La final nu contează anii de viață, ci viața din anii trăiți.

                                                                                                                                                           Abe Lincoln

Am găsit de curând acest aforism și mi-a plăcut teribil, deși credeam că am ajuns la un anumit punct de înțelepciune în care să nu mai plec urechea la muzicalitatea vorbelor de duh. Mi se pare că printre rândurile de mai sus s-a furișat fantoma lui Ivan Ilici, care bântuie muritorii: multe dintre momentele speciale pe care noi le petrecem în tihnă în mijlocul naturii nu au istoric. Cum se face că ne simțim totuși împliniți după astfel de clipe? Dar poate că viața nu se rezumă la niște repere din timp, ci la un tumult de întâmplări, de simțiri, de… trăiri.

În fine, pentru că mie mi-a plăcut acest pasaj, m-am gândit să încep jurnalul cu el, poate mai place și altcuiva. Și, mai important, poate va mâna pe cineva să iasă din casă și să nu irosească zilele de vară.

De câțiva ani, de când am intensificat ieșirile pe munte, mă simt ca un copil care tocmai a reușit să facă primii pași în poziție bipedă. Mi s-au lărgit orizonturile față de ceea ce aș fi putut vedea stând pe spate în cărucior… chm! vreau să spun față de ceea ce aș fi văzut în oraș, și mă îndrept încrezător spre zări, descoperind locuri despre care nu știam că există. Păstrând contextul, îmi închipui că pasul care ar putea urma logic – mersul pe nemarcate – ar fi comparabil cu renunțarea la premergător.

Până atunci însă, mă fericesc bătătorind tot felul de poteci mai mult sau mai puțin turistice. Dacă prin aceste biete rânduri se vor intensifica pașii prin locurile descrise, poate într-o zi li se va schimba statutul (deși sper că nu în autostrăzi).

Partea întâi – Potecile Pleșuvei

Pentru data de sâmbătă, 13 iunie, aveam în plan să ies cu grupul în Bucegii de vest, dar pentru că de vineri de la prânz m-a luat așa un rău de altitudine mică (!), mi-am făcut vânt rapid spre gară. Îmi sărea inimioara din piept de nerăbdare, așa că am căzut la învoială să îmi ofer o seară la cort sub vârful Pleșuva, salvând pe ultima sută de metri o zi searbădă de vineri.

Am plecat târziu din București, ajungând în Posada – cu voia personalului CFR – la ora 7 seara. Eram familiarizat deja cu drumul până la ieșirea pe genunchiul Pleșuvei, însă am fost surprins plăcut de verdeața care împânzise peisajele față de acum două luni. Cei interesați de potecile haiducești din sudul Bucegilor pot consulta jurnalul de aici:

http://www.drumetiicarpati.ro/blog/drumul-haiducului-din-mine/

După ce părăsesc ulițele aproape pustii din Podul lui Neag, unde întâlnesc doar doi copii la joacă, trec prin pădurea de fag și ies în luminiș. Aici pot bănui spre vest, peste deal, soarele care coboară spre cuib într-un ritm mai alert decât pot eu urca în culme. Mă mulțumesc să privesc lumina roșiatică pe care o aruncă peste casele din vale.

Las în urmă rândurile semețe de larice care se adună într-o mică pădure spre vale, și urc prin dreapta culmii, ocolind cu măiestrie drumul care duce direct la stână. Mă opresc mult mai sus față de stână și mă îndepărtez de linia pădurii, pentru că nu vreau să mișune toate orătăniile nopții pe lângă cortul meu. După o scurtă cercetare, găsesc un mic vâlcel terasat unde aș fi ferit de vânt – loc perfect pentru cort. Ba chiar pot să improvizez și o mică vatră de foc la intrare, să-mi alunge urâtul la căderea nopții. Îmi instalez repede căsuța portabilă și adun toate vreascurile uscate pe care le găsesc împrejur.

Pentru că apusul își făcea de cap după dealuri, urc până în apropierea Pleșuvei ca să urmăresc spectacolul din prima linie. Și bine fac! Chiar dacă soarele a ieșit din scenă, sunt martorul norilor lăsați sângerând în urmă. Foarte rar mi-a fost dat să văd asemenea culori! Păcat că muchiile nu sunt mai ascuțite, ar fi fost mai spectaculos apusul decât după măguri împădurite.

Fotografiez în neștire, turmentat de nuanțele nepământești. Mă împiedic și fur prim-planul într-una dintre imagini, proiectându-mă și pe mine în nemurire.

Pentru că din graba de a ajunge sus uitasem să iau și frontala cu mine, pornesc la vale înainte să mă prindă noaptea. Parcă îmi pare rău acum că nu am pus cortul chiar aici, lângă vârf, deși de mai jos se văd mai bine luminile din valea Prahovei. Mai intim 🙂

Mă grăbesc să aprind focul. Nu mi-am imaginat că e atât de greu să faci foc fără hârtie și fără iarbă uscată! Îmi place când descopăr singur neajunsuri, pentru că știu la ce să mă aștept în viitoare situații similare. În fine, după ce mi-am forțat plămânii pe post de foale, m-am așezat amețit să ronțăi ceva de mâncare lângă focul ce se întețea de la vântul moale. Am mare noroc că suflă dinspre deal și tot fumul se duce în direcția opusă cortului.

Este destul de cald pentru o seară pe dealuri. Am îmbrăcat bluza softshell din obișnuință, mai mult pentru a nu sfida noaptea purtând doar un tricou. La foc e încă și mai cald, dar parcă nu am stare și îmi fac de lucru în picioare. Stabilesc și cămara de peste noapte în singurul tufiș mai înalt (pentru că nu-l pot numi chiar pom) din apropiere, așezând punguța cu mâncare pe o creangă mai înaltă.

Pe cer nu sunt atât de multe stele cum îmi doream. Am avut parte alte dăți de ceruri în care efectiv te scufunzi și când, stând lungit pe spate, ai impresia că plutești printre stele. Acum e spălăcit, traversat de norișori parșivi. Le ascult îndemnul și în cele din urmă intru la somn.

Din vale mai răsună când și când vocea bacilor care ocărăsc vreo oaie mai îndărătnică! Îmi doresc să stea departe de cortul meu. Păstrez la îndemână în cort bețele de trekking, lângă sacul de dormit, iar în tindă proptesc un ciomag zdravăn, numai bun de îndreptat spinări de hoți la nevoie.

***

Greierii mi-au păzit cortul toată noaptea. Am avut un somn destul de chinuit, cu o stare ciudată între veghe și vis. M-am bucurat să o întrerup la ora 5, când a sunat ceasul.

Momentele de dinaintea răsăritului sunt preferatele mele, când îți asculți gândurile ca pe un sfetnic bun, învăluind în optimism ziua ce urmează să înceapă.

Noi nici nu ne imaginăm ce minune se petrece în fiecare zi odată cu răsăritul soarelui! Ne învață însă natura, e suficient să o contemplăm la primele clipe de lumină. Din zăvoi răsună un tril de privighetoare, care se oprește doar pentru a asculta la rândul ei cântul suratelor din alte zări. Un zbor scurt de pasăre tulbură liniștea în pajiște. Iarba parcă înverzește acum, la comandă, pe măsură ce se luminează; și capătă miros de fraged sub tălpile goale. Linii albe, pufoase – pierdute de avioane grăbite – gâdilă văzduhul. Un țânțar zăpăcit îmi dă târcoale cu înverșunare, are să-mi șoptească ceva la ureche. Spicele de iarbă se clatină lin în boarea curios de caldă. Florile prind și ele culoare, strălucind sub broboanele mari de rouă. O cicadă amuțește aici, altele răsună de colo. Fiecare are câte ceva de spus, parcă nimeni nu ascultă. Astăzi voi asculta eu 🙂

Iată răsăritul. Trăim din nou dimpreună.

Se pare că peste noapte nu a atentat nimeni la punguța mea cu mâncare. Habar nu au ce au pierdut!

După ce mănânc un delicios mix de migdale, semințe, stafide, asezonat cu fragi proaspeți, culeși în zori din preajma cortului, îmi strâng bagajul și pornesc în urcare spre Pleșuva. Data trecută când am trecut pe aici, de la vârf am urmat o potecă ce ducea la stânga prin pădure. Acum vreau să merg pe varianta din dreapta, pentru a găsi un nou drum din/spre Posada.

Cortul dă greutate (inutilă) bagajului, cred că voi mai veni o dată să dorm sub Pleșuva anul acesta, dar atunci va fi sub cerul liber. Cât de amețitor ar fi să mă trezesc noaptea cu stelele privindu-mă cum stau înfofolit în sacul de dormit 🙂

Culmi verzi se unduiesc la orizont. În imagine – Gurguiatu.

Poate când voi reuși să scap de jugul capitalist :)) și voi putea trăi cu mai puțin și din ce-mi place să fac, voi cutreiera și culmile împădurite dinspre Ocina spre Gurguiatu și tot înainte către prelungile plaiuri dâmbovițene.

Pe vârf, probabil favorizate de iarba înaltă, roiuri de musculițe dansează în soarele dimineții. La intrarea în pădure se modifică acest aspect: aerul e mai curat și lumina e mai blândă cu ochii.

La puțin timp după ce am intrat în pădure, zăresc pe un fag marcajul punct roșu foarte bine conturat, ceea ce mă face să cred că este aplicat de dată recentă. Așadar, pe aici este varianta de urcare din Posada pe drumul haiducilor! Pe măsură ce merg, găsesc marcajul foarte des și la fel de bine întreținut. Mă întreb de ce a fost marcată doar această porțiune din pădure și nu întregul traseu spre Cota 1.000 m…

Până când voi desluși misterul, mă bucur făcând o oprire în care filmez cu telefonul mobil zbuciumul pădurii. Sunt minunate aceste poteci prin pădurile de fag!

Ieșind din pădure într-o poiană largă, urmez drumul foarte bine conturat în coborâre. De aici, marcajul PR dispare, deși mă aflu la altitudinea de aproape 1.200 m, cu perspectiva unei coborâri de peste 500 metri. Nu este dificilă orientarea la coborâre de aici, dar mi se pare de-a dreptul imposibil să găsești în urcare fix această potecă pentru a intra pe marcaj.

Drumul pe care merg este însoțit de linia pădurii în stânga, dar nu mai intră în pădure decât după ce trec de micuța stână părăsită din această imagine, întâlnită pe dreapta în coborâre.

În continuare, panta se accentuează pe porțiunea asta și mi se pare că pe aici s-ar urca mai anevoios decât pe unde am urcat eu ieri, deși aici beneficiezi mai mult timp de umbră. Dincolo însă ai mereu în spate vederi spre valea Prahovei.

Poteca iese într-un drum forestier transversal în dreptul unui arbore marcat cu numărul 11, probabil din fondul forestier al schitului Lespezi (deși nu sunt sigur de asta).

Eu aici am cotit la stânga, din intuiție, pentru că nu puteam decât să bănuiesc locul în care mă aflu pe hartă. Spre dreapta se merge spre stâna de sub Pleșuva, unde am campat eu. Probabil că acest drum este foarte puțin circulat, ca dealtfel mai toată zona de deasupra localităților din vale, motiv pentru care am găsit imprimate și aceste urme, foarte recente.

Mă întreb cine oare le-o fi făcut… Cum ar fi să umble un pădurar cu tot felul de modele de labe de sălbăticiuni și să le imprime în noroi sau zăpadă pe unde i se năzărește?! Iar noi să găsim urme de lupi, urși, elefanți, cămile, tigri. Parcă aș vrea să am și eu astfel de mulaje, să fotografiez ieșind dintr-un lac înspre pădure niște urme de… crocodil 😀

La un moment dat, după ce trec de mai mulți copaci care sunt marcați cu cifre pe fondul unui cerc alb, ajung într-o mică poiană, la o intersecție cu un drum la dreapta, pe care decid să îl urmez în coborâre ușoară. Practic curba la dreapta este atât de strânsă, încât mergi în direcția din care ai venit, fiind o serpentină în coborâre.

La capătul acestui drum întâlnesc primele urme de civilizație: cimitirul local, așezat în deal față de urbe. Dau cu bună ziua, dar chiriașii sunt morocănoși astăzi și nu-mi răspund. De aici, merg pe drumul firesc, pe lângă schit, lătrat de dulăii care sunt – din fericire pentru mine și spre necazul lor – foarte legați! Întâlnesc și câțiva corcoduși pe aici, de care mă agăț cu pofta unei gravide, pigulind boambele verzi și acre. Cât îmi potoleam pofta de boroghine, văd un pui de mierlă care învață să zboare 🙂 Zadarnic încerc să-l prind pentru a-l ridica în siguranța crengilor, la înălțime față de prădători. Cred că dacă aș filma pentru Descoperii Ceanăl, Neașănăl Giografic sau Animăl Planet, aș fi tentat de multe ori să intervin pentru salvarea victimei, urechindu-l serios pe atacator!

Străduța coboară spre gospodării până la o răspântie, de unde la stânga se merge pe malul râului Prahova, unde este și o fostă fermă probabil (atenție la câinii de aici, sunt liberi și temperamentali), după care se traversează râul pe un pod vechi pentru a ajunge în halta de tren Posada.

Notă: sunt conștient că textul anterior e cu preponderență mecanic, dar am sacrificat povestirea de dragul utilității informațiilor. În lipsa unei descrieri a traseului pe această porțiune, sper ca rândurile de mai sus să ajute pe cineva la orientare în zonă.

Cât despre mine, am luat personalul de 8:40, pe care nu l-am văzut niciodată atât de plin. Abia am putut să mă urc, holurile vagoanelor fiind ticsite cu biciclete. Nu am călătorit prea mult, coborând la halta Sinaia Sud pentru a mă întâlni cu grupul.

Partea a doua – Bucegii îmblânziți

Planul era să dibuiesc o altă potecă veche din Bucegi – marcată cu triunghi albastru – care urcă din Calea Moroieni spre Cuibul Dorului și mai departe spre șaua Dichiului. Traseul ar trece apoi prin valea Cărpenișului spre lacul Scropoasa, dar pe aici nu aveam să trec astăzi, pentru că noi rezervasem cazare la complexul Zănoaga.

Grupul cu care m-am întâlnit în Sinaia, doi băieți bicicliști – Lucian și Adi, respectiv două fete – Adina și Luciana, urma să se rupă după cum avea fiecare planul: băieții suiau cu mașina până la cabană, de unde puteau alege un traseu de bicicletă, iar eu m-am trezit cu fetele pe cap! Mare necaz mare 😀

Iată-mă pornit astfel de-a lungul șoselei ce părăsește Sinaia spre Târgoviște, în compania a două fete drăguțe și pline de energie. Cuvintele li se scurg de pe buze cu debitul unui râu de munte, și nici nu-mi dau seama cum trecem de primii kilometri fără să găsim urmă de marcaj TA.

Pus în fața unei alegeri între continuarea pe asfalt și cotitul la stânga pe forestierul din valea Pârâului Negru, aleg varianta din urmă, mai pitorească. S-a ales praful de iscodirea traseului pe care o plănuisem! Dar în sfârșit simțim că suntem în natură!

Adulmecăm mirosul pădurii, iar firul de apă care ne însoțește răcorește atmosfera. Doar drumul, adâncit de TAF-uri, ne mai necăjește cu noroaie din loc în loc.

Pentru a curma tragic discuțiile tot mai angajante ale fetelor, decid să părăsim drumul forestier înecat în noroi, urcând susținut la dreapta prin pădure către Cota 1.000 m. Se dovedește a fi tactica corectă pentru astfel de situații: de unde mai devreme chicoteau la fiecare pas, acum li se mai aude doar suflul. Cine se plânge de gura consoartei (sau a soacrei), să o ducă nițel la deal. Băi, frate, ce rău sunt!

Prin pădure, ne orientăm către culme și curând ajungem la Cota 1.000 m. Ne bucurăm când suntem iarăși în șosea, pentru că aici mai adie vântul față de pădurea inertă din care am ieșit. O tăntiță în vârstă ne îmbie cu un coșuleț plin cu mâncarea ursului, dar noi suntem mai isteți și găsim frăguțe proaspete câțiva metri mai încolo. Și gratis!

Pentru că am ajuns aici într-un timp mai scurt decât plănuisem – luasem în calcul și bălăurire după marcaj – facem un popas la umbra molizilor dinspre Păduchiosu pentru o gustare de dulciuri, menită să ne energizeze pentru urcarea ce va urma.

Pe principiul pițiponcesc Ai mercedes, ai love you!, un câine amărât ne abordează cu târcoale, salivând la batoanele noastre de ciocolată. Dacă ar fi putut articula cuvinte, cu siguranță ar fi spus ceea ce în româna neaoșă s-ar traduce cam așa: voi aveți mâncare, eu am gura mare. Când își termină târcoalele, se așează între noi și parcă îi citim un rânjet larg pe chip.

Ca să nu fiu ciumeg, îi dau și lui niște crutoane pe care le aveam pentru supa instant, pentru că înghițeam cu noduri sub privirile sale insistente. Păăăi nu țunt eu țel mai bun plieten al câinelui?! Bucurieee! Extaaaz! Desigur că javra și-a intrat repede în rol, însoțindu-ne în călătoria noastră, de parcă încolo avea și el drum, bucuros nevoie mare că are și gura lui o pâine de mâncat.

Data trecută când am ajuns pe aici am cam pierdut poteca și m-am abătut la dreapta. Nu e greu de ieșit în culmea de deasupra pădurii, chiar dacă nu există potecă marcată, se ține urcarea către nord-vest. De data asta, am căutat poteca mai evidentă din stânga și se pare că am ales bine. Culoarul este bine definit prin zona unde pădurea de molid se îndesește, iar drumul taie și câteva poienițe parcă scoase din poveștile fraților Grimm, spre bucuria fetelor.

Ieșind în poiana de sub vârful Păduchiosu, nu am urcat culmea înierbată dinspre vârf, ci am mers paralel cu ea, către vest, pentru a ocoli stânele din zonă.

Tot mergând prin poiană, Adina ne anunță că unuia dintre bocancii ei i s-a făcut foame și numai ce s-a pus pe păscut iarbă. Mai devreme, prin noroaie, observase tendința tălpii de a se dezlipi, dar a sperat că va ajunge la cabană (încălțată). Ei bine, nu! Talpa de la un bocanc a cedat și trebuia să găsim o soluție. Panică, panică! Cum nu aveam niciun șiret la mine, singura idee care mi-a venit a fost să înfășor un sac de gunoi și să îl trec pe sub talpă, legându-l deasupra bombeului :)) Suficient cât să nu se împiedice. Nu a trecut mult și a trebuit să repet isprava și la celălalt picior.

Cu noua apariție de primăvară-vară semnată Cristi&Gabanna, Adina stârnea furori pe pajiște. Nu era molid care să nu întoarcă privirea după râvnitele încălțări! Ne-am continuat drumul până când, sub amenințarea norilor negri care s-au adunat treptat deasupra noastră, am hotărât să ne adăpostim. Picura. Mai rău decât atât, din depărtare se auzeau tunete. Am găsit doi fagi bătrâni cu coroanele împreunate, care țineau stropii de ploaie departe, și am făcut o pauză, sperând că furtuna ne va ocoli.

Din fericire, ăl de sus nu ne-a fotografiat cu blitz-ul, ceea ce ar fi însemnat că trebuie să ne căutăm alt adăpost, dar cei câțiva stropi căzuți răzleț ne-au ținut locului cam o oră.

Cât timp stăteam căzuți în visare, Luciana observă la marginea pădurii din vale o mogâldeață care se furișa prin iarba mare. Era o vulpe. A observat-o și parșivenia asta de câine, care s-a și năpustit asupra ei, probabil cu gândul să o mănânce dacă o înhață. E ușor de intuit că s-a întors cu traista goală de la piață, dar ajuns la noi ne-a abordat cu un aer superior menit să spună: Dragii mei, tocmai v-am salvat pielea! Vulpea aia v-ar fi măcelărit dacă nu interveneam eu! Ee?

Când s-au mai îmbunat cerurile, am ieșit din adăpost și ne-am revăzut de drum. Se pare că mersesem destul de mult prin poiană către vest și, când am cotit la dreapta, spre nord, am dat de o vâlcel plin de arbori căzuți, pe care a trebuit să îl traversăm. Am coborât eu primul, fetele după mine. Aflați în talveg, nu-mi vine să cred urechilor că aud un telefon mobil. Suntem în cel mai întunecos și adânc coclau din zonă și sună telefonul! Asta e reclamă la rețeaua de telefonie :)) Erau băieții, îngrijorați că nu știau unde suntem și dacă ne-a plouat. Aflăm că în zona lacului Bolboci a căzut multă grindină, ei au avut noroc să se adăpostească într-un foișor.

În fine, suim panta alunecoasă de la frunzele umede și pământul moale, și în curând ieșim în drumul de la capătul poienii de la poalele Păduchiosului, ce duce în punctul de belvedere din șoseaua către Dichiu. Pajiștile sunt împânzite de știrigoaie – planta aceea înaltă, cu frunze late și flori albe, care nu-i chiar urâtă dar nici nu dă din cale-afară de frumoasă! Fiind însă otrăvitoare, practic face inutile pășunile pe care le împânzește.

Numai ce le spuneam fetelor că zona este destul de sălbatică și că pe aici nu trec turiștii care umplu valea Cerbului de exemplu cu rulote și umbrele, când îmi sunt arătate sub zona stânelor din Păduchiosu câteva umbrele de plajă ce adăpostesc grătare fumegânde lângă ceea ce pare să fie o rulotă. Mda, probabil așa le-a spus și cel care scormonea în jar celor din grupul său, înainte să ne vadă pe noi trecând pe acolo:haideți că știu eu un loc unde nu vine picior de turist care urcă pe munte! E retras din șosea, frumos, la iarbă verde. O minunăție!

Urcăm și ultima porțiune de drum care ne desparte de șoseaua ce vine de la Cuibul Dorului și sus ne lăudăm – celor ce ne întreabă – că venim din Sinaia pe jos 🙂 Vă recomand să faceți asta când ajungeți într-un loc de belvedere plin ochi cu oameni care au ajuns acolo cu mașinile, eventual arătați-le și locul din care veniți dacă e îndepărtat sau spuneți-le că nici nu se vede la orizont de departe ce e (dacă e aproape). Exclamațiile onomatopeice, urmate de cuvinte de laudă o să vă facă să plesniți de mândrie :)) Dar voi să nu vă mulțumiți cu atât: dacă le descrieți și traseul, spunându-le că pot să facă și ei asta și e mai frumos decât cum au venit ei cu mașina, o să dea cu basca de pământ! Parol!

Din acest punct, sunt conștient că vom merge până la Zănoaga numai pe asfalt, dar măcar producem noi lucru mecanic, nu ne duce mașina. În stânga, avem frumoasa vale împădurită a Cărpenișului, din care se înalță vârful Dichiu Vechi.

Până în șaua Dichiu să mai tot fie vreo 2-3 km pe șoseaua care încinge brâul sudic al muntelui Vânturiș. Pe drum prindem și câteva raze de soare.

Din șaua Dichiu, drumul merge în coborâre ușoară spre Zănoaga. Fetele au cam început să întrebe cât mai e până la destinație, dacă putem tăia drumul asfaltat cu vreo potecă doar de mine știută, dar nu au primit răspunsurile pe care le așteptau. Într-adevăr, mersul pe șosele, fie ele chiar de munte, nu e prea entuziasmant. Dar își dovedește utilitatea când le explici că obligă cântarul să arate mai puțin 🙂

Se pare că nici câinele nu e învățat cu asfaltul. Fiind câine de munte, care merge de obicei pe poteci, nu știe să se ferească din calea mașinilor, și a fost nevoie să avem noi grijă de el să nu îl lățească vreun SUV de-a lungul șoselei.

Când am ajuns în zona serpentinelor, norii s-au strâns din nou deasupra noastră și tunetele se auzeau din ce în ce mai aproape. Am avut noroc să nu ne plouă… până cu 5 minute înainte să ajungem la cabană, când o răpăială necruțătoare ne-a udat până în suflet. Când am intrat în sala de mese a cabanei, am inundat-o cu apa care țuruia de pe noi. Așa-i la munte, se aude o voce din decor. Îmi venea să îi spun: Să vezi cum e la munte când te plouă!

După ce ne-am schimbat în straie uscate și am mâncat, ne-am pus din nou pe drumuri pentru a vedea lacul Bolboci (sau Bolboroci, cum îmi vine mie să îi spun). Adi ne zisese că e la 5 minute distanță de cabană, chiar nu știu de ce noi am făcut până acolo 30! Poate că eram obosiți sau poate că el a calculat timpul pedalând, ori poate nu am înțeles noi că 5 minute e o expresie menită să reclame o distanță mică, rezonabilă. Nici 30 de minute nu e mult de mers, dar pare al naibii de departe când tu te înhami la un drum care ar trebui să dureze doar 5 minute!

În fine, frumos lacul, dar plin de mizerii. Nici nu mă așteptam să fie altfel, de ce să-l menajăm când putem să aruncăm bidoane în el?! Ia uite ce frumos plutesc!

Adi își înalță o dronă, cucerind privirile tuturor celor din zonă.

Ceea ce a ieșit din filmările lui puteți vedea aici:

Fiecare cu jucăria lui, eu fotografiez cețurile ce îmbracă în mister culmile. Niciunul dintre noi nu o arde legal, pentru că barajul e obiectiv strategic militar și nu ai voie să iei instantanee din zonă. Cred că ei nu au aflat că americanii ăștia au inventat de ceva timp Gugăl Ărt.

Apusul se anunță spectaculos de aici, dar pentru că este abia ora 6 iar eu sunt destul de obosit după somnul scurt de azi-noapte și drumul de azi, știu că nu voi rezista până când soarele va scăpăta.

Refuz și drumul până la cabana Bolboci, din capătul digului. Mirosea încă de departe a pian de piept, iar vântul mai aducea când și când câte un tril vesel de țambal. Mă feresc de astfel de cabane!

Dacă tot am deschis subiectul, nici cu Zănoaga nu îmi e rușine! Noua clădire care se vrea a fi hotel atrage turiști pe măsură, iar prețurile din bucătărie – oricât de simpatice sunt doamnele cabaniere – te fac să recurgi la masa soldatului în post: o cană mare cu apă rece de izvor și doi pumni în stomac! Trece și mama ei de foame!

***

A doua zi ne-am trezit la o oră rezonabilă, cum o numesc fetele, adică după ce soarele a răsărit și a avut timp să încălzească atmosfera. Spre prânz, dacă mă întrebi pe mine. Avem planuri mari pentru astăzi, începem ziua cu o plimbare prin cheile Zănoagei până la Scropoasa. Echipa s-a mărit, astăzi ne însoțește și Adi, doar Lucian se încăpățânează să biciclească prin alte zări.

În drum spre chei ne oprim să ciugulim câțiva fragi și să imortalizăm razele soarelui ce cad prin desișul pădurii de molid.

Intrarea în chei este spectaculoasă, cu pereții înalțându-se de-o parte și de cealaltă, iar pe măsură ce mergi, cheile se îngustează. Ne așteaptă un drum foarte frumos de aproximativ o oră, pe care nimeni care ajunge în zonă nu ar trebui să îl rateze!

La început traversăm un podeț și ne oprim pentru câteva clipe în fața panourilor informative, de unde aflăm despre speciile de plante protejate care pot fi găsite aici. În coborâre ușoară, poteca intră apoi în desișul verde al arborilor, care ne privează de vederi către stâncile văii.

După ce traversăm și al doilea podeț amenajat, cam pe la jumătatea cheilor, ne aflăm pe malul drept al Ialomiței, cu păduri mai înalte și pasaje stâncoase ușor de trecut, dar mai spectaculoase decât ce am întâlnit pe malul opus.

Adi îmi arată la un moment dat un melc limax foarte mare, care se tolănea pe un burete de copac. Văzându-l, mi-am adus aminte de o emisiune pe care am văzut-o cândva, unde un tip aflat în sălbăticie a găsit câțiva melci și i-a gătit. Spunea că au gustul asemănător cu al fructelor de mare. Rezist însă tentației de a înghiți un melc și de a zice că e calmar, și îi fac doar o poză. Fluturele pe care l-am văzut eu e mai frumos decât melcul lui Adi, deși probabil că nu e la fel de gustos 🙂

Tot minunându-ne așa de frumusețile întâlnite, în 3 sferturi de oră de la intrarea în chei ieșim în partea cealaltă, în zona lacului Scropoasa. Zona de aici mi se pare mult mai frumoasă decât Zănoaga și Bolboci, fiind mai sălbatică și mai liniștită. Mergem puțin pe poteca din marginea lacului, spionând niște gâște care se bălăceau de zor, dar decidem să nu mergem mai departe spre cheile Orzei și ne întoarcem.

Nu-mi amintesc cum a venit vorba despre albine, dar Adi profită de ocazie și ne spune despre o conversație pe care a prins-o din aer la un raion de miere într-un supermarket. E din seria viața bate filmul 🙂 Ea către el: Uite, scumpi, ce scrie pe etichetă – miere de albine. Hai să luăm și noi să vedem cum e, că până acum am mâncat numai miere de salcâm!

Cabana Scropoasa e părăsită. Cocoțată pe o spinare împădurită, așteaptă o rază de speranță că îi vor mai călca vreodată munțomani voioși pragul. Deocamdată se vede încă de jos din potecă, prin ferestrele deschise, acoperișul prăbușit pe alocuri. În vale, înspre chei, e noua cabană, care din câte știu are circuit închis. Nu era nimeni pe acolo cu care să discut pentru a afla mai multe informații. Iată locația noii cabane.

La întoarcere nu am mai stăruit la fel de mult cu privirile. Ne-am mai oprit doar pentru câteva clipe în apropierea unei cascade, pe niște bolovani, pentru o ședință foto.

Minunate flori ascunse în semiîntunericul desișului de verdeață: în stânga – gălbenea de munte. În dreapta – năpraznic 🙂

Reîntorși la cabană înainte de prânz, ne-am strâns catrafusele și ne-am suit în mașină cu direcția cascadelor Vânturiș. Nu aveam vreme de pierdut, și pentru astăzi se anunțau ploi.

Partea a treia – Cascadele Vânturiș

Bucuros să împărtășesc și cu alții ceea ce descoperisem eu în luna aprilie, îl mân pe șoferul Lucian pe drumul dinspre Dichiu și tot mai departe, spre Piatra Arsă. Descălecăm în zona șeii Vânturișului și eu plec înainte cu fetele, băieții urmând să ne ajungă din urmă pe biciclete, după ce le coboară de pe mașină.

Pentru că poteca duce direct spre stână, noi decidem să ne abatem în coborâre spre valea râului. Câinii ne-au mirosit însă și au luat-o la goană la vale, lătrând ca parlamentarii la talk show-uri. S-au plictisit însă pe drum și s-au oprit pe un prag la distanță rezonabilă, de siguranță, suficientă cât să nu-i mușcăm 🙂

Profitând de coborârea câinilor, băieții au putut trece pe drumul de sus cu bicicletele. Înainte să coborâm către cascade, mergem până în capătul culmii pentru a vedea cum se prezintă avenul Vânturiș, pe care în aprilie nu îl fotografiasem. Aici facem joncțiunea cu băieții.

Avenul nu pare foarte adânc, să aibă vreo 3-4 m, cam cât să nu mai poți ieși de acolo fără ajutor. Nu știu dacă nu cumva are cotloane ascunse în lateral, care nu se văd de sus. Deschiderea este însă mică și ai putea scăpa din greșeală în gaură dacă nu ar fi semnalizat cu sârma ghimpată care îl înconjoară. Probabil că ciobanii au montat gărdulețul, după ce au descoperit motivul real pentru care le tot dispare câte o mioară din turmă. Până atunci probabil că se întorceau cu pielea câte unui lup în băț, ca în fabula Puterea obișnuinței…

Curând, bicicletele devin o povară pentru cavaleri, care rămân în urmă trăgându-le de coarne. Pe aici nu e nici potecă, nici teren pe care să poți sta în șa. De frică să nu le fure ciobanii bicicletele, refuză să le lase ascunse în desișul de deasupra văii. Parcă îmi și închipui bacii păstorindu-și oile pe versanți, călare pe mountain-bike-urile lor!

În timp ce noi coborâm în valea Izvorului Dorului, pe partea cealaltă a văii zărim două persoane care fac același lucru dinspre Vârful cu Dor. Chiar mă mir că mai știe cineva despre locul ăsta! Ei ajung mai repede jos, cât timp noi ne oprim pe un bolovan, deasupra lacurilor. Norii negricioși care acoperă cerul parcă se reflectă și pe luciul apei, care e tulbure și nu te îmbie la o repriză de baie, deși anotimpul și căldura de afară ar recomanda-o.

Fetele sunt dezamăgite că nu ne putem scălda. Ploaia e aproape. Cum nici băieții nu mai vin, se gândesc să se întoarcă la mașini cu ei.

Între timp, cele două persoane urcă până în zona în care eram eu și facem cunoștință: Maria și Răzvan. Aflu că Răzvan e carpatist: rivas. Ba chiar știe și cine sunt eu! Citise jurnalul pe care îl publicasem de curând, din Crai, și m-a recunoscut din poze 🙂

Între timp, fetele decid să plece. Eu rămân ceva timp la povești cu Răzvan, explicându-i cam cum s-ar prezenta traseul PR spre Cota 1.400 m. Fiind un marcaj mai recent, nu multă lume a mai trecut pe aici. La fel ca mine, și el vrea să încerce varianta asta spre Sinaia, dar eu am de gând să mai inspectez puțin cascadele de aici dacă tot sunt în zonă.

Așa se face că după ce pleacă și ei cobor prin stânga prima cascadă, ocolind săritoarea spumoasă de pe firul văii prin varianta mai domoală a pantei înierbate, și imediat sunt jos lângă apă.

De aici, o altă cădere de apă îmi fură privirea spre o terasă inferioară, dar de data asta pot coborî peretele direct pe firul văii, din bolovan în bolovan.

Tot țopăind așa, continuu să merg pe lângă pârâu o porțiune mai lungă, până în dreptul unei alte cascade. Aici, deși probabil aș putea coborî cu grijă, aleg varianta potecii vizibile din stânga, care inițial urcă pe sub molizi spre o poiană, de unde se poate coborî către locul unde presupun că este cascada cea mare a Vânturișului.

Când părăsesc firul văii, pe un bolovan găsesc așezată o jumătate de mandibulă de urs, pusă acolo probabil de cineva pus pe șotii, pentru a-i speria pe cei mai slabil de înger care se aventurează în zonă. Dacă ar fi avut și un mileu sub ea, aș fi putut înscrie instantaneul la un concurs de fotografie de produs :))

Cum eu nu mă sperii eu atât de ușor de fantome de urs, mă înscriu în urcare pe poteca întunecoasă, îngrijindu-mi totuși spatele cu priviri aruncate peste umăr, pentru că citisem undeva că aici își are bârlogul o ursoaică. Chiar văd câteva scorburi în malurile înalte de pământ, dar nu era nimeni acasă. Când ies în poiana de deasupra cascadei mari, planurile îmi sunt date peste cap – deasupra Vânturișului începe să fulgere.

Hmm… de asta, da, îmi e teamă! Cum nu vreau să mă prindă furtuna electrică într-o zonă pe care nu o cunosc prea bine – în aprilie tot traseul de sub Colții lui Barbeș era încărcat cu zăpadă, inclusiv pe vâlcele expuse, și nu știam cum se prezintă pe vreme umedă – decid să nu mai cobor la cascadă și să mă îndepărtez cât pot de repede de frontul cu scântei, așa că urc în poteca marcată PR și țuști! spre Cota 1.400 m.

Ajung repede la primul vâlcel pe care trebuie să îl traversez. Aici mi-au ieșit câțiva peri albi în aprilie, atât de tare m-am speriat! Acum îl pot traversa într-un picior, cu ochii închiși și mâinile la spate. Eh, normal că nu așa am trecut pasajul, e doar o vorbă, ca aia cu 5 minute! Imediat dau și de prima șezătoare (aveam să mai întâlnesc încă una pe traseu).

După o urcare printre câteva șiruri de brad și molid, ies într-o poiană largă de la baza Colților lui Barbeș. Privind înapoi, de aici se văd spectaculos masivele stâncării de sub Vârful cu Dor, dar și vârful Vânturiș în zare, în dreapta căruia identific stâna pe care am ocolit-o noi și drumul dinspre șa. M-am uitat puțin să văd dacă apar la orizont fetele, dar cu vederea mea de curcan nu am reperat pe nimeni. Ar fi trebuit să ajungă deja la mașină până acum. Cum nici semnal la telefon nu am pentru a le suna, pornesc mai departe, încrezător că sunt bine.

Nu a trecut mult timp și i-am ajuns din urmă pe Răzvan și Maria, cu care am continuat să merg pe brâul Vârfului cu Dor până la intersecția cu banda roșie. S-au mai auzit tunete în spate, iar în luminișuri puteam vedea cum plouă în zona Vânturișului, dar pe noi urgia nu ne-a ajuns. Am discutat cu plăcere despre diferite trasee cu Răzvan, sugerându-ne unul altuia pe unde să mai mergem. Maria se oprea să cerceteze cu atenție florile întâlnite și mi-a arătat și mie câteva, foarte gingașe.

Ciuboțica ursului în stânga. Dreapta – garofiță.

Pentru că eu mă grăbeam să ajung în Sinaia, unde urma să mă întâlnesc cu gașca pentru a pleca împreună spre casă, când am ieșit la drumul de vară ne-am despărțit cu gânduri bune. În scurt timp treceam în viteză de forfota de la Cota 1.400 m, coborând pe pârtia din dreapta telegondolei. Nu-mi explic cum am reușit să pierd poteca, dar m-am trezit pe traseul de downhill al bicicliștilor – happy bear trail. Știam că e interzis să mergi pe aici și aveam să aflu și de ce. Înainte să ies la un cot de șosea, aud venind în goană din spate mai multe biciclete. Abia am avut timp să mă cocoț pe o buturugă de la marginea traseului, pentru a mă feri din drum! Atât că nu am strigat Piua! Bicicliștii au trecut ca locomotivele pe lângă mine, cred că nu am văzut în ultima vreme ceva mai înspăimântător! Nu m-aș da prin hârtoapele alea cu așa viteză nici dacă m-ai fugări cu joarda!

Ajuns la șosea, am încercat să fotografiez un astfel de biciclist în coborâre, dar din cauza vitezei pe care o avea, mi-a trecut prin cadru ca și cum ar fi fost invizibil. Apoi am căutat cu mai multă băgare de seamă poteca marcată pentru munțomani, pe care am urmat-o până jos 🙂

Mergând în mare liniște, cum fac de cele mai multe ori când sunt singur, mă tot gândeam că urșii reali sunt cu mult mai puțini decât urșiiinvizibili. Să ne gândim: ursul invizibil e mereu în preajma celui care se teme de el. Îi bănuiește prezența după fiecare tufiș, după fiecare bolovan, mereu în urma sa, în prima curbă din potecă… pe când ursul real e doar unul și e atât de departe de noi! Teama naște urși invizibili, care locuiesc doar în pădurile de la noi din cap: totul se întâmplă în tâmplă 🙂

Nici de data asta n-am avut parte de vreo întâlnire cu ursul, fie el real sau invizibil/fictiv. Probabil că odorurile mele de mascul alpha l-au ținut la distanță 😀

În Sinaia m-am întâlnit cu ceilalți, care au fost ocoliți de ploaie, la fel ca mine. Astfel am încheiat o plimbare pe potecile, pe șoselele și pe la cascadele Bucegilor, munți cu o diversitate poate nemaiîntâlnită la noi.

În acești munți, fiecare va găsi o arie de interes, așa că nu greșesc dacă spun că Bucegii sunt munții tuturor. Nu degeaba aici e parc natural – unde poate trăi laolaltă omul cu natura, pe când în alte zone – unde echilibrul e periclitat – sunt instituite parcuri naționale. Natura nu greșește, așa că depinde doar de noi dacă vom păstra aici echilibrul nealterat.

Pun mai jos harta traseelor parcurse în cele 3 zile:

– cu verde-brotăcel, jos în dreapta, potecile Pleșuvei;

– cu albastru este traseul pe care l-am făcut sâmbătă cu fetele;

– cu bleu, spre nord este drumul până la Bolboci, iar spre sud – prin cheile Zănoagei spre Scropoasa;

– cu roșu, din șaua Vânturiș, pe sub Colții lui Barbeș până în Sinaia.

Să aveți zile însorite!

                                                                                                                                                           Cristi Iliescu

                                                                                                                   iulie 2015, despre potecăreli iunice