Luna ianuarie a fost pentru mine destul de bună într-ale muntelui, ținând cont că vorbim despre o lună de iarnă: am reușit să ies de 4 ori pe munte în cele 5 weekend-uri propuse de calendar. Prima jumătate a lunii mă surprindea plănuind o tură la cort în Crai. Da, da, și ce dacă-i iarnă?! E frumos la cort în orice anotimp. De fapt, e frumos pe munte în orice anotimp câtă vreme pleci pregătit.

 

Voiam să urc împreună cu Lucian prin Valea Crăpăturii, iar de la Curmătura să mergem pe sub creastă până aproape de Table și apoi spre Șaua Joaca. A doua zi puteam fotografia în voie gospodăriile răsfirate pe măgurile învăluite în mantia albă, că tot n-am ajuns pe aici iarna. Se anunțau ninsori la sfârșit de săptămână și mă gândeam că vom prinde o atmosferă de Crăciun dacă așa stau lucrurile. Cu câteva zile înaintea plecării au apărut însă primele amenințări de coduri colorate (că la noi nu mai ninge liniștit de când era Coșbuc flăcău), care ne-au sădit îndoiala în suflet. Riscam să ne culcăm seara în cort și să ne trezim a doua zi într-un iglu, săpând de zor prin zăpadă pentru a ieși la liman.

 

Discutam în paralel cu Andrei, care îmi propusese inițial să facem puțin din creasta sudică sau măcar să încercăm o urcare scurtă până în creastă. Din lipsa echipamentului, am strâmbat din nas și parcurgerea crestei a picat din start, pentru că nu sunt atât de grăbit să ajung la cota -2 m. Apoi, codul portocaliu de precipitații a dat peste cap și varianta urcării pe versant, scurtând planul la o simplă plimbare cardio și, în funcție de ceea ce ne permite vremea, să ne mișcăm spre vârful Piscul Baciului.

 

Atenție! Îi sfătuiesc pe cei care citesc acest articol pentru inspirație în vederea unei ture de iarnă pe munte să plece la drum numai după ce s-au informat foarte bine despre traseu, în cunoștință de cauză a buletinului nivometeorologic, echipați cu colțari și piolet pe care știu să îi folosească în mod corect, și de preferință cu cel puțin o persoană cu experiență montană bogată. Muntele iarna este total diferit de vară și a spune că “dacă ăsta a putut, eu de ce nu aș reuși?” este o mare greșeală! Eu am început să merg pe munte căutând ture pe măsura puterilor mele și crescând progresiv în dificultate, dar niciodată forțându-mi norocul. Nu m-am pus niciodată în pericol aventurându-mă în necunoscut (cel puțin nu în mod conștient) și nu am expus pe nimeni hazardului dintre cei care m-au însoțit. De altfel, nu mi-am propus să fac asta nici prin prisma acestui jurnal. Vreau să învăț să merg corect pe văile de abrupt, pe traseele nemarcate, la cățărare în perete ori în ture de iarnă în zone care prezintă riscuri de avalanșă, de alunecare, cu probleme de orientare etc, dobândind cunoștințe teoretice și practice temeinice de la cei care sunt dispuși să mă îndrume, fără să ard etape. Nu mai deschid încă o discuție despre masivul Piatra Craiului, un munte diferit de majoritatea celor de la noi, nerecomandat începătorilor în zona alpină, cu o creastă ca lama de cuțit și versanți aproape verticali. Acestea fiind spuse, închid paranteza cu speranța că lectura va fi plăcută!

 

Lucian a renunțat la tură vineri seară, date fiind atâtea necunoscute, iar sâmbătă dimineață plecam din București împreună cu doi carpatiști: Andrei (andrei.p) și Robert (clandestin pe carpați.org deocamdată!). Am profitat de drum pentru a ne cunoaște mai bine, deși eu pe Andrei îl cunoscusem de când a participat în tura mea din decembrie în Ciucaș. Am discutat atunci suficient cu el pentru a ști că avem multe lucruri în comun. În turele de iarnă sau chiar și în cele de vară în care există un risc mai mare de producere a accidentelor, e bine să pleci la drum cu persoane pe care le cunoști și în care ai mare încredere. În tura noastră nu aveam să ne asigurăm reciproc în coardă, bunăoară nu ne încredințam viața în mâinile celuilalt, dar deciziile urmau a fi luate în comun și trebuia ca opiniile noastre să conveargă. Andrei și Robert aveau multe ture la activ împreună și se cunoșteau destul de bine. Eu eram oarecum intrusul în grup, dar aveam încredere că mă voi integra. La urma urmei n-ai cum să nu te înțelegi cu mine, doar sunt un om rezonabil, ce Dumnezeu: dacă cineva susține ceva, e părerea lui; dacă eu susțin ceva, atunci așa e!

 

Am ajuns devreme la Brustureț, parcurgând cu mașina întregul drum forestier prin Cheile Dâmbovicioarei până la barieră. Aici am fost întâmpinați de o pustietate care prevestea furtuna anunțată pentru după-amiază. Sus – cerul posomorât contribuia la atmosfera întunecată. Jos – un strat subțire de zăpadă acoperea ghețușul pe care nu am rezistat în poziție bipedă decât 3 pași… Din fericire a fost singura căzătură luată toată ziua, cel puțin mi-am făcut norma de tăvăleală. Câtă vreme băieții s-au echipat, am inspectat cu privirea clădirile părăsite ale cabanei Brustureț. Este pentru prima dată când mă aflu aici, de fapt nu am mai fost niciodată în zona sud-estică a masivului Piatra Craiului, cel puțin nu mai jos de La Table. Din câte am auzit, aici se va ridica un complex de pensiuni. Nici nu știu cum e mai bine – cu o cabană lăsată în degradare, ori cu pensiuni pline cu turiști de weekend. Probabil că a doua variantă este de dorit, dacă se face totul cu un plan bun, cu simț de răspundere și cu multe informații pentru public.

 

Vineri seara dădusem iama la Craimont și îmi cumpărasem un piolet: CT Alpine Tour de 60 cm. Este un piolet de tură care m-a mulțumit din multe puncte de vedere: e perfect pentru turele clasice de iarnă; are greutatea optimă încât să îți dea un sentiment de siguranță când îl mânuiești și este totuși suficient de ușor (mâner din duraluminiu) încât să nu îți obosească mâna; are coada puțin îndoită în partea superioară – ajutând la cățărări ușoare dacă este apucat din acel loc; are dragon inclus (chinga aceea făcută special pentru a nu-l pierde pe văi) – deși nu m-am asigurat cu el din simplul motiv că, urcând în serpentine, am schimbat destul de des mâna în care îl țineam; plus că prețul este unul foarte bun, na, ca să fac reclama completă. Dacă ar fi avut și niște protecții din cauciuc pentru cioc, lopățică și vârf, ar fi fost ideal, dar cred că voi investi separat în așa ceva, pentru că nu vreau să îmi agăț din greșeală hainele sau rucsacul în zonele tăioase.

 

Citisem destul de multe despre acest model și despre pioleți în general: cum se urcă pe munte cu ajutorul lor, cum se face oprirea în piolet (cu ciocul sau progresivă în lopățică), ce presupune asigurarea pioletului în dragon. Bunăoară, la teorie stăteam binișor, iar în caz de cădere teoretic nu aș fi pățit nimic.

 

Îmi doream să fi avut și colțari, dar cum de fiecare dată trebuie să drămuiesc banii până la următoarea leafă, nu-mi pot cumpăra lunar mai mult decât o piesă de echipament. Andrei avea colțarii nou-achiziționați, pe care era nerăbdător să îi testeze. Robert, pentru că nu obișnuia să meargă regulat iarna pe munte, nu își luase (încă) nici colțari, nici piolet. Avea însă bețe de trekking și o semicoardă, așa încât am stabilit de la bun început să urcăm atât cât ne permit condițiile întâlnite și să fim în siguranță cu echipamentul pe care îl avem la noi.

 

De la mașini am continuat înainte prin chei, pe marcaj CG spre Poiana Grind. La început, eu și Robert mai aveam derapaje pe gheață, dându-i nas la glume lui Andrei, dar ne echilibram în bețe sau piolet. Pentru prima folosire, mi s-a părut un pic ciudat pioletul, având în vedere că nu ajungeam cu el în pământ – lungimea lui (între cap și vârf) ar trebui să fie aceea dintre încheietura mâinii lăsate să atârne pe lângă corp și glezna piciorului. Dar, cum spunea și Andrei, pioletul nu este un baston să te sprijini în el pe potecă, nici cârjă sau ghioagă să-l ții la subraț când faci pauze. Abia pe pantele înclinate își dovedește utilitatea.

 

Profitând de rucsacul ușor, am luat la mine obiectivul foto standard 18-55 mm, dar pe aparat am montat fixul de 50 mm 1.4 de la Sigma. Unghiul surprins de acesta din urmă este mult mai mic din pricina distanței focale mai mari, dar mi s-a părut suficient pentru condițiile meteo de afară, care oricum nu îți permiteau să imortalizezi peisaje de excepție. Altfel stăteau lucrurile la detaliile ce puteau fi surprinse și, dacă mai pun la socoteală și faptul că obiectivul de 50 mm este și foarte luminos datorită aperturii de 1.4, părea alegerea potrivită.

 

Tot mergând pe drum, discutam despre animalele pădurii, deslușind în zăpadă urmele înaintașilor noștri: la început una, apoi două vulpi, o veveriță, câțiva iepuri și o ciută, dar am zărit și niște urme mici, probabil ale unui arici. În pădurea de culme de pe stânga am surprins o capră neagră care, zărindu-ne la rândul ei, a sunat alarma către surate, urcând în același timp spre muchie. În anotimpul rece se pare că vin atât de jos în căutarea mugurilor din pădurile de foioase și conifere, dar am citit undeva că nu se dau în lături nici de la o masă de mușchi (nu afumat, ci crud) de copac.

 

Urme de vulpe:

 

Traseul până în Poiana Grind mi s-a părut dezamăgitor, cu versanți întregi de pădure doborâtă, cum văzusem cu ani în urmă în zona La Table. Nu ai spune că te afli într-un parc național, ci mai degrabă într-o zonă de exploatare forestieră ce și-a propus parcă să transforme muntele într-o podgorie. Băieții spuneau că e posibil ca tăierile să fi avut altă cauză decât exploatarea lemnului, cum ar fi o specie de licheni care usucă pădurea. Oricum ar fi, aici nu pare că s-ar avea în vedere o reîmpădurire.

 

Creasta a rămas ascunsă toată ziua în spatele cortinei de ceață și nori joși. A fost nevoie de multe gesticulări pentru a-i explica lui Robert cât de frumoasă este creasta Craiului dincolo de nori, pe care el încă nu o văzuse.

 

La puțin după ora 11, într-un timp mai scurt decât arătau indicatoarele, am ajuns în dreptul stânei Grind. Cât au făcut băieții o scurtă pauză, am mers până la stână să văd cum se prezintă. Construcția este nouă, solidă, dă impresia unui palat în comparație cu celelalte stâne pe care le-am întâlnit. O stână modernă, condiții bune de cazare și ieftin: 3 lulele, 3 surcele. Era deschisă, cu interior îngrijit, bine izolată, fără mirosul tipic de stână. Din prima cameră treci într-a doua pe modelul unui vagon și tot așa sunt înșirate câteva încăperi. E locul perfect pentru a te adăposti dacă ești lipsit de cort în perioada rece, cât turmele sunt jos.

 

Andrei:

 

Robert:

 

De la stână, urcând o scurtă porțiune pe urmele a 3 persoane care veneau dinspre La Table, ne-am înscris pe marcajul BA inițial, apoi comun cu BR, către refugiul Grind.

 

Prin pădure a fost ok, dar când am ieșit în golul alpin am dat de ceață densă. Ne-am bucurat însă că nu bătea vântul.

 

A urmat o urcare susținută până la refugiu, de pufăiam din toate osiile. Sus ne aștepta o pauză de ceai și energizare. Mâncasem un sandvici delicios în mașină, luat de la benzinărie, dar la noi nu aveam decât ciocolățele și biscuiți Belvita. Bine că nu ne era foame! Am citit odată un articol despre supraviețuire pe un vas ce plutea în derivă pe ocean, când membrii echipajului s-au servit recipr… dar asta e altă poveste.

 

Refugiul nu arăta foarte bine, e puțin aplecat înainte, gata-gata să pice în barbă, dar ușa se închide și înăuntru nu părea să picure pe priciuri. Oricum, parcă se prezintă puțintel mai bine decât în vara lui 2010, când am fost ultima dată pe aici. Dacă îmi aduc bine aminte, atunci nu era nici vopsit, dar poate amintirile mele sunt alb-negru. Câteva conserve nedesfăcute întâmpină drumeții înfometați, dar din păcate lângă ușă am găsit și multe gunoaie care i-au dovedit pe cei ce le-au cărat până acolo și i-au forțat să le abandoneze în refugiu.

 

Țepi de iarnă:

 

Deși stabilisem să drumețim doar până la refugiu dacă vremea nu se îmbunătățește, cum zăpada era destul de puțină și avea o consistență bună pentru bocanc, am pornit cu dezinvoltură la deal. Ne așteptau 600 m până sus pe vârf, dar urcam cu gândul că a străbate distanța până la Colții Găinii este suficient. Mă temeam de avalanșă pe versantul ăsta, cum îl știam atât de neted și deschis. Am încercat zăpada și ne-am dat seama că nu sunt plăci de vânt, care s-ar putea forma când zăpada e uscată (pulver). Probabil și vremea rece a stabilizat stratul de zăpadă pe versant. Dacă ar fi fost însorit o vreme, zăpada expusă la razele soarelui ar fi început să se topească și ulterior ar fi înghețat de la frig, formând o crustă la suprafață. Din cauza greutății, plăcile ar lua-o la vale cu tot ce le stă deasupra, ori în cale.

 

Pe de altă parte, zăpada se așezase neuniform pe versant, cu porțiuni unde măsura maximum 70 cm (pioletul meu intra cu totul în zăpadă acolo) sau cu zone unde smocurile de iarbă încă erau vizibile.

 

Andrei deschidea poteca, pentru că deși nu am precizat, urme nu am găsit pe nicio porțiune din traseu. Doar o vulpe temerară urcase către creastă, dar numai până la un punct, după care urmele descriau o curbă și se întorceau în direcția pădurii.

 

Noi doi urcam în urma lui ca puii de găină după cloșcă, grijulii și ascultători. La un moment dat, istovit, Andrei mi-a cedat mie pionieratul de urme. Mândru că sunt cap de trib ales prin vot popular, am trecut la treabă. Și dă-i și crapă, Cristișor! Simțeam cum lucrează toți mușchii de la picioare, de la gambe la aductori și până la fesieri. Un fel de aerobic în natură, sănătate cum găseam în revistele cu Mihaela din copilărie. Parcă văd și acum benzile desenate: Copii, Mihaela și-a mâncat legumele, a sărit coarda și a făcut și injecția! Iar copiii, printre care mă număr, întotdeauna răspundeau: Ieeee, vrem și noi injecție, legume și coardăăăă!

 

Nici nu ne-am dat seama când am depășit stâncile apărute în dreapta, căutând cu privirea cel mai bun fir de urcare și având singură grijă următorul pas. De la Colții Găinii, versantul se înclină mai puternic. Știam că în urmă cu un an aici și-a găsit sfârșitul o bătrână, alunecând pe iarbă în timp ce cobora spre refugiu. Nu îmi făceam probleme pentru urcare, dar mă întrebam dacă la coborâre vom putea merge cu fața ori dacă va fi necesar să luăm poziția de descățărare.

 

Să fi urcat vreo 400 de metri deasupra refugiului când am avut toți senzația că intensitatea luminii crește. Nu purtam ochelari pentru că era prea întuneric pentru ei și am simțit cum deodată ne învăluie lumina. Raiul? Întorcând capul spre cer, am privit soarele în ochi. Slab, un disc luminos pitit după nori, dar a venit spre noi ca o speranță. Am început să aplaudăm, nu alta! Pentru a cuprinde un cadru mai larg în poze, mi-am schimbat obiectivul pe aparat cu cel de zoom.

 

După atâta vreme de mers prin ceață, fără a vedea puncte fixe, priveam cu ochii noștri defocalizați spre creste, întrebându-ne ce-i oare culmea aia care ni se arată… Sărmanii de noi, cu greu am realizat că tocmai creasta Craiului ni se desfășoară dinainte!

 

Cerul era încă acoperit de pâclă, dar vizibilitatea crescuse. Puteam iscodi cu privirea calea pe care să continuăm urcarea, desenând pe versant poteca între stâlpii de marcaj ca în cărțile de colorat și desenat destinate copiilor. Dar chiar știind că mai avem foarte puțin până sus, înaintam foarte greu. Sleiți de puteri, am scormonit în rucsacuri după ciocolățele, care să ne facă din nou oameni. Nu ești om când ți-e foame 🙂 În mod miraculos, cei 3 Mistăr Bini care deveniserăm au dispărut și am putut să reluăm urcarea.

 

O singură dată mai trecusem pe aici, vara, și mi se păruse mai abrupt decât de data asta. Acum și zăpada ușura urcarea, pentru că puteam fixa piciorul până la gleznă în stratul de omăt, mergând practic la fel ca pe niște trepte. Să nu credeți că am urcat cu frica în sân, mai degrabă cu bucurie în suflet! Nici nu ne-a trecut prin gând că am putea păți ceva tot traseul. De altfel, vorba lui Niculae Baticu: noi am plecat la drum să urcăm, nu să cădem. Am acordat mai multă atenție unei traversări, pe o brână mai îngustă, și apoi unei urcări mai înclinate situată la trecerea pe lângă un pinten golaș, dar în ambele momente am trecut toți fără emoții.

 

Uneori trăim cu impresia că dacă facem totul bine nu are ce să ni se întâmple rău, că vom fi răsplătiți cu aceeași monedă. Sunt sigur că toată lumea a simțit lucrul ăsta, fără a avea un suport, că universul lucrează pentru noi. Probabil că societatea în care trăim ne face să credem asta, bombardându-ne cotidianul cu subiecte care ne captează atenția și o canalizează spre lucruri pseudo-serioase, care ne conferă un fals sentiment de siguranță. Ei bine, nu, nu-i așa! Suntem atât de firavi, iar pe munte e mai lesne de observat asta! Muntele este oricum, numai Domnul Răsplată Pe Măsură nu! Pe munte, dacă faci totul ca la carte o zi întreagă și greșești o singură dată, vei da socoteală. Ba e posibil chiar să faci totul ok și să ai ghinion și vei plăti doar pentru că te afli acolo! Dar, cum spune melodia: tot ceea ce mă poate ucide mă face să mă simt viu. E un clișeu doar dacă nu simți asta pe propria piele. După un near-life experience în care te trezești pe un pisc în bătaia vântului, se schimbă viziunea. Mersul pe munte nu s-a inventat pentru senzații tari și nu se rezumă la asta, dar acolo sus poți trăi clipe care stârnesc în tine emoții nemaitrăite și fac să se întâmple sub tâmple gânduri nemaigândite.

 

Deși ne-am tot schimbat rândul la deschiderea potecii, ultimii 20 de metri m-au răpus și pe mine și pe Andrei – de ne venea să ne întoarcem, iar Robert a preluat inițiativa, atingând primul vârful. L-am urmat și noi îndeaproape. Au fost momente de euforie, chiar dacă nu se vedea nimic în nicio direcție. Știam că nu este nimic mai sus decât noi pe o rază de zeci de kilometri.

 

Eu sunt ăla cel mai urât, din stânga (arăt mai bine bărbierit, și sunt de treabă):

 

Am fost surprinși să constatăm că vântul nici măcar nu adia, așa că ne-am prelungit șederea la puțin peste un sfert de oră pe vârf.

 

Creasta ne făcea cu ochiul, dar ne-am mulțumit cu cât am primit de data asta, cu promisiunea unei reveniri ceva mai bine echipați.

 

Creasta nordică:

 

Coborârea a fost încă mai ușoară, mergând pe urmele deja făcute în cea mai mare parte. Acolo unde am găsit căi mai bune pentru coborâre, le-am urmat. E bine să te ferești pe cât posibil de buza brânelor, pentru că poți călca pe cornișe formate de viscol sub care nu se află pământ solid.

 

Noi ne-am ținut departe de margine, iar acolo unde am ales să ocolim vâlcelele adânci, încărcate cu zăpadă, am mers aproape de muchia brânei cu grijă, după ce iarba și pământul vizibil prin zăpadă ne-au dat certitudinea că putem călca în siguranță. Vâlcelele sunt de evitat iarna, pentru că pe ele zăpada poate fugi la vale cu tine ca pe un tobogan.

 

Dacă tot am scris jurnal, să mă dau și în spectacol:

 

În lipsa colțarilor, am călcat cu grijă și pe bolovani, care prezentau și gheață în locurile rămase la suprafață. Când panta s-a domolit, ne-am relaxat cu totul, bucurându-ne de fulgișorii timizi plămădiți din ceața umedă.

 

Reîntorși la refugiu, în vreme ce ronțăiam la biscuiți, ne întrebam dacă o fi vreun KFC deschis pe traseu până la Brustureț, ori vreun PCFL (dacă tot ne rupem în acronime – Piatra Craiului Fried Lamb) pe la una dintre stâne, unde putem hali o aripioară picantă de miel sau alte bombe calorice. În răstimpul ăsta, ceaiul cald pe care îl sorbeam avea gustul celei mai bune beri desfăcute după o tură reușită.

 

Am evaluat și pierderile: Andrei reușise să sfâșie o parazăpadă cu colțarul. Se agățase superficial, nu ajunsese nici până la pantalon. Oricum, nu de picior ne făceam noi griji, că piciorul și-ar fi revenit, dar să fi agățat frumusețe de pantalon… Pentru parazăpadă însă, acest traseu a fost fatal. Nu știu dacă Andrei și-a mai bătut capul acasă pentru a o resuscita, cred că nici mașina de cusut nu ar fi putut să o readucă la viață.

 

La coborârea prin pădure am mers mai încet, pentru a ne scăpa airbag-urile posterioare de contactul brutal cu gheața.

 

De la stână am continuat înainte, pe direcția urmată de cele 3 persoane ale căror urme le întâlnisem dimineață. Marcaj BA (desenat cu albastru pe hartă). Varianta asta care unește Poiana Grind de Cabana Brustureț este mult mai frumoasă decât cea pe care am venit noi, petrecându-ne prin poieni, rariști de brad și la final prin pădurea de foioase, pe muchia pe sub care am trecut dimineață. Din acest traseu se desprinde un altul din Poiana Funduri, care duce spre creasta sudică în punctul Șeii Funduri.

 

Prin poieni am mai văzut câteva stâne la fel de solide ca aceea din Poiana Grind. Am rămas cu gândul la ele și mi-am promis că voi reveni în sezonul ăsta rece la una dintre ele pentru a fotografia de acolo cerul înstelat.

 

Coborând de pe muchie spre cabană, auzeam câteva persoane care încinseseră jos un foc de tabără și se încălzeau pe ritm de manele chiuind mai dihai ca țiganii la parastas. Cât coceam în minte un plan să le venim de hac, Andrei – care poartă de altfel și numele unui vestit haiduc, al lui Popa – imită perfect sunetul unui lup, în semn de strigăt de luptă. S-a lăsat imediat liniștea, semn că au ciulit urechile și și-au ținut nădragii o clipă. Ne-am dat seama că ar fi bine să nu repetăm grozăvia, pentru a nu risca să ne trezim cu un glonte în scăfârlie, câtă vreme nu știam exact ce hram poartă chefliii.

 

Faină sculă pioletul, m-am împrietenit așa bine cu el că l-am sudat de mână până la mașină, deși nu mi-a fost de vreun folos prin pădure. Și-n mașină l-aș fi așezat lângă mine dacă nu aș fi realizat ridicolul situației. Una peste alta, mi-a devenit unul dintre cele mai de preț articole pe care le dețin. Desigur, după aparatul foto, după bocanci, după discul original cu Michael Jacks… chm, chm! Pardon! E clar că este unul dintre cele mai utile ustensile de munte, iar alături lui vor veni în curând colțarii.

 

Traseul nostru – cu roșu la dus, cu albastru la întors:

 

Bunăoară, am terminat tura cu bine, cu trâmbițatul cod portocaliu suflându-ne în ceafă. Pe drumul spre casă discutam deja ca 3 prieteni vechi, de la cum se calculează forța la care trebuie să reziste coarda în cazul căderii până la filme, ori despre serviciul radarul pădurii apelabil prin 112, la care am și raportat două mașini încărcate cu lemne. Sub asediul ghiorțăielilor de burtă, am mai oprit doar la o benzinărie după turtiți și pringălși.

 

La intrarea pe autostradă ningea ca în povești. Trăisem o zi minunată.

*****

Să aveți un an plin cu bine!