fac singuri vremea, după bunul plac.

În prim-plan, sub culmile Făgărașilor, este creasta Iezer-Păpușa, pe care urma să continuu după urcarea la vârf. Mă aflam déjà deasupra înălțimii medii a crestei, aceea de 2.200 m.

De asemenea, spre vârfurile Roșu și Iezerul Mare, aproape toată ziua aveau să colinde nori. Eu am prins vremea ideală: fără strop de ploaie; când îmi era cald, soarele intra în nori, când în schimb mi se făcea rece, aveam parte de soare 🙂

Lecția de geografie pe ziua de azi.

Înainte să plecăm, Mutu îmi face o poză. Îi fac și eu lui una, dar nu o postez aici, pentru că bag de seamă că nu e fotogenic, fiind pentru senzorul aparatului foto destul de… cum să spun… invizibil.

Nici de aici, deși poteca se distinge mai bine decât prin pășunea imensă de mai jos, nu există marcaj decât extrem de rar, pe câte o piatră mai răsărită. Cred că este foarte dificil pe ceață să te orientezi, recomandabil ar fi să te întorci în astfel de cazuri.

După ce merg suficient de mult pe potecă încât să-mi dau seama că ocolesc vârful pe un brâu, decid să urc direct, fără potecă, spre punctul cel mai înalt. Și am ajuns! Aici nu-i decât un ciot de stâlp, fără marcaj, fără indicații suplimentare. Știu însă că sunt la 2.391 m și că vântul suflă cu dușmănie :)) Poteca m-ar fi purtat direct spre spintecătura dintre vârf și creastă.

Reușesc să prind puțin semnal la telefon și îmi sun un unchi pentru a-i ura la mulți ani 🙂 Pentru că se auzea cu întreruperi, nu știu ce a înțeles săracul om când i-am strigat că Sunt în culme pe Păpușa!

Apoi mă las puțin timp la visat, întins în iarbă, privind spre Crai, dar și spre Bucegi și Leaota, pe care lumina difuză a prânzului doar îi conturează la orizont.

Hei, hei, verde e iarba, soarele-i sus pe cer

Nu știu alții cum sunt, dar eu când cobor pentru a urca înapoi, mor de drag! Mi-ar fi fost utilă o parapantă, să traversez pe calea aerului Spintecătura Păpușii până pe creastă. La coborârea de pe vârf sunt încă în picioare câțiva stâlpi cu marcaj. Baribaloo, pentru că știa marcajul probabil, mergea înainte nerăbdător.

În Spintecătură am văzut că este și un lăculeț (sau pârâiaș?), dar nu știu dacă se găsește permanent apă, nici dacă este potabilă. Coborârea și apoi urcarea se fac pe lespezi de piatră pe care a crescut un fel de mușchi verde, ceea ce le face să pară vii. Bine, se poate merge și pe lângă bolovani, dar eu am preferat să sar din piatră în piatră, bucuros că am scăpat de iarba de până acum. Sunt aici câteva locuri bune de pus cortul, dacă te prinde vremea rea în creastă.

Urcarea înapoi în creastă nu a fost atât de grea cum mă așteptam, deși depusesem destul de mult efort pentru a ajunge pe Păpușa. Asta poate și pentru că linia crestei pe care merge poteca nu urmărește cele mai înalte vârfuri, ci merge pe zonele cele mai drepte. Când am ajuns înapoi sus, am fost întâmpinat de o momâie mare, care ajută la orientare pe ceață. Sunt mai multe astfel de semne în creastă, dar și pe vârfurile principale, în lipsa indicatoarelor. Oricum, am decis pe aici să mă rătăcesc, dar nu am reușit :))

În fundal se văd Făgărașii, care au adunat toți norișorii de pe cerul meu.

Am trecut pe lângă/sub vârfurile Tambura și Frăcea, în timp ce puteam admira mereu la stânga, spre Câmpulung, lacul Râușor.

Pe de o parte și cealaltă a crestei observ stâni, spre intrarea în pădure, așa că mă duc în zig-zag, să nu ratez nicio priveliște. Dacă nu mă înșel, cea de pe dreapta este stâna de sub Colții lui Andrei…

Iar pe partea stângă, stâna de pe Piciorul Frăcea.

Este frumoasă creasta acestor munți, lină, îmi amintește de creasta Baiului, cu pășuni întinse, singura diferență e că aici altitudinea este mai mare. Gândind la pășune, iată că în zonă a fost de curând și o turmă de oi! Primesc semnale olfactive în acest sens, la fel și Baribaloo, care se oprește. Îmi ascut urechile și jur că pot auzi niște câini din dreapta. Nu trece mult și îi și văd: unu, doi, trei… Tiiii, dar mulți mai sunteți! Și iată că eu sunt în minus cu un câine, Baribaloo furișându-se pe o cărare de brâniță, ce trece pe sub creastă, prin stânga. Bun câine de pază! Dezgrop toate pietrele pe care le am în raza vizuală și încep un dans desfrânat, mai ceva ca Loredana Groza, azvârlind înspre (atenție, nu în!) câini, în apărarea camaradului. Uluiți, au luat-o care-ncotro, ocărându-mă.

Să fi trecut aproape două ore de când am plecat de pe Păpușa, când au început să apară stâlpi indicatori spre Voina pe Plaiul lui Pătru. De aici se poate coborî în două ore pe marcaj triunghi roșu spre țilivizație. Am știut că sunt foarte aproape de vârful Bătrâna, care marchează jumătatea traseului de creastă, iar la 5 minute mai jos este Izvorul din Plai. Verific rezervele de apă și constat că stau bine, așa că renunț la coborâre.

Poteca nu atinge nici vârful Bătrâna, ci se îngustează, strecurându-se pe un brâu prin stânga, dirijându-mi privirea spre Iezerul Mare.

La capătul acestei porțiuni mi se deschide în față un platou întins, ce coboară domol până spre poalele celor mai înalte vârfuri din masiv. Știu că stau prost cu mâncarea și déjà mă simt sleit de puteri de la mersul încontinuu. Mai aveam un singur sandwich, două batoane cu ciocolată, o banană și două cartușe mici de miere, dintr-acelea care se pun în ceai să-l îndulcească. Asta în condițiile în care urma o seară de oboseală și coborârea de a doua zi. Hmm, molfăi un pliculeț de miere încet, savurând fiecare gură, în timp ce încep coborârea.

În zare se ivea, destul de departe, o turmă de oi. Baribaloo se dă cu fundul de pământ și nu se lasă dus, deși îl chem periodic. Nu mai am energie să urc înapoi să-l trag după mine și el nu se lasă înduplecat, deși l-am păzit mai devreme de câini 🙂

E a doua oară când îl pierd… Privesc înapoi după el până rămâne în culme doar un punct mic, negru. Poate e mai bine așa, îmi zic, ar ajunge înapoi la cabană, unde îi e locul, în maximum două ore. Mi-a stârnit însă un mare drag de câine pe munte și, dacă aș avea unde să cresc unul, tare mult mi-ar plăcea să batem crestele împreună! Acasă am doar mâțe, și nu le văd murdărindu-și botoșeii pe asemenea cărări prăfuite!

Ajung în dreptul unui izvor aflat sub niște lespezi. Se poate alimenta și de aici. Verificând pe hartă, cred că este vorba despre izvorul Piscanu. După ce a tuns bine iarba, turma de oi a dispărut în cele din urmă de pe culme, coborând spre târlă, în liziera pădurii. În condițiile astea, ghiciți cine s-a-ntors?! Nu, nu e BUG Mafia, cum poate ați presupune, ci chiar Baribaloo! Mai precaut decât înainte, adulmecă la fiecare pas, dar e din nou cu mine 🙂 Își potolește bine setea și apoi plecăm.

Îmi propusesem să asist la un apus splendid în creastă, însă planurile îmi cam sunt date peste cap, pentru că observ că se strică vremea pe vârfuri.

Începem urcarea din șaua de sub vârful Roșu. Parcă e mai dificil decât oricând. Mă opresc destul de des și încep să-mi impun un număr minim de pași. Funcționează, noroc că am bagajul ușor. Ajung în dreptul unui bolovăniș când, din stânga aud un sunet de animal. De după culme apare un cap de măgăruș, apoi altul și nu se mai opreau!

Îmi dau seama că urmează oile și câinii și decid să țopăi din piatră în piatră, să nu mă ajungă. Nu mai spun că Baribaloo mă aștepta déjà la vârf! Turma o ia la vale și eu în scurt timp mă aflu sub vârful Roșu, cel mai înalt pe ziua de azi: 2.469 m.

Vii odată?

De aici, panorama este impresionantă de-a dreptul! Dacă sunt cârcotași care spun că acești munți nu sunt spectaculoși, stânca – de exemplu – lipsind aproape cu desăvârșire, punctele de belvedere compensează toate carențele. De aici se văd Făgărașii în toată splendoarea, mai spre sud Cozia și Căpățânii, de partea cealaltă Leaota, Piatra Craiului, Bucegii, precum și culmile Postăvarului, Pietrei Mari, Ciucașului și în fundal, în zilele mai reci se vede și vârful Penteleu!

Marcajul de pe vârf indică 5 ore până la Păpușa – în care am reușit să mă încadrez, traseu de acces către Făgărași prin Curmătura Brătilei, dar și durata parcurgerii Carpaților până în Slovacia (Zilina – 171 ore). Traseul nostru continuă pe bandă roșie spre refugiul Iezer, aproximativ o oră.

Suflați de vântul din ce în ce mai rece, ne reluăm drumul prin ceața care se ridică. În pasajele în care ne putem adăposti de vânt, rămân câteva clipe și admir măreția naturii.

Sunt peisaje care îmi taie răsuflarea. Ceața contorsionată dă un aer mistic întregii povești.

În zonele în care vântul bătea însă cu putere, mă temeam să nu-mi desfacă sacul de dormit de pe rucsac. Parcă mă și vedeam coborând pe vale și căutând un loc bun de bivuac după ce îl recuperez. Nu s-a întâmplat așa din fericire.

Știam că poteca marcată nu conduce direct la vârful Iezerul Mare, ci trebuie să deviez la stânga. În condițiile în care vizibilitatea în zonă a scăzut drastic, am decis să țin marcajul, ajutat și de Baribaloo, care mergea înainte, oprindu-se pentru a mă aștepta. Un adevărat înger păzitor a fost pentru mine! Prin ceață și liniștea e mai mare. Sinistru!

Coborând ceva mai mult în altitudine, poteca se intuia mai bine.

Marcajul era bun pe pietre în zonă și m-a scos la drumul (de mașină!) de pe culmea Văcarea, de unde am putut vedea în vale refugiul.

Câinele a luat-o înainte la sănătoasa, pentru că înaintea mea cobora spre refugiu un grup de 5 turiști, primii oameni pe care îi întâlnesc după o zi întreagă pe munte. Păcat, având în vedere cât de frumos este pe aici! Baribale, stai că vin și eu!

Coborârea de la Crucea Ateneului până la refugiu durează cam 10-15 minute. În total, bag de seamă că de la plecarea de la Cuca și până aici am făcut aproape 9 ore. Este un timp bun! Pe configuratorul de trasee cu ajutorul căruia îmi făcusem planul, cred că erau indicate 10 ore, dar eu am făcut puține popasuri și scurte. Apropo de configurator, am toată admirația pentru persoane precum Ionuț (johnnutz), care pun în slujba celor mulți lucruri utile fără a cere ceva înapoi. Apreciez munca lor, sper să termine treaba la aplicația online!

Ajung la refugiu imediat după grupul de 5 persoane care se organizase într-o tură pe sait, urcând de la Voina pe culmea Văcarea.

Bună seara! O cameră dublă cu baie, vă rog! 

Nu râde nimeni.

Spa, masaj, aveți?

Văd schițate zâmbete, dar decid să îl suprim pe Gogu.

Inspectăm, ieșim afară la vorbă, în timp ce vinul fierbe la primus.

Din culme coboară încă un grup de 4 băieți în trening și adidași, veniți cu toate cele pentru grătar :))

De asemenea, un cuplu sosește dar își instalează cortul afară, deși în refugiu mai erau locuri, fiind deocamdată doar 10 persoane.

Îi avertizez că dacă îl mângâie pe Baribaloo vor sfârși mușcați, dar se pare că vor și ei să afle :))

Grupul plănuia să plece a doua zi spre vârful Roșu, și mai departe până în Plaiul lui Pătru, pe unde urma să coboare spre Voina. Le dau câteva indicații și mă răsplătesc cu un pahar de vin fiert 🙂

Refugiul se afla în stare bună. Din intrarea principală dai într-un hol, unde se poate lua masa, din care ai acces la camera din dreapta, organizată cu priciuri din plasă de metal. Pe primul nivel erau 7 saltele de burete, pe care îți poți așeza izoprenul sau sacul de dormit, iar deasupra erau două locuri în care plasa era acoperită cu saltele de cauciuc, la care ajungeai pe o scară.

Camera din stânga era închisă, fiind destinată Salvamontului. Cred că în camera din dreapta încap maximum 20 de persoane la nevoie. Geamurile sunt întregi, iar refugiul în sine, fiind din piatră, este bine izolat. Nu am încercat atunci soba, dar am revenit ulterior și am aflat că nu este funcțională, pentru că scoate mult fum în cameră prin nenumărate găuri și nici nu încălzește.

Din păcate, la intrare erau două găleți pline cu gunoaie, iar actualul grup s-a luat după evidențe și a abandonat acolo resturile, deși m-am trezit spunând în vânt că gunoiul nu se lasă la refugiu, ci se duce jos, la coșul de gunoi din oraș. Educația pe munte se învață (dacă ești mai comod din fire), așa că sper că dacă vor citi rândurile astea, în viitor vor proceda altfel.

Ca în multe refugii de la mare altitudine, cine a trecut pe acolo a mai lăsat surplusul de mâncare 🙂

Semnalul la telefon era slab sau inexistent, așa că am anunțat că sunt bine printr-un mesaj.

Ceața se ridicase înainte de înserare, așa că am poftit afară să trag câteva cadre. Frigul m-a alungat însă repede și în scurt timp eram în sacul de dormit, odată cu găinile.

Se pare că băieții grătargii au înfruntat cu stoicism frigul, stând pe lângă focul din vatra din fața refugiului, timp în care au pupat de zor câteva sticle de vin, până s-au cherchelit bine. Desigur, numai grătar nu au făcut, deși au coborât și după lemne și s-au întors cu o cetină de jneapăn verde, numai bună de atârnat în ea globurile și bomboanele de Crăciun :)) Toate astea spre bucuria lui Baribaloo, care s-a ghiftuit toată seara cu pulpele perpelite pe jumătate.

Adormisem toți, numai băieții umblau de colo-colo, și chiar când au urcat la somn în priciuri aveau multe să-și spună. Cu toate astea, nimeni nu îndrăznea să le zică nimic, deși știam că sunt toți treji, că nu se mai auzea niciun sforăit :))

Gogu, mânca-l-aș, a mormăit deranjat: Băi, băieți, animalele dorm afară! (Știu că nu a vrut să jignească în niciun fel animalele.) Și apoi s-a lăsat liniștea. Până când au reînceput sforăiturile.

A doua zi m-am trezit la răsărit, fresh can-can, dar am decis să rămân în sac mai mult timp, să mă mai odihnesc. Știam că dacă mă ridic trebuie să plec și nu voiam asta. Am rememorat ziua precedentă și un rânjet mi s-a întipărit pe chip. Am decis să ies când am văzut soarele intrând pe fereastră.

Refugiul

Era o vreme fără cusur! Baribaloo se tăvălea fericit în iarbă 🙂

Am luat firul pârâului care curge prin fața refugiului și am ajuns la izvor, ceva mai sus, unde aveam certitudinea că apa este curată și am făcut plinul. Până când au fost în picioare și ceilalți, am avut timp să mănânc și să merg la lacul Iezer.

O perspectivă diferită – invers:

Mai jos de refugiu am găsit multe tufe de afine și merișoare, pe care le-am prădat 🙂

În cele din urmă am strâns bagajele, mi-am prins sacul de gunoi pe rucsac și după ce ne-am luat rămas bun am plecat. Grupul a urcat înapoi către Crucea Ateneului, eu aveam de ales între cele două variante de coborâre directă spre Voina: pe punct albastru, prin valea jepilor, ori pe piciorul Iezerului Mare, marcaj cruce albastră. În ambele cazuri se fac aproximativ 3 ore, dar eu am ales CA, drumul de iarnă, pentru că merge mai mult pe culme și mai puțin prin pădure.

Băieții petrecăreți au ales PA. Spre surprinderea mea, la răscruce, Baribaloo s-a oprit, fără să știe ce să aleagă. Am stat câteva clipe și ne-am fixat cu privirea fără să îl strig, iar el a început să latre și a venit în fugă spre mine 🙂 S-a oprit în fața mea, dar când m-am întors să plec a gonit înapoi, coborând în lătrături după băieți. Așa, deci, ăsta-mi ești! A ales cu stomacul de data asta :)) Fie, drum bun, prietene! Sper să ajungi cu bine la Cuca!

Am pornit cu roua-n picioare, ca să cânt un cântec de soare

Traseul începe cu o urcare ușoară spre culmea golașă. Înainte de a ieși sus, arunc o ultimă privire spre refugiu. Ce mari sunt distanțele pe muntele ăsta!

Spre Valea Jepilor:

Deasupra mea nu este niciun nor! Ce sentiment frumos de libertate mă încearcă! Aș putea rămâne aici o vreme, să scrutez orizontul, sub razele soarelui blând de toamnă.

Merg încet la vale, pentru a nu-mi suprasolicita genunchii, iar curând ajung într-o zonă cu ceva jnepeniș. De acolo de sus am venit 🙂

Printre tufișuri a crescut zmeură, așa că sperii păsările care și-au croit căsuțe în desișul crengilor când jumulesc fructele râvnite. Iată și câteva flori de rododendron. În fundal este vârful Bătrâna.

Astăzi norii s-au adunat peste vârful Păpușa, ieri pendulau peste piciorul unde mă aflu eu acum. Fac un popas la ultima terasă de deasupra șeii care conduce în pădure, unde adun merișoare.

Vă rog să nu râdeți de batic, îl am de când eram student 🙂

Mutu, culcat în iarbă, socotește că ar fi bine să-mi facă o poză.

Încep coborârea și găsesc lângă potecă, în iarba înaltă, o pereche de ochelari de soare. Îi pun la ochi. Ești bengos! mă sperie Gogu. Am dat anunț pe sait, dar nu s-a găsit nimeni să-i revendice până acum: http://www.carpati.org/forum/obiecte_pierdute_gasite-16/g%C4%83sit_o_pereche_de_ochelari_de_soare-4054/1/

Ceva mai jos, tot în iarbă, găsesc o sticlă goală de bere (de sticlă) Staropramen, semn că pe aici au trecut și cei puternici. Dar au obosit după ce au golit conținutul sticlei și au abandonat-o. Sunt convins că sticla a fost lăsată de o persoană civilizată, dar probabil exasperată de faptul că nu reușea să găsească niciun coș de gunoi pe traseu. Ce neglijenți sunt și ăștia de la REBU, să nu monteze ei, domne, un tomberon pe aici!

Trec pe lângă stâna din piciorul Iezerului Mare, nici pe aici nu era nicio suflare. Peisajul îmi aduce aminte de filmele pe care le vedeam când eram mic, cu preria americană 🙂

Fac un ultim popas, de reculegere, chiar înainte de a intra în pădure, pentru a gusta din liniștea poienii, deși muream de nerăbdare să gust din niște mititei la Voina :)) Toate la timpul lor! Nici vântul nu adia, așa că șederea a fost plăcută.

Freamătul apelor și foșnetul codrilor în el se întâlnesc și sufletu-mi încălzesc

Coborârea prin pădure este destul de abruptă, mă gândesc că nu aș urca pe aici niciodată! Mereu mi se pare că traseul pe care îl aleg la urcare este mai ușor decât dacă aș urca pe cel pe care cobor 🙂 Probabil aici ne joacă feste mintea, care ne face să uităm mai repede efortul pe care îl depunem, dând o tentă hedonistă amintirii despre atunci. Sunt convins că aș fi ajuns la aceeași concluzie și dacă aș fi coborât de la Păpușa spre Cuca. Așadar, uau, ce mult am mai mers și nici n-am băgat de seamă!

În pădure găsesc la un moment dat pe un brad o plăcuță care indică un izvor la 10 m (metri, minute?). Mă opresc și când mă întorc să privesc direcția indicată, numai ce aud un foșnet în spatele meu, incredibil de aproape. Mi-a sărit inima! Blegul de mine, am uitat că am agățat punga de gunoi pe rucsac, și atinsesem o creangă de brad 🙂

Așadar, dacă urcați pe aici, alimentați la izvor, pentru că altfel veți mai găsi apă doar sus, la refugiu.

Vegetația crescută pe deasupra potecii m-a obligat de câteva ori la reprize de dans limbo :))

Apoi, când mă apropiam de râul din vale, am întâlnit un brad marcat. Scria 1.600.

1.600, ce?! Să fie altitudinea la care mă aflu? E plauzibil. Mai cobor și dau de altul: 1.603. Și tot așa: 1.604, 1.605… Clar, sunt marcați pentru tăiere, probabil pe aici se va lărgi drumul pentru a face loc TAF-urilor 🙁

Când crezi că mai ai doar câțiva metri altitudine și vei ieși la pârâu, întâlnești o bifurcație a potecii. Nu este marcaj în nicio direcție, cel puțin eu nu am văzut, deși m-am plimbat încolo și încoace. La stânga se continuă pe curba de nivel, iar la dreapta poteca aleargă înspre râu în serpentine scurte și abrupte. Pe aici părea direcția bună, așa că m-am conformat. Ajuns jos, am nimerit fix la malul râului, care nu putea fi traversat pe nicăieri.

M-am întors la bifurcație bălăcărind, de se minuna și Gogu, și am ținut poteca dinspre stânga. Aceea este direcția corectă și în 5 minute am ajuns într-o poiană, unde se putea traversa pârâul. Sunt și marcaje aici, dar drumul forestier și râul sistematizat îmi confirmaseră déjà că mai am puțin de mers până la Voina.

Se trece peste o barieră, instalată probabil de cei de la direcția silvică, pentru a restricționa accesul mașinilor. Mașini care erau parcate bine-mersi după colț, iar pe malul râului sfârâiau cârnații pe grătar.

Oamenii veniseră chiar și cu rulotele, ceea ce mi-a dat de înțeles că zona asta este o Valea Cerbului încă nepopularizată.

O zonă neatinsă. Deocamdată.

Pentru zilele ce au să vie, pentru nopțile cu iasomie

Pe forestier se întâlnește la un moment dat și un stâlp indicator din care afli că până la Voina mai ai o oră de mers. De aici, marcajul CA este comun cu PA, pe care au coborât băieții cu Baribaloo.

Ciudați oamenii întâlniți, se uitau în urmă după mine, nerăspunzând la salut. Sau prea normali? Oare ce se gândeau: Cine o fi ăstă, bă, de mă salută pe mine? :))

Daaaar, tot pe drumul ăsta mai poți întâlni și oameni voioși. Așa se face că un domn plecase cu cei doi copii (adolescenți) la drum pentru a ajunge la refugiul Iezer și înapoi până seara 🙂

Am fost bucuros să le ofer indicații despre cel mai potrivit traseu la urcare, pentru a ajunge rapid, și cel mai potrivit înapoi, pentru a admira cât mai mult timp împrejurimile din culme.

Le-am spus și eu pe unde am fost în cele două zile. Singur? mă întreabă. Schițez că da, și încep să aplaude 🙂 La plecare, am zis pentru mine: Haideți, Gogule, Mutule, că i-am păcălit și pe ăștia!

Am ajuns mai repede la Voina decât era înscris pe marcaj, picioarele fiind comandate mai mult de stomac! Lume multă aici, tot soiul de parfumuri, muzică aleasă, băiețași care se uitau urât pă mine… ce să mai… o cabană minunată!

Socoteam că băieții și Baribaloo ar fi ajuns înaintea mea pe aici, dar am dat roată șandramalei degeaba, n-au fost de găsit. Așa că mi-am potolit monstrul care-mi urla prin burtă, m-am debarasat de sacul de gunoi și am luat-o la pas spre Lerești, trăgând cu coada ochiului din când în când către creste.

Mașinile care treceau erau pline, că veniseră toți cu familia în natură :))

Îl întreb pe Mutu: A câta mașină crezi că oprește să ne ia? nesperând desigur la un răspuns, că nu-s nebun să cred că poate să vorbească! Dar nici nu termin bine întrebarea, că trage pe dreapta prima mașină. Era o tânără familie, din grupul care petrecuse în weekend la Cuca :)) Ce mică e lumea!

Am ajuns în Câmpulung la timp pentru a vedea centrul orașului și a ajunge la trenul care m-a lăsat în București. Cu desaga plină de amintiri frumoase, bașca o pereche de ochelari, și decis să revin cât mai curând pentru a le arăta și altora aceste locuri…

Privind în urmă, rămân cu satisfacția a două zile pline. Două zile pe care sper să le pot repeta.

Văd că am scris ceva (!), dar acest lucru se datorează traseului care merita povestit. Am exersat lucrul care poate îmi place la nebunie: să merg. Să merg cu ochii larg deschiși.

Plecăciuni!

Mutu, Gogu & Cristi Iliescu

5 – 7 noiembrie 2014